Excepţie de neexecutare a contractului. Omisiunea primei instanţe de a se pronunţa în mod expres asupra acesteia. Irelevanţă
| Comentarii |
|
Chiar dacă judecătorul fondului nu s-a pronunţat în mod expres cu privire la excepţia de neexecutare a contractului, câtă vreme tribunalul a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat cumpărătorul la plata preţului, este evident că această apărare a pârâtei nu a fost primită, o asemenea omisiune neputând determina, prin ea însăşi, admiterea apelului şi schimbarea soluţiei primei instanţe. Aceasta, în considerarea faptului că nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile excepţii de procedură, ci a unui mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin co-contractanţilor, fiecare parte având, concomitent, faţă de cealaltă, atât calitate de debitor, cât şi pe aceea de creditor, obligaţia ce-i revine uneia dintre părţi avându-şi cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 157 din 19 septembrie 2012
Prin sentința civilă nr. 1592/PI din 4 octombrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 449/30/2011 Tribunalul Timiș a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S SRL Izvin împotriva pârâtei SC V SRL Izvin, obligând-o la plata sumei de 312.048,09 lei cu titlu de preț, la care se va aplica dobânda legală începând cu data de 1.09.2009 și până la achitarea efectivă a debitului.
împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC V SRL Izvin, solicitând schimbarea ei în tot, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și nedovedită.
Prin decizia civilă nr. 157 din 19 septembrie 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de pârâta SC V SRL Izvin împotriva sentinței civile nr. 1592/PI din 4 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 449/30/2011 în contradictoriu cu reclamanta intimată SC S SRL Izvin.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că hotărârea tribunalului este temeinică și legală, conformă cu dispozițiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greșite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum nejustificat susține apelanta, în considerente arătându-se pe larg motivele, atât cele în fapt, cât și cele în drept, pentru care judecătorul fondului a considerat că cererea de chemare în judecată se impune a fi admisă.
Prima instanță a reținut în mod corect că între părțile aflate în litigiu s-au derulat raporturi comerciale în formă simplificată, constând în vânzarea-cumpărarea utilajelor agricole enumerate în factura fiscală nr. 1/31.07.2009, în valoare de 312.048,09 lei. Această factură a fost semnată și ștampilată personal de către administratorul social al pârâtei cumpărătoare, iar ulterior, ea a fost înregistrată în evidențele contabile ale societății, după cum a recunoscut-o și reprezentantul pârâtei, la termenul de judecată din 27 septembrie 2011. Or, este cunoscut faptul că art. 46 din Codul comercial prevede că obligațiile comerciale se probează, printre altele, și cu facturi acceptate. De asemenea, potrivit art. 50-52 din același cod, registrele comercianților fac probă, în contra lor, cu privire la faptele și obligațiile înscrise în acestea, chiar dacă sunt neregulat ținute, judecătorul fondului acordând în mod just eficiență acestor dispoziții legale.
Cu toate că, în primul ciclu procesual, reprezentantul legal al SC V SRL Izvin nu a ridicat obiecții serioase cu privire la semnătura de primire de pe factura invocată de partea adversă, în faza apelului acesta a susținut că respectiva semnătură nu-i îi aparține, motiv pentru care Curtea a administrat în cauză o expertiză criminalistică, care a concluzionat, fără nicio rezervă, că semnătura contestată a fost executată de dl. F.A. (deși, această persoană a încercat să-și disimuleze semnătura, cu ocazia verificărilor efectuate de către instanță, schimbându-și în totalitate modalitatea în care semnează și prezentând, la termenul de judecată din 10 aprilie 2012, doar xerocopii ale scriptelor de comparație care i-au fost solicitate la termenul anterior, încercând, în acest fel, să zădărnicească aflarea adevărului).
Chiar dacă judecătorul fondului nu s-a pronunțat în mod expres cu privire la excepția de neexecutare a contractului, invocată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă în data de 22 aprilie 2011, câtă vreme tribunalul a admis cererea de chemare în judecată și a obligat cumpărătorul la plata prețului, este evident că această apărare a pârâtei nu a fost primită, o asemenea omisiune neputând determina, prin ea însăși, admiterea apelului și schimbarea soluției primei instanțe. Aceasta, și în considerarea faptului că nu ne aflăm în prezența unei veritabile excepții de procedură, ci a unui mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații. Caracteristica esențială a contractelor sinalagmatice, cum este și cel de vânzare-cumpărare, o constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor ce revin co-contractanților, fiecare dintre părți având, concomitent, față de cealaltă, atât calitate de debitor, cât și pe aceea de creditor, obligația ce-i revine uneia dintre părți avându-și cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte, din reciprocitatea și interdependența obligațiilor decurgând cele trei efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, respectiv: excepția de neexecutare a contractului (exceptio non adimplet contractus), rezoluțiunea/rezilierea convenției și problema riscului contractului.
Prin invocarea excepției de neexecutare a contractului, partea care o invocă obține, fără intervenția instanței judecătorești, o suspendare a executării propriilor obligații, până în momentul în care partea adversă își va îndeplini propriile obligații, efectul suspensiv al excepției încetând de îndată ce respectivele obligații vor fi îndeplinite. Această excepție reprezintă o sancțiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligației nu înțelege să-și îndeplinească îndatoririle contractuale pe care și le-a asumat.
în speță, nu poate fi vorba de greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1169 din Codul civil, în sensul inversării sarcinii probei, pentru simplul motiv că, invocând excepția de neexecutare, societatea apelantă era obligată să facă dovada pretinsei neexecutări a obligațiilor de către intimată, apărarea acesteia încetând a mai fi o negare pură și simplă a pretențiilor adversarului, devenind o „apărare activă”, sarcina probei revenindu-i, potrivit principiului reus in excipiendo fit actor. De altfel, executorul judecătoresc a identificat la sediul societății pârâte mai multe utilaje, printre care și cele care au făcut obiectul vânzării contestate, după cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal din 13.01.2012 întocmit în dosarul nr. 1678/EX/2011 al Biroului Executorului Judecătoresc J.C. din Timișoara. Astfel, au fost identificate tractorul MacCormick (poziția 10 în procesul-verbal, poziția 3 pe factură), mașina de discuit Razol (poziția 1 în procesul-verbal, poziția 7 pe factură), mașina de tocat (poziția 20 în procesul-verbal, poziția 6 pe factură), mașina de tăiat iarbă (poziția 25 în procesul-verbal, poziția 5 pe factură), excavatorul de la poziția 1 de pe factură.
Pe de altă parte, nu se poate susține cu temei că prima instanță ar fi interpretat greșit și trunchiat declarațiile martorilor audiați. Astfel, martorul F.D.C., care, de altfel, a fost propus chiar de pârâtă, a declarat nu numai că factura fiscală a fost semnată în biroul său de către asociatul și administratorul societății pârâte, ci și faptul că conducerea societății SC V SRL Izvin avea cunoștință despre operațiunile comerciale efectuate cu privire la bunuri și nu i-a cerut nimic în legătură cu acestea, existența bunurilor nefiind contestată de către reprezentantul legal al persoanei juridice. Cu toate că același martor a declarat că la factură nu a fost atașat și un aviz de însoțire, ulterior el a precizat că, din câte cunoaște (fiind de profesie contabil - sbl. ns.), atunci când marfa nu se deplasează dintr-o locație în alta, nu este necesară întocmirea unui asemenea aviz, în același sens fiind și prevederile Ordinului M.F.P. nr. 2226/2006 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de către persoanele prevăzute la art. 1 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată.
Nici obiecțiunile pârâtei privitoare la declarația celuilalt martor, dl. C.S., nu sunt justificate, acesta declarând în mod expres (contrar celor afirmate în cererea de apel) că bunurile pe care le-a văzut la domiciliul d-lui. F.A. sunt identice cu cele văzute anterior în Italia (chiar administratorul apelantei declarându-i că bunurile provin din Italia), întrucât acestea nu sunt bunuri foarte răspândite, adică este vorba de utilaje specifice, având mărci și dimensiuni speciale.
Criticile apelantei referitoare la netemeinicia și nelegalitatea hotărârii tribunalului pe motiv că judecătorul fondului ar fi încălcat unul dintre principiile de bază ale procesului civil, respectiv cel al rolului activ al instanței, întrucât, raportat la art. 129 din C.proc.civ., avea nu numai dreptul, dar și îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în cauză „fiind imperativă administrarea unei probațiuni complete”, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, ceea ce ar impune schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii integrale a pretențiilor reclamantei nu pot fi primite. Invocarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 129 nu poate duce la concluzia, cum greșit aceasta sugerează în motivele de apel, că în virtutea rolului activ instanța de judecată s-ar putea substitui părților și, prin urmare, ar fi fost obligată să invoce apărări în locul acestora, pentru că altfel s-ar crea un dezechilibru nejustificat în situația participanților la procesul civil, în sensul de a putea folosi în măsură egală drepturile procesuale. într-adevăr, conform articolului menționat, părțile sunt acelea care au îndatorirea, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, precum și să-și probeze pretențiile și apărările, „rolul activ al instanței” presupunând doar aflarea adevărului judiciar, textul neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia, mai ales dacă partea a beneficiat de asistență juridică calificată, cum este și cazul societății pârâte. Oricum, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de fond de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Nu în ultimul rând, reaua credință a apelantei rezultă și din aceea că, ulterior pronunțării hotărârii prin care tribunalul a obligat-o la plata prețului bunurilor cumpărate, aceasta a încheiat mai multe acte juridice cu scopul vădit de a zădărnici executarea sentinței atacate: a înstrăinat terenuri agricole, în suprafață de câteva sute de hectare, către d-na l.C., soția administratorului social F.A.; a adoptat o hotărâre a adunării generale a asociaților prin care d-na. I.C. a cesionat părțile sociale (reprezentând 50% din capitalul social) către soțul său; concomitent semnării actului de vânzare-cumpărare de terenuri, dl. F.A. a dat o declarație notarială prin care „recunoaște” că imobilele înstrăinate sunt bun propriu al soției sale, scopul acestor operațiuni fiind unul evident - în cazul aplicării procedurii de insolvență față de societatea apelantă, dacă din lipsa activului creditorii sociali nu și-ar putea recupera creanțele deținute și s-ar pune problema aplicării dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, respectivele imobile să nu poată fi urmărite de către această categorie de creditori.
| ← Insolvenţă. Anulare transfer patrimonial. Momentul încheierii... | Anulare hotărâre de consiliu local. Instanţa competentă material → |
|---|
