Declaraţie vamală. Valoarea în vamă a mărfurilor importate. Distincţie între valoarea de tranzacţie, respectiv preţul plătit efectiv
| Comentarii |
|
Organele vamale au avut la dispoziţie de la momentul depunerii declaraţiei toate datele necesare pentru stabilirea corectă a drepturilor vamale de import, constând în accize şi TVA, fiind cert că o atare obligaţie legală nu incumbă părţii care a menţionat atât valoarea din factura externă, cât şi pe cea rezultată din Ordinul nr. O.M.F.P. nr. 687/2001, ataşând însă factura externă. În acest context, constatând că toate datele necesare stabilirii drepturilor vamale de import la data efectuării acestuia, se aflau la dispoziţia autorităţii vamale competente, aplicarea măsurilor pentru regularizarea situaţiei, în speţă nu relevă aplicarea dispoziţiilor care reglementează regimul vamal pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete şi nici existenţa unor noi elemente, care să justifice măsura. Ca atare, controlul nu s-a efectuat în condiţiile legii, care arată posibilitatea luării unor măsuri numai dacă se relevă existenţa unor informaţii inexacte sau incomplete.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1000 din 20 aprilie 2012
Prin cererea înregistrată la 1.07.2011, reclamanta SC M. C. C. SRL Pitești, a formulat în contradictoriu cu intimatele Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Autoritatea Naționala a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Argeș și Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, prin care a solicitat anularea deciziei nr. 10006/23.03.2011, a deciziei nr. 185/2011, a procesului verbal de control nr. 10005/2011, înlăturarea obligației de plată a sumei de 11.508 lei, reprezentând obligații suplimentare la bugetul statului, precum și a accesoriilor.
în motivarea cererii s-a arătat că în mod greșit organele fiscale au calculat sumele contestate prin prezenta, întrucât, cu documentele depuse aceasta a dovedit că a achitat corect, încă din anul 2006, sumele reprezentând taxe vamale pentru autovehiculul introdus în țară, aplicându-se prevederile OMF nr. 687/2001.
S-a mai arătat că, în mod eronat, s-a reținut de către organele fiscale că aceasta a declarat valoarea în vamă a autoturismului, atâta vreme cât la acel moment au fost depuse toate documentele, inclusiv factura de achiziție a autoturismului a fost anexată la declarația vamală, astfel că pentru situația creată culpa aparține în totalitate autorității vamale, care nu a aplicat corect prevederile legale.
Având în vedere că aceasta a plătit corect la momentul respectiv contravaloarea taxei vamale, se susține că nu se datorează sumele suplimentare față de bugetul de stat și nici penalitățile și majorările aferente debitului principal, nefiind incidente în cauză prevederile art. 141 alin. (1) și art. 148 alin. (1) din Codul vamal.
Tribunalul Argeș, prin sentința nr. 1274/2.12.2011, a admis în parte acțiunea reclamantei, a desființat în parte decizia de regularizare nr. 10006/2011, decizia nr. 185/2011 și procesul verbal de control 10005/2001 pentru suma de 7.428 lei reprezentând penalități de întârziere.
Pentru a se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut că prin actele administrativ fiscale contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale în sumă totală de 11.508 lei reprezentând drepturi vamale de import (accize și TVA) și accesorii aferente.
Organele fiscale au reținut că la data înregistrării declarației vamale pentru importul unui autoturism nu s-a avut în vedere valoarea de tranzacție, ci prețul de catalog, rezultând sume mai mici cu titlu de accize și TVA.
Or, conform Regulamentului de aplicare a Codului Vamal, valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, respectiv prețul plătit efectiv în raport de care se calculează accizele și TVA.
Totodată s-a constatat că folosirea de către pârâte la calculul celor două taxe menționate valoarea de catalog prevăzută de OMFP nr. 687/2001 nu este imputabil reclamantei, câtă vreme aceasta a atașat la declarația vamală factura fiscală din care rezultă prețul real al autoturismului.
Această împrejurare a rezultat din chiar cuprinsul procesului verbal de control, care arată că declarația vamală de import definitiv a fost însoțită de factură, precizându-se denumirea și sediul emitentului.
Ca urmare, nu reclamanta a fost găsită vinovată de stabilirea unor accize și TVA mai mici decât cele datorate în mod real, ci pârâtele care au stabilit în mod eronat ca valoare în vamă, valoarea de catalog.
Astfel, s-au calculat în mod corect ca fiind datorate de reclamantă suma de 4.080 lei reprezentând drepturi vamale de import (accize și TVA), actele administrativ fiscale contestate fiind sub acest aspect legale și temeinice.
Cu privire, însă, la majorările de întârziere, s-a reținut că potrivit art. 119 alin. (1) C.proc.fisc. acestea se datorează pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată.
Ca urmare, se cere ca pentru suma inițială de plată să fi fost stabilit un termen de scadență pe care debitorul să-l fi cunoscut și pe care să-l fi încălcat cu bună știință.
în cauză, s-a reținut că majorările de întârziere au fost calculate de la data înregistrării declarației vamale de import definitiv, deși pârâtele au recunoscut că reclamantul a atașat la această declarație factura fiscală din care rezultă prețul plătit efectiv.
Faptul că pârâtele au stabilit ca valoare în vamă, valoarea de catalog conform OMFP nr. 687/2001, în loc să calculeze accizele și TVA raportate la valoarea din factura anexată declarației, nu a fost considerat de natură să ducă la concluzia că reclamanta a fost de rea credință.
Instanța a apreciat că și în această materie trebuie aplicat principiul bunei credințe, astfel încât majorările de întârziere ar fi datorate de reclamantă doar începând cu ziua imediat următoare a termenului de scadență a sumelor stabilite prin decizia de regularizare.
împotriva acestei sentințe au formulat recurs în termen legal D.G.F.P. Argeș, D.J.A.O.V. Argeș, D.R.A.O.V. Craiova și A.N.V. București, precum și D.R.A.O.V Craiova în numele și pentru A.N.V. și D.J.A.O.V. Argeș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ., în sensul că în mod eronat instanța de fond a desființat în parte actele administrative emise de intimate pentru suma de 7.428 lei, reprezentând penalități de întârziere.
Astfel, recurentele DGFP Argeș, DJAOV Argeș, DRAOV Craiova și ANV București au susținut că nu poate fi reținută culpa autorităților vamale în determinarea valorii în vamă, având în vedere natura juridică pe care legiuitorul a atribuit-o declarației vamale în detaliu, respectiv de declarație pe proprie răspundere, dar și datorită faptului că legiuitorul a stabilit în sarcina autorității vamale să ia măsuri privind încasarea diferențelor în minus în cazul în care se constată încălcări ale legislației în domeniu, fără a se face vreo distincție cu privire la persoanele din culpa cărora s-a produs calcul greșit.
Or, din documentele prezentate ca anexe la declarația vamală de import a rezultat că autoturismul introdus în țară a făcut obiectul unei tranzacții comerciale, situație în care determinarea valorii în vamă pentru stabilirea drepturilor vamale de import constând în accize și TVA trebuia efectuată în conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (1) din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001 și potrivit regulilor cuprinse în art. 77 și 78 ce fac trimitere la procedura prevăzută în Acordul G.A.T.T. la care România este parte, a cărei primă regulă este că „valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci când acestea sunt vândute pentru export cu destinația țării de import”.
Ca atare, declarația vamală în detaliu, semnată de importator, are valoarea unei declarații pe propria răspundere a acestuia, în ceea ce privește exactitatea datelor înscrise în declarația vamală și atrage răspunderea importatorului în ceea ce privește exactitatea datelor înscrise în declarația vamală, corectitudinea informațiilor, autenticitatea documentelor anexate acesteia și respectarea legislației vamale.
De aici a rezultat că, la stabilirea valorii în vamă în cadrul operațiunii de import definitiv EU4 1 nr. 31369/28.03.2006 depusă la D.J.A.O.V Argeș de intimata-reclamantă, nu au fost respectate prevederile actului normativ susmenționat, drept pentru care s-au calculat diferențe de drepturi vamale în mod corect.
S-a susținut astfel că, valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul a taxelor vamale, baza de impozitare pentru bunurile importate fiind constituită de valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit.
Analizând documentele depuse la dosar, în urma controlului a posteriori organele vamale au constatat că în cazul importului efectuat de intimata-reclamantă pentru autoturismul BMW 530, an fabricație 2000, valoarea în vamă a acestuia a fost stabilită la valoarea de catalog și nu la valoarea de tranzacție, adică valoarea înscrisă în factura anexată.
în recursul său D.R.A.O.V. Craiova a invocat și principiul de interpretare a legii potrivit cu care „legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei nu în cel al neaplicării ei” în sensul că rațiunea emiterii O.M.F.P. nr. 687/2001 a fost colectarea cât mai eficientă a resurselor la bugetul general consolidat, prin limitarea subevaluării în vamă a mărfurilor în cauză și nicidecum acordarea unei facilități pentru stabilirea valorii în vamă, luându-se în considerare o valoare inferioară valorilor de tranzacție, având la bază criteriul naturii mărfurilor importate.
De asemenea, s-a invocat anexa nr. 6 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 114/2001 intitulată „condițiile și limitele” privind introducerea și scoaterea din țară a bunurilor aparținând călătorilor și altor persoane fizice, care precizează la pct.12 că valoarea în vamă pentru bunurile introduse sau scoase din țară de aceștia, ce nu fac obiectul unor operațiuni comerciale se stabilește de M.F.P. prin aprobarea listei de valori unice în vamă a unor produse sau grupe de produse, iar pentru autovehiculele introduse sau scoase din țară de aceste persoane valoarea în vamă se stabilește potrivit art. 109 alin. (5) și (6) din prezentul Regulament.
Prevederile privind determinarea valorii în vamă s-a susținut că au fost reconfirmate prin Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizației Mondiale de Comerț, ratificat de România prin Legea nr. 133/1994.
în raport de cele susținute D.R.A.O.V. Craiova a precizat că în mod justificat, legal, a luat naștere datoria vamală în sarcina intimatei, iar cuantumul drepturilor vamale a fost stabilit și determinat în sarcina sa cu respectarea prevederilor anterior arătate.
Concluzionând, recurentele au arătat că nu poate fi înlăturat nici calculul accesoriilor aferente debitului principal.
Examinând global criticile prezentelor căi de atac, întrucât au aceeași întemeiere în drept și tind la obținerea aceluiași rezultat, Curtea a reținut că acestea sunt nefondate, pentru cele ce se vor expune în continuare.
Astfel, în speță, Curtea a constatat că declarația vamală EU4 I nr. 31369 a fost depusă de către reclamantă la biroul vamal competent să efectueze operațiunilor de vămuire în data de 28.03.2006, iar controlul a fost efectuat în perioada 21.03.2011 - 23.03.2011, cu respectarea termenului de 5 ani.
Curtea a reținut că legea aplicabilă controlului este cea în vigoare la data efectuării acestuia, astfel că autoritatea pârâtă era ținută să efectueze actele de control în conformitate cu dispozițiile art. 100 din Codul vamal și Ordinul Vicepreședintelui A.N.A.F. nr. 7521/2006, dispoziții similare existând și în fostul art. 61 din Legea nr. 141/1997.
Din procesul verbal de control încheiat la 23.03.2011, a rezultat că inspectorii vamali au efectuat în perioada 21.03.2011-23.03.2011 un control vamal ulterior, în temeiul prevederilor Regulamentului CEE nr. 2913/92, Regulamentului CEE nr. 2454/93, a H.G. nr. 110/2009, a Ordinului Vicepreședintelui A.N.A.F. nr. 7521/2006, conform adresei D.R.A.O.V. Craiova nr. 36085/30.11.2010.
S-a arătat în partea introductivă a procesului verbal de control că potrivit art. 28 din Ordinul Vicepreședintelui A.N.A.F. nr. 7521/2006, comunicarea avizului de control nu este obligatorie în cazul controalelor care se desfășoară pe baza documentelor de care dispune autoritatea vamală.
într-adevăr potrivit art. 101 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, înaintea desfășurării inspecției fiscale, organul fiscal are obligația să înștiințeze contribuabilul în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de inspecție fiscală.
Dispoziția normativă este preluată și în art. 25 din Ordinul nr. 7521/2006, potrivit căruia controalele vamale ulterioare programate se realizează, de regulă, cu înștiințarea prealabilă a persoanei stabilite în România, cu scopul de a nu-i perturba activitatea curentă și pentru ca aceasta să fie în măsură de a pune la dispoziție membrilor echipei de control vamal ulterior un spațiu adecvat și registrele necesare.
Numai că potrivit art. 28 din ordinul susmenționat, comunicarea avizului de control nu este obligatorie în cazul controalelor vamale inopinate, al controalelor care se desfășoară pe baza documentelor de care dispune autoritatea vamală, al controalelor periodice prevăzute prin reglementări vamale, când solicitarea de control este făcută de persoana respectivă sau în cazul unor acțiuni de realizat ca urmare a solicitării unor autorități, potrivit legii.
Curtea a constatat totodată că, în procesul verbal de control din 23.03.2011, s-a arătat că acesta se efectuează prin reverificarea declarațiilor vamale aferente operațiunilor de import, care au avut ca obiect autovehicule second-hand referitor la modul de declarare și determinare a valorii în vamă a mărfurilor respective, în conformitate cu art. 28 din Ordinul Vicepreședintelui A.N.A.F. nr. 7521/2006.
De asemenea, au arătat inspectorii vamali, că reverificarea declarației vamale în cazul reclamantei a fost efectuată la sediul D.J.A.O.V. Argeș în conformitate cu prevederile art. 35-36 din Ordinul nr. 7521/2006.
Art. 100 din Codul vamal, în forma în vigoare la data efectuării controlului, permite controlul vamal ulterior, care se poate realiza într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, astfel că nu se poate primi susținerea reclamantei legată de faptul că nu se mai poate reveni asupra celor stabilite inițial.
De asemenea, alin. (2) și 3 din art. 100 din Legea nr. 86/2006 prevede că în cadrul termenului prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre și evidențe referitoare la mărfurile vămuite sau la operațiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operațiunile menționate sau al oricărei alte persoane care se află în posesia acestor acte ori deține informații în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut și controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.
Când după reverificarea declarației sau după controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune.
în aplicarea textului, art. 36 lit. c)) din Ordinul Vicepreședintelui A.N.A.F. nr. 7521/2006 arată că birourile vamale vor desfășura activități de control vamal ulterior pentru reverificarea declarațiilor depuse la biroul vamal, pentru care se apreciază că dispozițiile legale au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete.
Și art. 78 alin. final din RCE nr. 2913/92, față de care a fost adoptat art. 100 din Codul vamal, prevedea că atunci când revizuirea unei declarații sau un control ulterior indică faptul că dispozițiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații incomplete sau incorecte, autoritățile vamale, în conformitate cu orice dispoziții prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situației, ținând seama de orice informații noi de care dispun.
Codul vamal comunitar actual nr. 450/2008, agravează condițiile în care se poate anula sau revoca o decizie favorabilă emisă de autoritatea vamală, condiționând-o de date incomplete și inexacte dar și de cunoașterea acestui fapt de către solicitant, respectiv de faptul că decizia ar fi fost diferită în cazul în care informațiile ar fi fost exacte și complete.
în acest context se impunea și analizarea textelor care determinau, la data importului, modul de stabilire a drepturilor de import, pentru a se constata dacă organele vamale aveau la dispoziție mijloacele necesare pentru corecta stabilire a acestora.
Potrivit art. 78 din Legea nr. 141/1997, valoarea în vamă se determină și se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declarație pentru valoarea în vamă, însoțită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.
Curtea a reținut că potrivit art. 148 din Legea nr. 141/1997, privind Codul vamal al României, în vigoare la data efectuării operațiuni de import, cuantumul drepturilor de import se stabilește pe baza elementelor de taxare din momentul nașterii datoriei vamale, iar dacă nu este posibilă stabilirea cu exactitate a momentului în care se naște datoria vamală, momentul luat în considerare pentru stabilirea elementelor de taxare proprii mărfurilor în cauză este acela în care autoritatea vamală constată că mărfurile se află într-o situație care face să se nască o datorie vamală. Când, la data constatării, autoritățile vamale dispun de informații din care rezultă că datoria vamală s-a născut într-un moment anterior, cuantumul drepturilor de import se determină pe baza elementelor de taxare existente la data cea mai îndepărtată ce poate fi stabilită pe baza acelor informații.
Totodată, potrivit art. 158 alin. (1) și (2) din același act normativ, debitorul datoriei vamale ia cunoștință despre cuantumul acestei datorii prin declarația vamală acceptată și înregistrată de autoritatea vamală, iar în cazul unor diferențe ulterioare sau în situația încheierii din oficiu, fără declarație vamală, a unui regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoștință despre acea nouă datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală.
Ca atare, organele vamale stabilesc pe baza declarației vamale drepturile de import constând în taxe vamale, taxe pe valoare adăugată, accize și orice alte sume ce se cuvin statului la importul de mărfuri.
Asupra cuantumului taxei, Curtea a reținut că potrivit art. 109 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1114/2001, privind Regulamentul de aplicare a Codului vamal, determinarea valorii în vamă a mărfurilor care fac obiectul unor tranzacții comerciale se efectuează potrivit regulilor cuprinse în Codul vamal al României și în alte reglementări vamale. Pentru valoarea astfel stabilită se depune o declarație pentru valoarea în vamă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5.
Pentru mărfurile primite de persoanele juridice, care nu fac obiectul unor tranzacții comerciale, valoarea în vamă o constituie valoarea înscrisă în documentele primite de la expeditorul extern și în declarația pentru valoarea în vamă depusă de persoana juridică destinatară.
Art. 109 alin. (4)-(6) din același act normativ are în vedere importul efectuat de către persoane fizice, care nu efectuează operațiuni comerciale, din interpretarea coroborată a alineatelor textului art. 109 din H.G. nr. 1114/2001, rezultând că acesta se referă distinct la determinarea valorii în vamă pentru operațiuni comerciale, de determinarea valorii în vamă pentru bunurile introduse în țară de persoane fizice. Art. 109 alin. (4) din Regulament arăta că în cazul bunurilor introduse în țară de persoane fizice valoarea în vamă se stabilește de Ministerul Finanțelor Publice pe baza cataloagelor de prețuri externe, corelate cu prețurile interne. Alin. (5) al textului, se referă la autovehiculele și vehiculele noi prevăzute la pozițiile tarifare 87.02, 87.03, 87.04, 87.11 și 87.16 din Tariful vamal de import al României, iar alin. (6) se referă la autovehiculele și vehiculele folosite, care se stabilește pe fiecare categorie de vehicule, prin ordin al ministrului finanțelor publice, ținându-se seama de vechimea și de caracteristicile tehnice ale acestora.
în aplicarea acestor dispoziții a fost emis Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, în preambulul căruia se arată expres că este emis în baza art. 109 alin. (4) și (6), precum și ale pct. 12 din anexa nr. 6 la Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României. Aceasta din urmă se referă la introducerea și scoaterea din țară a bunurilor aparținând călătorilor și altor persoane fizice.
Prin urmare, textele arătau clar la momentul importului, că stabilirea valorii în vamă se realizează în funcție de factura externă, iar nu în raport de valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, acest din urmă act normativ fiind emis în temeiul Regulamentului vamal exclusiv pentru determinarea taxelor asupra bunurilor importate de persoanele fizice.
Or, Curtea a constatat că la momentul întocmirii declarației vamale, reclamanta a arătat că valoarea totală din factură de 10.980 euro la un curs de schimb de 3,5128 lei, potrivit facturii externă nr. 2006/03/135N/16.03.2006.
Totodată, factura externă a fost atașată declarației vamale, așa cum rezultă chiar din procesul verbal de control din 23.03.2011.
Așadar, organele vamale au avut la dispoziție de la momentul depunerii declarației toate datele necesare pentru stabilirea corectă a drepturilor vamale de import, constând în accize și TVA, fiind cert că o atare obligație legală nu incumbă părții care a menționat atât valoarea din factura externă, cât și pe cea rezultată din Ordinul nr. O.M.F.P. nr. 687/2001, atașând însă factura externă.
în acest context, constatând că toate datele necesare stabilirii drepturilor vamale de import la data efectuării acestuia, se aflau la dispoziția autorității vamale competente, aplicarea măsurilor pentru regularizarea situației, în speță nu relevă aplicarea dispozițiilor care reglementează regimul vamal pe baza unor informații inexacte sau incomplete și nici existența unor noi elemente, care să justifice măsura.
Ca atare, controlul nu s-a efectuat în condițiile legii, care arată posibilitatea luării unor măsuri numai dacă se relevă existența unor informații inexacte sau incomplete.
Interpretarea legii asupra stabilirii bazei de calcul a drepturilor de import nu poate fi în sarcina declarantului, de vreme ce art. 148 și 158 din Legea nr. 141/1997 stabilesc cert această obligație în sarcina organelor vamale.
Dacă față de declararea ambelor valori se putea reține caracterul inexact al informațiilor puse la dispoziția organelor vamale, atașarea facturii externe din care se relevă cert cuantumul valoric față de care trebuiau stabilite drepturile vamale, în raport cu legea, exclude orice îndoială cu privire la datele pe care persoana trebuia să le furnizeze autorității.
De altfel, așa cum s-a arătat și în actul de control, acesta s-a efectuat pe exact aceleași date și informații, doar că de data aceasta a fost realizată aplicarea corectă a legii față de datele deținute încă de la data importului.
Prin urmare, Curtea nu a negat corecta reținere a bazei de impozitare, față de care se stabilește valoarea drepturilor de import, aceasta fiind, într-adevăr, valoarea rezultată din factura externă, potrivit art. 109 din H.G nr. 1114/2001, însă asemenea determinare nu poate trece peste ceea ce este pe de o parte prevăzut în lege, pentru justificarea posibilității unui control ulterior, iar pe de altă parte rezonabil, în exercitarea dreptului de control ulterior.
Pentru toate acestea, în temeiul art. 100 din Legea nr. 86/2006, art. 36 lit. c) din Ordinul Vicepreședintelui A.N.A.F. nr. 7521/2006 raportat la art. 218 alin. (2) C.proc.fisc., curtea a constatat că actul de control nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale, fiind nul, astfel că actele care se întemeiază pe acesta sunt afectate de aceeași sancțiune, împrejurare în raport de care, în mod corect, instanța de fond a dispus anularea actelor administrativ fiscale contestate legate de perceperea penalităților de întârziere.
însă, cum reclamanta nu a formulat cale de atac în ceea ce privește fondul obligațiilor suplimentare, sub acest aspect, în temeiul art. 299 raportat la art. 109 C.proc.civ., Curtea nu putea extinde controlul în privința obligației de plată principală, astfel că a menținut hotărârea atacată.
în concluzie, Curtea în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ, a respins recursurile, ca nefondate.
| ← Cerere pentru desemnarea unui anume practician în insolvenţă... | Procedura insolvenţei. Cerere de anulare a măsurii... → |
|---|
