Pretenţii. Decizia nr. 248/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 248/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 18-06-2014 în dosarul nr. 1279/186/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 248/2014
Ședința publică din 18 Iunie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: V. C.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva Sentinței civile nr. 163/11.02.2014 pronunțată de Judecătoria Beclean în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimat ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se reține că prezenta cauză se află la primul termen de judecată după parcurgerea procedurii reglementate de art. 471 C. pr.civ., apelul este declarat în termen, motivat, comunicat, scutit de la plata taxelor judiciare de timbru
Se reține că la 09.04.2014 intimata a depus la dosar întâmpinare comunicată apelantei la 16.04.2014, la 23.04.2014 fiind depus la dosar răspunsul la întâmpinare.
În procedura verificării din oficiu a competenței, raportat la art. 131 alin. 1 și art. 95 pct. 2 NCPC, instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză.
Instanța constatând că nu sunt alte cereri de formulat precum și că s-a solicitat judecarea apelului în lipsă, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând constată că:
Prin sentința civilă nr. 163/11.02.2014 pronunțată de Judecătoria Beclean în dosar civil nr._, s-a respins ca nefondată acțiunea în pretenții formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, având codul fiscal RO8296093, împotriva pârâtei S. COMERCIALĂ A. . Oficiul Registrului Comerțului sub numărul J_, având codul fiscal_, din C. Mihăiești.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fost a reținut că potrivit articolului 40 alineatul 3 din Legea 41 din 1994, persoanele juridice cu sediul in România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Cuantumul acestor taxe, potrivit alineatului 4 al aceluiași articol, pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și de scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a guvernului. Procedând la interpretarea textelor de lege expuse instanța reține că doar calitatea de persoana juridică, cu sediul in România, a unei entități nu este suficientă pentru ca aceasta să poată fi obligată la plata serviciilor publice de radiodifuziune și de televiziune, ci este necesar și ca respectiva entitate sa fi beneficiar al acestor servicii, respectiv să fie deținător al unui receptor radio sau de televiziune.
Prin decizia 297 din 6 iulie 2004 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului 40 alineatul 3 din Legea 41 din 1994, dar a reținu în considerentele acestei decizii că veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și ale Societății Române de Televiziune provin, între altele, din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar așa cum prevede textul criticat, aceste taxe sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate „în calitate de beneficiari ai acestor servicii” (sublinierea aparține Curții). Așadar, obligația prevăzută în textul menționat este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective, adaugă Curtea.
Este adevărat că Hotărârea Guvernului 977 din 2003, la care reclamanta face referire în cererea de chemare în judecată, stabilește prin alineatul 2 al articolului 3 faptul că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridica și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, numai că aceste prevederi au fost anulate de către Curtea de Apel Cluj, Secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința 185 din 27 aprilie 2010, această sentință devenind irevocabilă prin Decizia 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin respingerea recursurilor declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune.
Ceea ce poate reține în final instanța pe baza probelor administrate în cauze este faptul că pârâta a încheiat cu S. Comercială FFEE ELECRICA FURNIZARE TRANSILVANIA NORD SA un contract de furnizare a energiei electrice în baza căruia au fost trimise mai multe facturi în care, alături de sumele datorate de pârâtă cu titlu de preț pentru energia electrică consumată, figurează și taxa radio, în sumă de 30 de lei lunar. Nu rezultă însă faptul că pârâta este deținătoare de receptoare radio, respectiv că este beneficiară a serviciului public de radiodifuziune, pentru a putea fi obligată la plata taxei de radiodifuziune pretinsă de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR), prin care s-a solicitat admiterea apelului, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de SRR precum și respingerea ca nefondată a solicitării pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, cu cheltuieli de judecată.
In motivare s-a arătat că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept pe dispozițiile cuprinse în art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul social în România au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
HG nr.977/2003, emisă în aplicarea Legii nr.41/1994, reglementează modalitatea de încasare a taxei radio, de exceptare de taxa radio, cuantumurile taxei pe categorii de plătitori, și în acest sens a fost invocată în cererea de chemare în judecată.
Înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art.40 alin.3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin. 6).
Consideră că, prin interpretarea pe care o face dispozițiilor Legii nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond se află în eroare, în condițiile în care art.40 alin.2 prevede în mod expres posibilitatea instituită pentru persoanele fizice de a se excepta de această obligație în situația nedeținerii de receptoare radio, iar art.40 alin.3 prevede că obligația de a achita taxa radio incumbă tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, fără a prevedea posibilitatea pentru acestea de a se excepta de la plata taxei radio, și de asemenea fără a face trimitere la alineatul precedent.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor, cum apreciază instanța de fond, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
Potrivit acestui raționament, instanța de fond modifică însăși concluzia Curții Constituționale exprimată prin Decizia nr.297/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul căreia această instanță respinge excepția invocată pe motivul nedeținerii de receptoare.
În acest context apreciem că, dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune este doar în sarcina posesorilor de receptoare radio/tv, soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă examinării, întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor tv, fiind ridicată de o cooperativă ce integra în activități productive persoane care prin natura handicapului suferit nu puteau beneficia de respectivul serviciu. Pe cale de consecință este evident faptul că interpretarea instanței de fond este eronată în condițiile în care această instanță a reținut în mod corect că obligația de plată a taxei radio/tv de către persoanele juridice revine acestora în calitate de beneficiari ai a acestor servicii, întrucât acestea beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02.04.2009 s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizăm, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redăm alăturat criticile:obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr.1930/02.04.2009, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
„ De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
„Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
De altfel, este greu de imaginat faptul că societatea pârâtă nu are calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune, în condițiile în care majoritatea receptoarelor GSM pot recepționa și semnalele radio-tv.
Referitor la dovada prestării serviciului de către S. R. de Radiodifuziune, menționăm următoarele:
Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, S. R. de Radiodifuziune (SRR) s-a înființat ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
De asemenea, potrivit prevederilor art.4 din legea menționată, S. R. de Radiodifuziune, în calitate de serviciu public are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de informare, educație, divertisment prin programele/emisiunile difuzate pe posturile sale de radio componente. Prin urmare, având în vedere obligațiile legale amintite și luînd în considerație faptul că atât pe perioada pentru care s-a realizat facturarea precum și la momentul actual, SRR ca și post public de radio, a funcționat în condiții legale și a emis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționăm faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Având în vedere cele expuse, solicită respectuos instanței admiterea apelului, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de S. R. de Radiodifuziune, precum și respingerea ca nefondată a solicitării pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, cu cheltuieli de judecată.
La pronunțarea hotărârii rugăm instanța să aibă în vedere faptul că, potrivit art.2 din Precizările Președintelui Director General al SRR, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2008, afișate pe site-ul SRR: „Prin receptor radio se înțelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, mașina personală, telefonul mobil, calculator, iPoduri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepta în orice mod programele radio, precum și abonamentele la cablu TV".
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 470 și urm Cod procedură civilă, Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 977/2003 cu modificările și completările ulterioare, și orice alte dispoziții legale incidente.
Apelul este nefondat.
Tribunalul examinând hotărârea atacată, constată că aceasta este temeinică și legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Prima instanță în mod justificat a reținut că prin decizia nr. 2l02/9.04.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.l_, publicată în Monitorul Oficial nr. 69l/l4 octombrie 2009 disp.art.3 din HG nr.977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că potrivit art.40 alin.2 din Legea nr.4l/l994, republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, iar potrivit art.40 alin.2 din Legea nr. 4l/l994, republicată, și persoanelor fizice ,în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. In urma analizării normelor legale incidente, instanța supremă a constatat că nicăieri în cuprinsul Legii nr.4l/l994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de „beneficiar”, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva” sau „o autoritate, instituie, societate etc, pentru care se face o lucrare”. Prin urmare, s-a apreciat că prevederile art.3 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.977/2003 și art.3 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.978/2003 adaugă la prevederile art.40 alin.3 din Legea nr. 4l/l994, republicată, motiv pentru care aceste prevederi au fost anulate.
In același sens au fost pronunțate și Decizia nr. 607/20ll pronunțată de I.C.C.J.în dosar nr. l64/22/20l0 precum și Deciziile nr.297/2004 și nr.33l/2006 al C.C.R.
Din deciziile menționate se desprinde concluzia rezonabilă că pot fi obligate să plătească taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune numai persoanele fizice și juridice care beneficiază de acest serviciu.
Or în prezenta cauză apelanta nu a făcut dovada că intimata ar fi beneficiat de serviciul de radiodifuziune care să justifice obligarea sa la plata taxei aferente.
Pentru considerentele menționate, tribunalul în baza prev.art.480 alin.l N.C.P.C. va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat apelul declarat de S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în București, ..60-64, sector l, împotriva sentinței civile nr.l63 din ll.02.20l4 pronunțată de Judecătoria Beclean în dosar civil nr.l_ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din l8 iunie 2014.
P., JUDECATOR, GREFIER,
V. C. I. P. L. C. A.
Red/dact
CV/CR/4 ex.
20.06.20l4
Jud.fond: Z. D.
| ← Încuviinţarea executării silite. Încheierea nr. 1730/2014.... | Încuviinţarea executării silite. Încheierea nr. 1212/2014.... → |
|---|
