Contract de transport pe căile ferate. Prescripția dreptului la acțiune privind pretenții vizând expediţiile de mărfuri
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 32/A din data de 28.01.2014
Contract de transport pe căile ferate. Prescripția dreptului la acțiune privind pretenții vizând expedițiile de mărfuri. Termenul special de un an este aplicabil ambelor părți contractante (atât operatorului de transport feroviar, cât și beneficiarului). Momentul de început al termenului îl constituie "ziua în care dreptul poate fi exercitat";.
- O.G. nr 7/2005, art. 1 alin. 1, art. 37 alin. 1, 2, art. 68
Termenul de prescripție a dreptului la acțiune, chiar în ipoteza în care aceasta este promovată de operatorul de transport feroviar, este de un an și, nicidecum, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, față de care, dispozițiile art. 68 alin. 1 din Regulamentul privind transportul pe Căile Ferate din România (RT) - aprobat prin OG nr.7/2005, care, la rândul ei, a fost aprobată prin Legea nr. 110/2006 -, au un caracter derogatoriu.
Momentul în care începe să curgă termenul de prescripție, este reprezentat, așa cum prevede art. 68 alin. 3 lit. c din Regulament (RT), de "ziua în care dreptul poate fi exercitat";, adică de data la care reclamantului i s-a născut dreptul la acțiune, izvorât din contract. Deoarece legea nu distinge între acțiunile izvorâte din contractul de transport, respectiv între acțiunile introduse de transportatorul pe calea ferată contra beneficiarului și acțiunea celeilalte părți, adică a beneficiarului împotriva operatorului de transport, o asemenea distincție nu poate fi făcută de judecătorul pricinii fără atingerea principiului de drept "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus ". Ca urmare termenul de prescripție special prevăzut de norma juridică menționată privește toate acțiunile izvorâte din contractul de transport, indiferent dacă sunt promovate de transportatorul pe calea ferată sau de client contra transportatorului, părțile fiind ținute să respecte regimul juridic incident, implicit termenul special de prescripție de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulament, și nu cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958.
Prin Sentința nr. 980/31.07.2013 a Tribunalului Specializat Mureș, s-au respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a inadmisibilității acțiunii, formulate de intervenientul accesoriu Y.E. și însușite de pârâta SC A. SA; și, de asemenea, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC G. F. R. SA în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, fiind obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 8.896.169,26 lei reprezentând beneficiu nerealizat prin neexecutarea contractului nr. 34/10.06.2009 precum și, în parte, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Y. E.
S-a admis, în parte, cererea reclamantei și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în suma de 143.299,72 lei; și, tot în parte, cererea pârâtei și a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în suma de 261.362,4972 lei.
În considerentele hotărârii atacate s-au reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă, precizată la 3.07.2013, reclamanta SC G.F.R. SA a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 58.222.006,18 lei, reprezentând prejudiciu sub forma beneficiului nerealizat, cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului nr. 34/10.06.2009, precum și la plata sumei de 936.599,54 lei, cheltuieli de judecată.
S-a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile necesare angajării răspunderii contractuale a pârâtei SC A. SA pentru următoarele argumente:
1.1. Culpa contractuală a pârâtei.
În cauza dedusă judecății este evidentă conduita contractuală culpabilă a pârâtei SC A. SA, în condițiile în care, deși a perfectat cu reclamanta contractul nr. 34/10.06.2009, a refuzat derularea acestuia, manifestându-și, în mod unilateral, fără niciun temei legal, intenția de a-l "anula"; prin Adresa nr. 6979/26.06.2009 (fila 32, Vol. I din dosarul instanței) și, mai mult, a ignorat și obligația ce îi incumba prin raportare la clauza contractuală inserată în cap. VI lit. C pct. 10 din contractul nr. 34/10.06.2009, de a utiliza numai servicii de transport feroviar furnizate de prestatoarea - reclamantă SC G.F.R. SA.
Distinct de argumentele de ordin juridic ce probează încălcarea contractului de către pârâtă, conduita acesteia, prin care a indus în mod constant reclamantei convingerea că raportul juridic dintre părți se va derula efectiv, a dovedit rea-credință, proba în acest sens constituind-o corespondența amplă purtată între părți în cursul primăverii anului 2011 (filele 35-43 vol. I din dosarul instanței).
1.2. Prejudiciul cauzat reclamantei de către pârâtă.
În privința prejudiciului cauzat reclamantei sub aspectul componentei beneficiului nerealizat, s-a menționat că acesta este reprezentat de profitul pe care reclamanta l-ar fi realizat în ipoteza în care s-ar fi derulat contractul dintre părți, fiind relevată pe deplin, în acest context îndrituirea reclamantei de a se prevala de disp. art. 1085 Cod civ. teza finală, în sensul de a beneficia de acoperirea integrală a prejudiciului ce i-a fost cauzat și nu doar a prejudiciului previzibil la data semnării contractului, astfel cum a pretins pârâta cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei.
1.2.1. Inițial, pentru determinarea prejudiciului, s-a întocmit, de către expert G. E., un Raport de expertiză contabilă extrajudiciară (aflat la filele 112-137, vol. I, din dosarul instanței) care a avut în vedere un criteriu contabil obiectiv, respectiv indicatorul financiar EBITDA, stabilindu-se că profitul operațional nerealizat de reclamantă în perioada 01.07.2009 - 31.12.2012, ca efect al nederulării contractului nr. 34/2009, încheiat cu SC A. SA, se cifrează la suma de 48.939.593 lei.
1.2.2. Prin primul raport de expertiză contabilă judiciară (experți: C. V., M. S., A. O.) efectuat în cauză, prejudiciul cauzat reclamantei a fost stabilit la nivelul sumei de 55.873.660 lei. În concret, expertul desemnat de instanță a statuat că "prejudiciul înregistrat de reclamanta SC G. F. R. SA sub forma profitului operațional EBITDA, reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 01.07.2009-31.12.2012, derivând din neexecutarea relației contractuale cu SC A. SA (contractul nr. 34/10.06.2009) este în sumă de 55.873.660 lei (obținut din înmulțirea ratei EBITDA cu veniturile realizate de SNTFM CFR MARFĂ și nerealizate de SC G. F. R. SA (fila 30 § 2 din raportul de expertiză contabilă judiciară existent la filele 2-93, vol. II din dosarul instanței).
1.2.3. Prin a doua expertiză contabilă realizată în cauză, în condițiile în care instanța s-a declarat parțial nelămurită în privința concluziilor celei dintâi, experții desemnați de instanță (A. D., F. S., I. M.) au cuantificat beneficiul nerealizat de reclamantă, ca efect al nederulării culpabile de către pârâtă a contractului nr. 34/2009, prin utilizarea aceluiași indicator financiar EBITDA, la nivelul sumei de 58.222.006,18 lei (fila 39 § 2 Vol. I din raportul de expertiză contabilă judiciară).
4. Reaua credință a pârâtei.
Deși cunoștea foarte bine capacitatea tehnică a reclamantei, cu totală rea credință, pârâta i-a încălcat acesteia, în mod abuziv, dreptul exclusiv de a efectua servicii de transport feroviar în favoarea sa, angajându-se în negocieri comerciale cu un alt operator de transport feroviar, competitor al reclamantei, respectiv SNTFM CFR M. SA.
Dând dovadă de rea credință, negocierile au fost purtate de pârâtă în paralel, concomitent și într-o manieră duplicitară, atât cu reclamanta SC G. F. R. SA cât și cu SNTFM CFR M. SA.
Prin întâmpinare, pârâta SC A. SA a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca prescrisă, însușindu-și excepția invocată de intervenient, pentru următoarele motive:
Acțiunea introdusă în cauză este o acțiune în daune pentru o pretinsă neexecutare a unui contract de transport, instanța trebuind să constate prescripția dreptului la acțiune astfel exercitat, fiind incidente prevederile art. 68 din Regulament, potrivit cărora prescripția este de 1 an de zile de la data nașterii dreptului la acțiune.
Nașterea dreptului la acțiune s-a produs în cauză la 1.07.2009, data stabilită pentru intrarea în vigoare a contractului (Capitolul III - Perioada de valabilitate), sau, în subsidiar, la data fiecărei comenzi, neexecutate cu reclamanta (art. 7 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958).
Reclamanta nu poate invoca necunoașterea neexecutării din moment ce aceasta a primit în 27.06.2009 notificarea de denunțare, la care a și achiesat, de altfel, prin retragerea vagoanelor (corespondența depusă în Anexa 2 la acțiune de reclamantă și cea depusă de intervenientul accesoriu la termenul din 3 iulie).
Până la data introducerii acțiunii, reclamanta nu putea invoca o întrerupere a termenului de prescripție deoarece în cauză nu sunt incidente nici una din cauzele de întrerupere, limitativ reglementate de 16 din Decretul nr. 167/1968. Toată corespondența/negocierile părților purtate după denunțarea contractului au referit la o nouă relație contractuală, aceste discuții nu au avut și nici nu ar fi putut avea, conceptual, valoarea de negociere pentru prestații trecute, executate cu un alt comerciant, și, în nici un caz, nu pot avea valoarea de recunoaștere, fiind unanim acceptat de doctrină și jurisprudență că tranzacția nu valorează recunoaștere sau achiesare.
În subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale; astfel, în cauză deși nu există un contract de transport valabil încheiat - condiție a răspunderii civile contractuale, cu toate acestea se invocă un prejudiciu constând în beneficiu nerealizat rezultat din neexecutarea unui contract de transport.
Ulterior datei semnării, dar anterior intrării în vigoare a contractului, și anume la 26.06.2009, pârâta a notificat reclamantei imposibilitatea de a începe derularea contractului, situație acceptată de reclamantă.
Evident, după denunțare, nici o comandă de transport nu a avut loc către reclamantă, astfel că nu s-au îndeplinit condițiile prevăzute în art. 37 din Regulament, de care era condiționată încheierea valabilă a contractului de transport - contract real, și deci, în cauză nu există fapta culpabilă.
După notificarea de denunțare a contractului, atitudinea ulterioară a GFR prin lipsa unui răspuns contrar celor indicate și prin acțiunile de conformare (retragere a vagoanelor) duce la concluzia că reprezentanții GFR au acceptat neînceperea desfășurării relațiilor contractuale agreate prin Contract, achiesând astfel la denunțarea pârâtei și mia mult, atitudinea ei din perioada 2009-2011 a confirmat această concluzie, reclamanta solicitând începerea unor noi relații contractuale.
Pe de altă parte, în cauză nu s-a dovedit producerea unui prejudiciu real, cert, direct, previzibil și nereparat.
Astfel, cauza prezentului dosar o constituie angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, dar elementul esențial al angajării răspunderii civile, indiferent de forma acesteia, contractuală sau delictuală, este existența unui prejudiciu patrimonial; or, în ceea ce privește acțiunea de față, prejudiciul reclamat de G. F. R. nu este unul cert.
Reclamanta nu a dovedit existența unui prejudiciu cert și perioada în care acesta s-a produs, în condițiile în care beneficiul nerealizat, componentă a prejudiciului cert și previzibil nu poate fi raportat decât la parcul de transport proprietatea reclamantei nu și la mijloacele de transport închiriate de aceasta în funcție de necesitățile solicitanților.
Reclamanta nu a dovedit în cauză care ar fi fost veniturile pe care le-ar fi realizat cu mijloacele de transport indisponibilizate conform tarifelor agreate în Contractul cu A.
Simpla neexecutare a unui contract, în lipsa unor elemente care să dovedească existența unei scăderi a volumului de afaceri care să justifice acordarea de daune nu poate angaja răspunderea subscrisei.
În primul rând EBITDA nu este un indicator financiar reglementat de vreun standard internațional și nici de Reglementările contabile din România. Calculul acestuia poate varia de la o societate la alta în funcție de componența cheltuielilor pe care respectiva societate la va include sau nu în determinarea lui. Toate aceste aspecte au fost de altfel confirmate prin răspunsurile experților din contraexpertiză la Obiectivele nr. 7 al reclamantei, nr. 9 și 10 al pârâtei și 3 al intervenientului accesoriu.
Indicatorul EBITDA este utilizat pentru analiza rentabilității unei investiții și nu pentru determinarea unui beneficiu nerealizat cu atât mai mult în cazul de față în care derularea contractului s-ar fi făcut cu mijloace de transport care din punct de vedere contabil sunt mijloace fixe amortizabile. În plus, așa cum rezultă din datele financiare ale societății reclamante, aceasta și-a finanțat mare parte din activitate prin credite bancare, credite pe care acest indicator nu le ia în considerare la stabilirea profitului, scopul utilizării lui fiind tocmai acela de a verifica potențialul unei entități de a acoperi asemenea angajamente financiare.
Acest indicator nu ține cont de rezultatele financiare ale unei societăți, rezultate care pot face diferența între o imagine reală și una denaturată a profitabilității unei societăți.
Prin concluziile scrise, intervenientul Y. E. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată 29 septembrie 2011 dreptul material la acțiune era prescris.
În considerarea susținerii sale a avut în vedere ziua, mai exact termenul procedural de la care începe să curgă prescripția stabilit chiar de reclamantă în acțiunea introductivă în care a cuantificat daunele și prejudiciul înregistrat începând cu data de 1 iulie 2009 și, potrivit art.68 alin.3 lit. c din Regulament prescripția curge din "ziua în care dreptul poate fi exercitat";, în exercițiul acestui drept neexistănd niciunul dintre cazurile de întrerupere ale prescripției potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958.
Pe fond a solicitat admiterea cererii de intervenție accesorie și pe cale de consecință respingerea acțiunii introductive, fie ca inadmisibilă, fie ca neîntemeiată, arătând în motivare următoarele:
Din reciprocitatea și interdependența obligațiilor, caracteristică esențială a contractelor sinalagmatice, decurg anumite efecte specifice. Partea care este gata să-și execute obligația sau care și-a executat-o, va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului ori a cere desființarea sau încetarea contractului, în toate cazurile putând cere și despăgubiri (art.1021 Cod civil).
Reclamanta avea la dispoziție cele două căi legale mai sus menționate (executarea silită în natură a contractului / desființarea contractului), ambele cu plata de despăgubiri.
Cererea de despăgubire are așadar un caracter subsidiar cererilor principale de desființare sau executare silită în natură, neputând avea o existență de sine stătătoare, în sensul art.17 Cod procedură civilă.
În speța dedusă judecății nu avem o cerere principală, trecându-se direct la subsidiar, context în care în opinia cererea dedusă judecății urmează să fie respinsă ca inadmisibilă sau neîntemeiată (se menționează cu titlu de practică, Sentința comercială nr. 1555 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Comercial Mureș).
Inadmisibilitatea, de această dată, prin definiție este în legătură cu condițiile de exercitare a acțiunii și ca atare, pune în discuție fondul cererii introductive ca atare și are natura juridică a unui mijloc de apărare.
Astfel, din materialul de la dosar, este de observat că prin acțiunea în pretenții înregistrată la Tribunalul Specializat Mureș la data de 23 septembrie 2011 și ulterior precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat (lucrum cessan).
Cererea formulată este în mod vădit un petit accesoriu celui principal care trebuia să fie formulat în sensul constatării rezilierii convenționale a contractului de serviciu transport feroviar nr. 34/2009 (a se vedea cap IX, pct. 3 lit. a din contract) pentru că se afirmă teza potrivit căreia rezilierea contractului nu a avut loc (încetat la data de 31 decembrie 2012).
Dar fără acest petit principal, care lipsește, acțiunea este de respins, pentru că nu se poate stabili dacă contractul a fost modificat unilateral (denunțat unilateral), a încetat la expirarea termenului de valabilitate sau a fost reziliat.
Reclamanta avea posibilitatea să ceară rezilierea contractului, însă nu a făcut acest lucru, mulțumindu-se să stea în pasivitate, deși cunoștea efectiv că raporturile comerciale stabilite prin contractul nr. 34/2009 au încetat.
1. Fapta ilicită nu există pentru că, în acest raport juridic nu vorbim de neexecutarea, executarea sau executarea cu întârziere a unei obligații izvorâtă dintr-un contract de transport odată ce convenția cadru nu a fost urmată de un contract propriu -zis care s-ar fi materializat, așa cum prevede art.2 din contract, respectiv art. 37 din Regulamentul de transport feroviar, prin încărcarea mărfii, predarea acesteia și aplicarea ștampilei pe scrisoarea de trăsură.
2. Culpa debitorului nu subzistă. În cazul obligațiilor de rezultat, culpa debitorului este prezumată și cum prezumția este una relativă, ea poate fi răsturnată prin oricare mijloc de probă și operează numai în cazul în care creditorul face dovada neîndeplinirii obligației de către debitor. În cazul de față, denunțarea contractului cadru a avut loc la 26 iunie 2009, acordul reclamantei s-a dat la 15 iulie 2009 prin retragerea vagoanelor, neputându-se așadar reține faptă ilicită și prin urmare nici culpa debitorului.
3. Evaluarea judiciară a prejudiciului. În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamantă ele constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul așa-zisului prejudiciu suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.
Un prim principiu este acela că prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectivă suferită, atât damnum emergens cât și lucrum cessans, adică câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza. În speța de față, conform contractului nr. 34/2009, pârâta se obliga într-adevăr să respecte în principal clauza de exclusivitate și plata tarifelor serviciilor prestate, dar aceasta numai în condițiile în care, așa cum am arătat, reclamanta și-ar fi îndeplinit la rândul ei obligațiile asumate prin contract, în principal asigurarea de material rulant și serviciile de transport.
Un al doilea principiu al evaluării judiciare a prejudiciului prevede că debitorul nu răspunde decât de daune interese care au fost prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea nu provine din dolul său (art. 1085 C.civ.), dar în cazul în speță, profitul nerealizat reflectat în expertizele dispuse și administrate nu reprezintă un prejudiciu previzibil și nu poate fi supus reparării.
Un al treilea principiu după care instanța ar putea aprecia întinderea despăgubirilor este cel potrivit căruia este reparabil numai prejudiciul direct care se găsește în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului nu și prejudiciul indirect, respectiv un profit nerealizat care, având în vedere denunțarea contractului, nu reprezintă o consecință directă.
Instanța trebuie să aplice aceste principii cumulativ, iar lipsa unuia atrage inexistența prejudiciului.
Legătura de cauzalitate. În absența faptei ilicite, respectiv a prejudiciului, nu se poate vorbi despre legătură de cauzalitate și nici despre culpa debitorului, creditorul neputând pretinde de la debitor daune, odată ce prejudiciul nu a fost dovedit.
Cu privire la excepția prescripției, reclamanta a solicitat respingerea acesteia, arătând că, în cauză, contractul în cauză contractul nr. 34/2009 trebuie calificat un acord cadru de prestări servicii, căruia nu i se aplică dispozițiile art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România.
Ca urmare, reclamanta conchide că termenul special de prescripție de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulament este aplicabil numai acțiunilor exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, izvorâte din contractul de transport nu și în acțiunea operatorului de transport împotriva beneficiarului, caz în care se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În subsidiar, arată că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de pârâtă, în conformitate cu art. 16 lit.a din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la excepția inadmisibilității, s-a susținut de către reclamantă că se impune respingerea acesteia pentru următoarele motive:
Conduita culpabilă a pârâtei care a utilizat contractul perfectat cu reclamanta ca monedă de negociere a unor tarife mult mai reduse cu SNTFM CFR M. SA, este probată și prin concluziile celui de-al doilea raport de expertiză contabilă judiciară, referitoare la comparația tarifelor.
Mai mult, reaua-credință a pârâtei derivă și din susținerile sale contradictorii, expuse cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, prin care tinde la anihilarea efectelor contractului, atât pârâta cât și intervenientul afirmând, în mod succesiv, pe de o parte, că acest contract a fost perfectat între părți și, pe de altă parte, că același contract nici nu ar fi fost încheiat, neexistând.
Strict procedural, trebuie remarcat că instanța a reținut că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca excepții și de a propune probe, făcând în acest mod aplicarea disp. art. 136 Cod. proc. civ. norme juridice coroborate cu art. 115 și art. 132 Cod proc. civ., decădere menționată de către instanță în Încheierea de ședință și reiterată la momentul analizei obiecțiunilor formulate de către pârâtă.
În mod eronat s-a susținut de către intervenient că reclamanta ar fi în imposibilitate de a solicita daune întemeiate pe răspunderea materială, în condițiile în care contractul dintre părți ar fi încetat, același intervenient încercând să acrediteze teoria potrivit căreia cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor se putea formula doar ca o cerere accesorie față de o altă cerere principală, inexistentă însă.
Încercările intervenientului sunt zădărnicite însă prin raportare la prevederile extrem de clare, lipsite de orice echivoc, ale contractului nr. 34/10.06.2009, la cap. IX pct. 4 stipulându-se, în mod expres, că "prevederile acestui capitol nu înlătură răspunderea părții care, în mod culpabil, a cauzat încetarea contractului";.
În raport de aceste considerente, instanța de fond a reținut următoarele:
Cu referire la excepția prescripției invocată de intervenientul accesoriu Y. E. și însușită de pârâta SC A. SA s-a susținut, în principal că acțiunea este prescrisă din data 1 iulie 2010, în cauză fiind incident termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate române aprobat prin OG nr 7/2005 și modificat prin Legea nr. 110/2006, astfel cum a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 838/11.10.2006, iar în subsidiar că instanța trebuie să constate prescripția tuturor comenzilor date de pârâtă până la data de 23.09.2010
Contrar celor susținute de autorii excepției instanța a reținut că în cauză Contractul nr. 34/2009 constituie un acord cadru de prestări servicii de transport, căruia nu i se aplică dispozițiile art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România.
În conformitate cu dispozițiile art. 37 alin.1 și 2 din Regulamentul RT (privind transportul pe căile ferate din România), contractul de transport este definit ca fiind înțelegerea dintre operatorul de transport feroviar și client, prin care se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros , la locul de destinație și să o predea destinatarului.
De asemenea, potrivit alin.2 din art. 37 din Regulamentul RT contractul de transport se consideră încheiat dacă operatorul de transport feroviar a primit marfa încărcată în mijlocul de transport, însoțit de scrisoarea de trăsură completată de expeditor și a aplicat ștampila cu data pe toate exemplarele scrisorii de trăsură.
Ca urmare, termenul special de prescripție de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulament este aplicabil numai acțiunilor exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, izvorâte din contractul de transport nu și în acțiunii operatorului de transport, îndreptate împotriva beneficiarului care refuză să contracteze în baza unui acord cadru, caz în care se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Inadmisibilitatea acțiunii în despăgubiri, ca apărare pe fond, este argumentată de intervenientul Y. E. pornind de la dispozițiile art.1021 din vechiul Cod civil, care arată că se poate formula ori acțiune în pretenții pentru executarea contractului, fie rezilierea cu daune interese.
Analizând susținerile părților instanța a reținut că răspunderea contractuală include dreptul la despăgubiri, neexistând propriu-zis o răspundere contractuală fără un drept la daune-interese din partea creditorului, pentru că, conform art. 1073 creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Mai mult, în caz de neexecutare voluntară din partea debitorului a unei obligații de a face aceasta se transformă într-o obligație de dezdăunare, în conformitate cu dispozițiile art. 1074 Cod civil. Transformarea obligației nu se produce însă automat, obligația debitorului de a plăti o sumă de bani se naște numai dacă executarea în natură a obligației de a face nu este posibilă pe cale silită. Instanța apreciază că în speță executarea silită în natură a obligaței de a folosi numai anumite servicii de transport nu este posibilă în condițiile în care debitorul obligației refuză expres executarea.
Trebuie remarcat că în cauză există o neexecutare totală a contractului de către părțile contractante, care nu vizează doar nerespectarea dreptului de exclusivitate stabilit în favoarea prestatorului, iar în această situație neexecutarea obligației concrete invocate este consecința neexecutării de plano a contractului. Situația ar fi fost alta numai dacă părțile ar fi pus în executare contractul și clientul ar fi apelat și la serviciile altui transportator deși prestatorul ar fi putut satisface necesarul ei de transport.
Distincția este relevantă întrucât ceea se invocă în fapt, ca temei al răspunderii contractuale este neexecutarea unei obligații concrete în condițiile în care contractul nu și-a produs efectele, niciuna dintre părți nu și-a executat nicio obligație izvorâtă din contract.
În concluzie nu poate fi considerată inadmisibilă cererea reclamantei creditoare pentru executarea silită prin echivalent a unei obligații de a face care oricum era imposibili de executat silit în natură. O altă interpretare ar fi contrară regulii stabilite de dispozițiile art. 1075 din Codul civil, potrivit căreia "Orice"; obligație de a face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului.
În legătură cu condițiile răspunderii contractuale, s-au reținut următoarele:
Fapta imputată, prima condiție a răspunderii contractuale, de natură a aduce atingere unui drept subiectiv al creditorului, constă în nerespectarea unei obligații contractuale. Neexecutarea contractului de transport nr. 34/11.06.2009, de către părțile contractante, prefigurează prima premisă pentru angajarea răspunderii contractuale.
În concret, reclamanta invocă încălcarea dreptului său de exclusivitate stipulat prin contract în favoarea sa în efectuarea unor servicii de transport feroviar, dar trebuie observat că fapta există în contextul neexecutării integrale a contractului și este de natură să activeze prezumția de culpă a debitorului obligației neexecutate.
Așadar, prestatorul serviciului de transport avea dreptul să obțină îndeplinirea exactă a tuturor obligațiilor asumate de client la capitolul VI pct. C, având obligația corelativă de a asigura serviciile de transport conform programului de transport întocmit de client, dar neîndeplinirea acestor obligații se datorează refuzului pârâtei de a pune în executare contractul, de a-și executa propriile obligații, ca urmare fapta ilicită, ca prima premisă a răspunderii pârâtei există.
Culpa. Pârâta contestă că ar fi în culpă pentru neexecutarea contractului, însă nu invocă nici o cauză care ar fi de natură să înlăture prezumția de culpă instituită de art. 1082 Cod civil, nu demonstrează vreo cauză străină, cum ar fi cazul fortuit, forța majoră sau fapta unui terț care să-l fi împiedicat în executarea obligației.
Chiar dacă, în cauză, este vorba despre un contract cadru de prestări servicii, a cărui punere în executare ar presupune încheierea succesivă a unor contracte de transport feroviar conform programului stabilit de client, în lipsa unei clauze care să permită părților contractante denunțarea unilaterală, sau în lipsa unui acord de încetare a contractului încheiat în scris, cu respectarea clauzelor inserate la capitolul IX din contract, instanța nu poate să deducă că a intervenit achiesarea reclamantei față de propunerea de denunțare lansată de pârâtă, respectiv încetarea contractului prin acordul taci al reclamantei.
Prejudiciul. Dacă executarea în natură a obligației nu este posibilă creanța inițială este înlocuită cu o altă creanță anume aceea de despăgubire, care are drept obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de creditor, daunele compensatorii constituie o formă a executării indirecte a unei obligații de a face care nu mai poate fi executată în natură indiferent de culpa creditorului obligației.
Reclamanta pretinde existența unui prejudiciu care constă în beneficiul câștigul nerealizat din executarea contractului, propunând evaluarea judiciară a acestuia prin raportare la profitul nerealizat, calculat în temeiul indicatorului financiar EBITDA, în subsidiar acceptând individualizarea acestuia și în baza indicatorului profitului brut din exploatare.
Tot din specificul activităților realizate de profesioniști rezultă că profitul nu este limitat, ca atare nu se poate susține, cu titlu de principiu, că realizând o anumită marjă de profit nu se putea realiza o marjă mai mare, chiar dacă aceasta ar fi atras cheltuieli suplimentare. În concluzie, se apreciază că apărarea pârâtei potrivit căreia reclamanta nu poate invoca un prejudiciu efectiv sau previzibil este nefondată.
Ca urmare, neexistând alte probe concludente din care ar rezulta ponderea cheltuielilor aferente contractului nr. 34/2009 și implicit pentru determinarea CU CERTITUDINE a marjei de profit cuvenite reclamantei conform contractului, instanța a avut în vedere calculul efectuat de comisia de experți la obiectivul 12 formulat de pârâtă, respectiv 1.b. formulat de intervenientul accesoriu, ce are în vedere structura costurilor indicate de reclamantă prin adresa nr 683/31.03.2011 (fila 40 vol.I dosar) și prin care s-a concluzionat că prin aplicarea cotei de 3,25 % asupra cifrei de afaceri ce s-ar fi putut realiza din derularea contractului nr. 34/2009, rezultă un profit nerealizat de 8.896.169,26 lei; în lipsa altor criterii această estimare a prejudiciului este cea mai realistă.
Raportul de cauzalitate. Așa cum instanța a reținut la analiza efectuată în privința prejudiciului, indicatorul de profitabilitate marja EBITDA reflectă performanțele întreprinderii per ansamblu, constituie un criteriu de comparație între companii sau ramuri de activitate, care nu ajută la determinarea tuturor elementelor de cost precum și a câștigului de care reclamanta a fost lipsit prin neexecutarea contractului nr. 34/2009. Dacă s-ar putea susține că fapta pârâtei ar fi afectat întreaga activitate de exploatare, profitabilitatea per ansamblu, solvabilitatea, rentabilitatea, producându-se scăderea acestora, marja EBITDA putea fi un criteriu concludent, însă în cazul de față, privind un raport contractual singular care nu a avut un impact negativ care să conducă la "diminuarea"; profitului față de perioada anterioară contractului, instanța a apreciat că acest indicator nu poate constitui un criteriu de evaluare a pagubei întrucât nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între fapta imputată și venitul net ce s-ar fi obținut din contractul părților .
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC G. SA, criticând hotărârea atacată ca nefondată, solicitând majorarea pretențiilor acordate de prima instanță, de la 8.896.169, 26 lei, la 55.222.006,18 lei, pentru următoarele motive:
În concret, Adresa în cauză, nr. 683/31.03.2011 a fost comunicată de către reclamantă pârâtei într-un cu totul alt context decât cel analizat în prezenta cauză iar referirea la marja de profit în cuantum de 3,25% reprezenta un reper pur ipotetic, o ofertă de a contracta valabilă exclusiv pentru un alt contract, preconizat a fi semnat în 2011 pentru o durată care să continue chiar și după 2013, până în 2030 (deci pe o durată de minim 17 ani), diferit de contractul nr. 34/10.06.2009 din care a derivat litigiul dedus judecății.
Față de această teză, Adresa nr. 683/31.03.2011 îndeplinește toate condițiile pentru a reprezenta o ofertă clasică în sens juridic, și anume este o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic, ce operează pentru viitor. Ca orice ofertă aceasta a fost emisă în vederea perfectării unui contract, astfel încât este absurd să se constate că prevederile adresei nr. 683/31.03.2011 au avut în vedere circumstanțe anterioare, asupra cărora acordul de voință al părților fusese concretizat chiar prin semnarea Contractului nr. 34/2009.
Modul în care a procedat prima instanță, scoțând Adresa nr. 683/31.03.2011 din context, aplicând unui alt raport contractual condiții pe care părțile doar le negociau cu privire la un raport juridic nou nu poate fi acceptat.
Ca atare, acest calcul de cost transmis de reclamantă a fost efectuat exclusiv în considerarea perioadei 2013-2030 pentru un nou contract de transport, altul decât nr. 34/2009, încheiat între părțile litigante, cu SC A. SA și în raport de tarifele de transport pe care aceasta le plătește către CFR M., anexate de pârâtă adresei nr. 3899/29.03.2011.
Așadar, cătă vreme condițiile contractuale la care face referire Adresa reclamantei nr. 683/31.03.2011 nu au fost circumstanțiale pentru contractul nr. 34/2009, care face obiectul litigiului, este absolut evident că această adresă a fost în mod greșit interpretată de instanță ca reprezentând profitul GFR din contractele de transport, cu titlu general valabil, respectiv ca ofertă de preț pentru orice serviciu de transport.
Mai mult, prima instanță a înlăturat concluziile tuturor experților contabili din ambele rapoarte de expertiză realizate în cauză și a calculat beneficiul nerealizat prin aplicarea la cifra de afaceri nerealizată a marjei de 3,25%, pe baza unui document neanalizat în profunzime.
Din ansamblul considerentelor hotărârii apelate rezultă însă predilecția instanței pentru o probă de natură a conduce la o cuantificare cât mai redusă a prejudiciului suferit de reclamantă, judecătorul fondului preferând să atribuie valențe probatorii nejustificate unei adrese ce se circumscrie corespondenței comerciale uzuale, neobservând însă faptul că aceasta se referă la o cu totul altă perioadă și la alt tip de contract, în timp ce contractul nr. 34/2009 conține clauze clare șui termeni preciși în ceea ce privește durata și tarifele negociate.
În mod obiectiv se observă că aceste aspecte au fost însă încălcate flagrant în speță, întrucât Sentința apelată cuprinde o prezentare detaliată a celor învederate de părți pe durata procesului, spre deosebire de motivarea extrem de succintă din considerente care nu include raționamentul pentru care instanța a decis înlăturarea expertizei, pe de o parte, iar pe de altă parte nu arată în mod substanțial de ce instanța a ales să se raporteze la un înscris emanat de la o singură parte, în ciuda existenței expertizelor concludente la dosarul cauzei.
Din simpla lectură a considerentelor sentinței apelate, rezultă confuzia instanței privind individualitatea și caracterele indicatorului financiari EBITDA, probată de contradicția propriilor susțineri. Astfel, judecătorul a reținut, pe de o parte, că EBITDA nu ține cont de cheltuielile cu amortizarea, cheltuielile cu provizioanele/ajustările de valoare, dobânzile la creditele obținute, cheltuieli excepționale (fila 45, alin. 4 din sentință), iar, pe de altă parte, a afirmat că EBITDA include, pe lângă profitul net și cheltuielile cu impozitul, cheltuiala cu dobânda, respectiv amortismentul (fila 46, alin. 6 din sentință).
Se relevă pregnant din ultima alegație a instanței că aceasta admite, în realitate, că prejudiciul sub forma beneficiului nerealizat este susceptibil de evaluare pe baza indicatorului financiar EBITDA, deși întreaga motivare a hotărârii apelate tinde să dovedească contrariul.
În mod cu totul nejustificat instanța a respins modul de calcul al beneficiului nerealizat sub forma EBITDA, în acest sens, se observă că instanța folosește, în mod eronat termeni precum "câștigul"; și "rezultatul net"; ca și cum ar fi sinonimi și în același timp ca și cum nu ar avea nicio legătură cu "performanțele"; și cu "profitabilitatea";.
A declarat apel, în termenul legal, și pârâta SC A. SA, criticând hotărârea ca nelegală, pentru următoarele motive:
În ceea ce privește greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, s-a susținut că, întrucât acțiunea introdusă în cauză este o acțiune în daune pentru o pretinsă neexecutare a unui contract de transport, instanța trebuia să constate prescripția dreptului la acțiune astfel exercitat, fiind incidente prevederile art. 68 din Regulament, potrivit cărora prescripția este de 1 an de zile de la data nașterii dreptului la acțiune.
Nașterea dreptului la acțiune s-a produs în cauză la 1.07.2009, data stabilită pentru intrarea în vigoare a contractului (Capitolul III - Perioada de valabilitate), sau, în subsidiar, la data fiecărei comenzi, neexecutate cu reclamanta (art. 7 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958).
Reclamanta nu putea invoca necunoașterea neexecutării din moment ce aceasta a primit în 27.06.2009 notificarea de denunțare, la care a și achiesat, de altfel, prin retragerea vagoanelor (corespondența depusă în Anexa 2 la acțiune de reclamantă și cea depusă de intervenientul accesoriu la termenul din 3 iulie).
Până la data introducerii acțiunii, reclamanta nu putea invoca o întrerupere a termenului de prescripție deoarece în cauză nu sunt incidente nici una din cauzele de întrerupere, limitativ reglementate de 16 din Decretul nr. 167/1968. Toată corespondența/negocierile părților purtate după denunțarea contractului au referit la o nouă relație contractuală, aceste discuții neavând, valoarea de negociere pentru prestații trecute, executate cu un alt comerciant, și, în nici un caz, valoarea de recunoaștere, fiind unanim acceptat de doctrină și jurisprudență că tranzacția nu valorează recunoaștere sau achiesare.
În ceea ce privește condițiile angajării răspunderii civile contractuale a apelantei, spre deosebire de situația unor relații comerciale aflate în derulare care se întrerup intempestiv, în cazul de față, pârâta, tocmai pentru a nu exista în patrimoniul reclamantei nici un prejudiciu, a informat GFR la momentul la care a intervenit cauza care a dus la imposibilitatea de derulare a contractului, și nu a creat acesteia nici o falsă expectanță în privința derulării acestuia.
Prin acțiunile sale, reclamanta și-a dat în mod clar, neechivoc, acceptul său la manifestarea de voință a pârâtei de împiedicare a intrării în vigoare a contractului - art. 969 Cod civil, și, în consecință, instanța trebuia să constate lipsa unei fapte culpabile din partea pârâtei, denunțarea fiind făcută cu bună-credință, tocmai în scopul evitării producerii oricărui prejudiciu, și fiind acceptată de reclamantă prin achiesare tacită și neechivocă.
De altfel, existența celui de-al doilea element al răspunderii și anume culpa subscrisei a fost analizată de instanță ca rezultând din existența faptei ilicite.
Referitor la evaluarea în concret a prejudiciului, instanța de fond a plecat de la premisa că orice activitate economică este desfășurată în scopul de a obține profit, astfel încât este cert faptul că nederularea unui contract lipsește contractantul de un anumit profit pe care cu certitudine l-ar fi realizat din executarea lui. Singura problemă asupra căreia s-a aplecat instanța de fond a fost aceea a cuantificării prejudiciului, caz în care în mod corect a considerat că acest prejudiciu nu poate fi raportat la un discutabil indicator financiar EBITDA, indicator utilizat de reclamantă pentru cuantificarea beneficiului nerealizat.
Deși în cauză au fost efectuate două lucrări de specialitate complexe, niciuna din acestea nu a răspuns obiectivului solicitat de subscrisa, esențial pentru o justă soluționare a cauzei referitor la existența sau inexistența unor mijloace de transport blocate de reclamantă la dispoziția A. SA care să justifice un prejudiciu cert. Deși pârâta apelantă a solicitat completarea contraexpertizei având în vedere că nu s-a răspuns obiectivelor încuviințate de instanță, Tribunalul a recalificat obiecțiunile noastre în apărări de fond și a stabilit că le va avea în vedere la soluționarea cauzei.
Beneficiul nerealizat, componentă a prejudiciului cert și previzibil nu poate fi raportat decât la parcul de transport proprietatea reclamantei, nu și la mijloacele de transport închiriate de aceasta în funcție de necesitățile solicitanților.
În dosar nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi avut în proprietate un asemenea parc de vagoane și locomotive, de tipul celor indicate în contractul cu A. SA și care să nu fi produs venituri și deci nici profit. De altfel, din corespondența depusă în anexa 6 la acțiune, reclamanta a propus printr-un e-mail din data de 5 aprilie 2011, încheierea unui alt contract de transport cu G. SA în care GFR să aibă calitatea de garant considerând că ar fi mai avantajos pentru toate părțile această modalitate de lucru, motivul acestei propuneri fiind tocmai acela de a beneficia de sprijinul logistic al unei alte societăți.
Având în vedere că așa cum s-a stabilit prin răspunsul la obiectivul nr. 3 al pârâtei din contraexpertiză, reclamanta a utilizat parcul propriu de material rulant și că de asemenea, ea a închiriat mijloace de transport pentru a realiza venituri în beneficiul unor terți, nu se poate susține nici că a avut capacitatea neexploatată și nici că ar fi putut derula cu mijloace proprii toate transporturile pe care le-a efectuat pentru terți și cele pentru A. SA dacă s-ar fi derulat contractul.
Astfel, suma la care s-au raportat cei doi experți și care a fost avută în vedere și de instanța de fond este augmentată pe de o parte de o categorie de venituri pentru niște trasee și care nu erau prevăzute în contract, iar pe de altă parte, nu ține cont de dispozițiile contractuale care prevedeau o reducere de preț pentru depășirea unei anumite cantități de mărfuri transportate.
Suma calculată cu titlu de venituri pe care ar fi obținut-oi GFR din executarea contractului cu pârâta, de cei doi experți care au exprimat în cadrul raportului de contraexpertiză o opinie comună, a fost de 273.644.832,41 lei. La această sumă experții au adăugat și sumele rezultate din rutele de transport efectuate de A. SA cu CFR M. dar care nu erau cuprinse în Contractul nr. 34/2009. Experții au estimat costul acestor transporturi și au adăugat la suma calculată inițial o sumă de 83.452,42 lei.
Singura opinie care a ținut seama de această prevedere contractuală a fost cea exprimată de dl. expert M. care în răspunsul la același obiectiv, nr. 12 și 1b al intervenientului accesoriu a calculat cota de profit fără influența rutelor necuprinse în contract și cu aplicarea reducerii de preț stabilită de părți, suma astfel calculată fiind de 7.670.134 lei.
Apelanta a formulat și cerere de suspendare a executării hotărârii, până la soluționarea apelului, aceasta fiind soluționată la termenul de judecată din 10 decembrie 2014, prin Încheierea nr. 144/A/10.12.2013.
A formulat recurs împotriva Sentinței nr. 980/31.07.2013 a Tribunalului Specializat Mureș, intervenientul Y. E., dar prin Încheierea din 22.11.2013, cauza a fost trimisă spre repartizare aleatorie, unui complet de apel, potrivit dispozițiilor instanței de recurs.
În motivarea căi de atac, intervenientul a susținut că sentința atacată este nelegală pentru următoarele considerente:
În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, în cauză fiind incidente dispozițiile cu privire la termenele unei prescripții speciale, respectiv art. 68 din Regulamentul de transport pe căile ferate din România, aprobat prin OG nr.7/2005, care la rândul ei a fost aprobată prin Legea nr. 110/27.04.2006. Potrivit art.68 prescripția dreptului la acțiune privind expedițiile de mărfuri izvorât din contractul de transport feroviar este de 1 an. Potrivit art. 68 alin. 3 lit. c, prescripția curge pentru acțiune din ziua în care dreptul poate fi exercitat. (în acest sens art. 4 din Decretul 167/1958), dar raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată 29 septembrie 2011 dreptul material la acțiune s-a prescris.
In mod greșit cu încălcarea prev. art. 68 și ale art. 37 din Regulamentul privind transportul feroviar, instanța de fond a apreciat Contractul cu nr. 34 din 2009 drept ,"un acord cadru de prestări servicii" căruia nu i se aplică prev. art. 37 mai sus menționat motivând inexistența contractului de transport pe împrejurarea că operatorul de transport feroviar nu a primit marfa și nu a transportat-o cu mijloacele sale însoțite de scrisoarea de trăsură completată de expeditor și ștampilată cu data pe toate exemplarele sale.
În acțiunea introductivă de instanță reclamanta S.C G. F. R. S.A a investit instanța cu o acțiune în pretenții urmărind obligarea pârâtei la acoperirea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului de transport nr. 34/10.06.2009.
Deoarece legea nu distinge între acțiunile izvorâte din contractul de transport, respectiv între acțiunile introduse de transportatorul pe calea ferată contra beneficiarului și acțiunea celeilalte părți, adică a beneficiarului împotriva operatorului de transport, o asemenea distincție nu poate fi făcută de judecătorul pricinii, fiind vorba de aplicare principiului de drept "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus ".
Ca urmare termenul de prescripție special prevăzut de norma juridică menționată privește toate acțiunile izvorâte din contractul de transport, indiferent dacă sunt promovate de transportatorul pe calea ferată sau de client contra transportatorului, părțile fiiind ținute să respecte regimul juridic incident, implicit termenul special de prescripție de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulament și nu cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958.
Referitor la inadmisibilitatea acțiunii în despăgubire, s-a susținut că aceasta se impune fi tratată ca o apărare de fond. Astfel, caracteristica esențială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor ce revin părților, fiecare dintre părți are concomitent, față de cealaltă parte atât calitatea de debitor cât și pe cea de creditor; obligația ce revine uneia dintre părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți; ambele obligații sunt interdependente.
Din reciprocitatea și interdependența obligațiilor, decurg anumite efecte specifice, respectiv că, partea care este gata să-și execute obligația sau care și-a executat-o, va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului ori a cere desființarea sau încetarea contractului, în toate cazurile putând cere și despăgubiri (art. 1021 Cod civil). (Drept civil - Teoria generală a obligațiilor ediția a VIII, pag. 91 -Stătescu, Bîrsan, Editura AII Beck).
In mod eronat instanța de fond a reținut că cererea de chemare în judecată constituie o cerere de executare a contractului, dar nu de executare în natură ci prin echivalent pentru că în realitate este vorba despre o veritabilă cerere de despăgubire, dar, aceasta are un caracter subsidiar cererilor principale de desființare sau executare silită în natură, neputând avea o existentă de sine stătătoare, în sensul art. 17 Cod procedură civilă.
În speța dedusă judecății însă, nu există o cerere principală, trecându-se direct la cea subsidiară, context în care în opinia intervenientului, cererea dedusă judecății urmează să fie respinsă ca inadmisibilă sau neîntemeiată (în acest sens a invocat Sentința comercială nr. 1555 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Comercial Mureș).
Pe de altă parte, în mod greșit instanța a apreciat întrunirea elementelor răspunderii contractuale și a obligat partea la plata sumei de 8.896.169.26 lei reprezentând beneficiu nerealizat prin neexecutarea contractului nr. 34/10.06.2009, pentru că fapta ilicită nu există, nefiind în cauză în prezența vreunei neexecutări culpabile de către pârâtă a obligațiilor asumate.
Contractul ar fi fost perfect îndată ce partea cealaltă ar fi întreprins executarea lui, însă, reclamanta nu a solicitat executarea contractului între data semnării contractului și data efectivă de intrare în vigoare și ceea ce este mai important, ulterior denunțării nu a întreprins nici un act de executare a acestuia, astfel că atât clauza de exclusivitate cât și serviciile de transport nu au produs efecte juridice, iar plata tarifelor ca și obligație corelativă a pârâtei a avut aceeași soartă juridică, și deci, pasivitatea contractuală nu poate fi interpretată drept executare ci mai degrabă achiesare.
2. Referitor la cupla debitorului, în speța dedusă judecății, denunțarea contractului cadru a avut loc la 26 iunie 2009, și acordul intimatei-reclamante s-a dat la 15 iulie 2009, contrar celor reținute de instanța de fond, prin retragerea vagoanelor, neputându-se așadar retine faptă ilicită și prin urmare, nici culpa debitorului. Aprecierea conduitei este supusă art. 1080 alin. 1 C.civ. avându-se în vedere diligenta "unui bun proprietar""., sens în care debitorul contractual a depus diligentă, a avut grijă să anunțe din vreme încetarea contractului pentru a evita orice eventual prejudiciu al părții co-contractante.
Evaluarea judiciară a prejudiciului, așa cum a fost făcută de către prima instanță și reflectat în expertizele dispuse în cauză nu reprezintă un prejudiciu previzibil și nu poate fi supus reparării.
Este reparabil numai prejudiciul direct care se găsește în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului nu și prejudiciul indirect, respectiv un profit nerealizat care, având în vedere denunțarea contractului, nu reprezintă o consecință directă.
În absența faptei ilicite, respectiv a prejudiciului, nu se poate vorbi despre legătură de cauzalitate și nici despre culpa debitorului, creditorul neputând pretinde de la debitor daune, odată ce prejudiciul nu a fost dovedit.
Este evident de ce reclamanta nu a solicitat prejudiciul efectiv, deoarece acesta nu a existat, mijloacele de transport au fost achiziționate pentru desfășurarea curentă a activității, vagoanele au fost cumpărate atât înainte de intrarea în vigoare a contractului cât și după ce a luat la cunoștință că relația cu pârâta nu se va mai derula.
Conform formulei binecunoscute a beneficiului care reprezintă venituri minus cheltuieli, se poate concluziona că experții au luat în calcul doar veniturile din relația pârâtei cu CFR M., fără a scădea cheltuielile pe care reclamanta le-ar fi avut.
In niciun caz și sub nicio formă EBITDA nu este folosit în practica internațională ca o metodă a bunelor practici pentru determinarea beneficiului nerealizat din cauza rezilierii contractului.
Atât EBIT, cât și EBITDA nu au poziție nici în Contul de profit și pierdere, și nici în Bilanțul contabil, astfel că judecătorul fondului a statuat în sensul că acest indicator nu poate constitui un criteriu de evaluare al prejudiciului deoarece nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între fapta imputată și venitul net ce s-ar fi obținut prin contractul părților (f. 47-48)
Prin întâmpinarea formulată de reclamantul SC G. SA, față de apelurile pârâtei SC A. și al intervenientului Y. E., s-a solicitat respingerea acestora, și, de asemenea, acestea din urmă au solicitat prin întâmpinările depuse, respingerea apelului reclamantei.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor motive, precum și în virtutea caracterului devolutiv al apelului, Curtea a reținut următoarele:
În raport de prevederile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a fost ținută să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Așa fiind, Curtea a apreciat necesar să se pronunțe cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu ocazia soluționării în fond a pricinii, de către intervenientul Y. E. și însușită de pârâtă, pentru că o eventuală admitere a acesteia ar face inutilă cercetarea fondului cauzei.
Cealaltă excepție, cea a inadmisibilității acțiunii, așa cum a fost calificată de intervenient, nu este una veritabilă ci, reprezintă în fapt o apărare pe fondul cauzei, așa cum de altfel a calificat-o și partea ce a invocat-o (fila 419 verso, dosar de fond).
Relevante în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, sunt, în esență, următoarele aspecte: stabilirea duratei termenului în raport de care se calculează prescripția și data la care începe să curgă acest termen, respectiv data sesizării instanței.
În ceea ce privește primul aspect, cel al întinderii termenului în raport de care se calculează prescripția, Curtea a reținut următoarele:
Între părțile litigante (reclamantă-pârâtă) s-a încheiat Contractul nr. 34/2003, al cărei obiect îl reprezintă "efectuarea de către prestator a serviciilor de transport feroviar, pentru toate expedițiile de mărfuri...";, urmând a intra în vigoare la 1.07.2009, fiind valabil până la 31.12.2012, cu posibilitatea prelungirii prin acordul părților (fila 14, vol.I, dosar de fond).
În ceea ce privește normele de drept aplicabile acestuia, în cuprinsul aceluiași Contract (Capitolul IV), se prevede că, acesta este supus, între alte acte normative și prevederilor Regulamentului privind transportul pe Căile Ferate din Românie (RT).
Soluționând excepția prescripției prin raportare la dispozițiile art. 37 alin. 1 și 2 din Regulament, instanța de fond a apreciat că termenul special de prescripție de 1 an, prevăzut de art. 68 din Regulament este aplicabil numai acțiunilor exercitate împotriva operatorului de transport feroviar (izvorând din contractul de transport), nu și în cazul admiterii operatorului de transport, îndreptate împotriva beneficiarului care nu-și îndeplinește obligațiile contractuale, caz în care este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut în art.3 al Decretului nr. 167/1958.
Opinia instanței de fond, cu privire la netemeinicia excepției invocate de intervenient este însă eronată, pentru următoarele considerente:
În primul rând, regula de principiu instituită prin dispozițiile art.969 cod civil (în vigoare la data încheierii contractului), "pacta sunt servanda";, dă expresie principiilor libertăți și egalități părților contractante, acestea din urmă presupunând o egalitate de tratament juridic a ambelor părți, atât în ceea ce privește drepturile și obligațiile ce decurg din contract, cât și din legea aplicabilă acestuia.
Este așadar, de neconceput, ca părțile, să beneficieze de un tratament juridic diferit, ulterior încheierii convenției, adică mijloacele procesuale de care ar putea uza oricare dintre părți, să fie supuse unor regimuri juridice diferite, după cum este în cauză, ipoteza instituției prescripției dreptului material la acțiune.
În al doilea rând, după cum rezultă din chiar art. 1 alin. 1 din Regulament, acesta are ca obiect stabilirea normelor cu privire la drepturile, obligațiile și răspunderile administratorului și gestionarilor infrastructurii feroviare, ale operatorilor de transport feroviar și al beneficiarilor transporturilor, efectuate pe căile ferate din România, fiind aplicabil expedițiilor, transporturilor de mărfuri, potrivit alin. 2 din același articol.
Mai mult, din modul de reglementare a transportului mărfurilor (în cuprinsul Titlului III), rezultă fără echivoc că prescripția dreptului acțiunii privind expedițiile de mărfuri, așa cum este reglementată de art. 68 din Regulament, în cuprinsul Capitolului V, este aplicabil ambelor părți contractante (atât operatorului de transport feroviar, cât și beneficiarului).
Aceasta întrucât dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie un regim special în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, în ceea ce-l privește pe operatorul financiar ar fi reglementat-o distinct, în cadrul Capitolului IV, care cuprinde dispozițiile vizând strict răspunderea operatorului de transport feroviar.
De altfel, Capitolul V, după cum arată chiar titlul acestuia, "Reclamații administrative. Acțiuni. Prescripții"; - cuprinde reguli de drept procesual, respectiv impune conduita ce se impune a fi urmată de partea contractantă pretins a fi legată de neexecutarea/executarea defectuoasă a obligațiilor celorlalte părți.
În ceea ce privește prescripția dreptului acțiunii privind expedițiile de mărfuri (fără a distinge între titularul acțiunii), art. 68 alin. 1 din Regulament , instituie regula potrivit căreia, acest drept, izvorât din contractul de transport se prescrie în termen de un an.
Alin. 2 al aceluiași articol, cuprinde, în mod firesc, și excepțiile de la această regulă, așa cum legiuitorul a înțeles să le instituie (lit. a-e), esențial fiind însă faptul că nu au fost stabilite termene diferite în cazul operatorului de transport feroviar sau al beneficiarului expediției.
Un alt argument în sprijinul acestei reguli, care se aplică nediferențiat pentru ambele părți contractante, se desprinde și din modul de reglementare al instituției prescripției dreptului la acțiune, cu privire la transportul feroviar de călători, așa cum este reglementată de art. 33 din Regulament, unde au fost prevăzute termene diferite, de 3 ani, în cazul acțiunilor întemeiate pe răspunderea operatorului de transport feroviar de călători în caz de deces și rănire a călătorilor și, respectiv, un an, pentru celelalte acțiuni izvorâte din contractul de transport.
Așa fiind, este cert că termenul de prescripție al dreptului la acțiune, chiar și în ipoteza în care aceasta este promovată de operatorul de transport feroviar, după cum este cazul în speța de față, este de un an și, nicidecum, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, față de care, dispozițiile art. 68 alin. 1 din Regulament, au un caracter derogatoriu.
Referitor la starea de fapt, în ceea ce privește termenul de prescripție se impun următoarele precizări:
Deși contractul a fost încheiat la 10.06.2009 și s-a precizat că intrarea în vigoare a acesteia ar fi trebuit să fie la 1.07.2009, până la această din urmă dată, pârâta SC A. SA a notificat prin adresa nr. 6979/26.06.2009 (fila 32, vol. I, dosar de fond),imposibilitatea "începerii relației contractuale";, urmare a negocierilor dintre pârâtă și C.F.R. M.
Ulterior acestei notificări, între părți a existat o corespondență legată de relațiile contractuale născute în urma încheierii convenției (adresa nr. 363410/10.07.2009, emisă de V.&M. SCA, reprezentantul reclamantei - fila 33, adresa nr. 16/3.01.2011, emisă de pârâtă -fila 35; poșta electronică din 28 martie 2011 - fila 36; 31 martie 2011 - fila 38; 4 aprilie 2011 - fila 42, 60, vol.I; 5 aprilie 2011 - fila 84, 85).
În cadrul aceleiași corespondențe, pârâta a emis adresa nr. 3899/29.03.2011, al cărei răspuns îl constituie adresa nr. 683/31.03.2011, emisă de reclamantă, însă Curtea a apreciat că și aceste din urmă adrese fac parte din negocierile ulterioare semnării Contractului nr. 34/2009 de către părțile litigante, neputându-se susține cu suficient temei că adresa emisă de SC A. SA ar putea reprezenta o ofertă fermă de a contracta, ci doar negocierea prestată asupra unor clauze ale unui viitor contractant.
Revenind la adresa nr. 6979/26.06.2009, emisă de pârâta SC A. SA și recepționată de reclamanta SC G. SA, la data de 29.06.2009 (fila 32, vol.I, dosar de fond) este cert că această din urmă dată, reprezintă momentul în care reclamanta a luat cunoștință, în mod univoc despre refuzul pârâtei de a-și îndeplini obligațiile contractuale asumate.
Corespondența ulterioară nu reprezintă așadar un motiv de întrerupere/suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiune, izvorât din Contractul nr. 34/2009 și nici nu aduce modificări, prin acte adiționale, la convenția inițială a părților.
De altfel, nimic nu o împiedica pe reclamantă, ca ulterior recepționării adresei nr. 6979/29.06.2009 emisă de pârâtă, să uzeze de mijloacele procesuale avute la dispoziție pentru valorificarea pretențiilor, demers pe care de altfel l-a și inițiat, prin comunicarea notificării nr. 363410/9.07.2009 (fila 33, vol.I, dosar de fond), neurmat însă de sesizarea instanței.
În ceea ce privește momentul în care începe să curgă termenul de prescripție, așa cum prevede art. 68 alin. 3 lit. c din Regulament, acesta este reprezentat de "ziua în care dreptul poate fi exercitat";, adică, în speța de față este 29.06.2009, data la care reclamantului i s-a născut dreptul la acțiune, izvorât din contract.
Așa fiind, Curtea a reținut că în mod nelegal instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ceea ce constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, atrăgând, potrivit art.296 alin. 1 teza II Cod procedură civilă, admiterea apelurilor declarate de pârâta SC A. SA și intervenientul accesoriu Y. E., și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul celor ce urmează; precum și respingerea apelului formulat de reclamanta SC G. SA, potrivit art.296 teza I Cod procedură civilă.
Prin constatarea că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată, se impune admiterea cererii de intervenție accesorie și, pe cale de consecință, admisă fiind excepția,va fi respinsă acțiunea introductivă, precizată, ca fiind prescrisă.
Urmare a respingerii acțiunii introductive, reclamanta fiind căzută în pretenții, potrivit art. 274 Cod procedură civilă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate pârâtei, așa cum acestea au fost justificate în primul ciclu procesual, respectiv suma de 143.299,27 lei.
Pentru că nu au fost identificate alte motive care să atragă reformarea hotărârii atacate, în întregime, celelalte dispoziții din cuprinsul acesteia vor fi menținute.
Urmare a admiterii apelurilor declarate de pârâta SC A. SA și de intervenientul Y. E., reclamanta SC G. SA al cărei apel a fost respins, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate acestora în apel, potrivit art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, în măsura în care au fost justificate: către SC A. SA suma de 46.283,34 lei (fila 2,vol.I, dosar de apel) și către intervenientul Y. E., suma de 46.333,34 lei (filele 166, vol.Iși 393, vol.II, dosar de apel).
| ← Anulare act administrativ. Jurisprudență Licitaţii;... | Anulare hotărâri A.G.A. Majorare capital social prin... → |
|---|
