C.A. Iaşi, decizia nr. 282 din 18 martie 2003
O condiţie pentru primirea sau preluarea procedurii urmăririi silite este aceea ca dreptul de a cere executarea silită să nu fie stins prinprescripţie, prescripţiaextinctivăfiind un mod de stingere a dreptului material la acţiune din cauza neexercitării lui înăuntrul unui anumit interval de timp prevăzut de lege.Până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, prescripţia extinctivă era tratată în Codul civil, împreună cu prescripţia achizitivă, în articolele 1837-1911, art. 1837 prevăzând că „prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se elibera de o obligaţie sub condiţiile determinate prin această lege”.Prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 s-a prevăzut, prin art. 6, că „dreptul de a cere executarea silită, în temeiul oricărui titlu executoriu, se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani”. Respectivul act normativ, în vigoare din 10 aprilie 1958, cuprinde dispoziţii tranzitorii în privinţa prescripţiilor începute anterior, dar neîmplinite înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ. Astfel, art. 25 alin. 9 dispune că „dispoziţiile prezentului Decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în decretul de faţă vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret”. Alineatul 2 al aceluiaşi articol stipulează următoarele: „cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce le prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret”.În speţă, prin contractul de împrumut cu ipotecă, autentificat de Tribunalul Iaşi, Secţia a III-a, sub nr. 2050/aprilie 1930, autorul recurentului M.W. a împrumutat soţilor E. şi C.V. suma de 1.700.000 lei. Restituirea împrumutului şi a dobânzilor convenţionale înserate în contract a fost garantată, în acelaşi înscris, prin constituirea în favoarea creditorului a unei ipoteci asupra imobilului din Iaşi Str. M.E., proprietatea debitorilor. Inscripţia ipotecii s-a efectuat prin Ordonanţa nr. 351 din 28 aprilie 1930.Pretinde recurentul, chiar prin cererea iniţială de executare, că debitorii nu au achitat ratele scadente ale împrumutului, astfel că s-a procedat la învestirea cu formulă executorie a contractului, învestire înregistrată sub nr. 370/1932.Întrucât contractul de împrumut a fost încheiat în anul 1930, convenţia părţilor fiind anterioară Decretului nr. 167/1958, aceasta este guvernată de dispoziţiile generale reglementate de Codul civil privitoare la prescripţie.Potrivit dispoziţiilor legale aplicabile la acea dată, prescripţia dreptului de a cere executarea silită a contractului de împrumut s-ar fi putut solicita în termen de 30 de ani, aceasta împlinindu-se în anul 1960, având în vedere normele tranzitorii instituite prin alin. 2 al art. 25 din Decretul nr. 167/1958.Va fi înlăturată susţinerea recurentului potrivit căreia termenul de prescripţie s-ar fi întrerupt „pe data depunerii cererii de executare …” la data de 25 mai 1935 (înregistrată sub nr. 16432/1935), întrerupere ce ar fi operat până la data de 20.09.1946 când a fost pronunţată sentinţa nr. 886/1946 de Înalta Curte de Casaţie.Este adevărat că prin sentinţa nr. 886/1946 s-a dispus de către Înalta Curte de Casaţie închiderea dosarului privind contestaţiile debitorilor V. ca urmare a retragerii recursului de către aceştia, însă de la această dată creditorul avea obligaţia să stăruie în executare şi să solicite continuarea acesteia. Or, potrivit art. 248 Cod procedură civilă, orice casare se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an, dispoziţii ce sunt pe deplin aplicabile şi în materia executărilor silite, cererile de executare urmând a fi perimate în condiţiile instituite prin art. 248 Cod procedură civilă.Neîntemeiată este şi apărarea recurentului, în sensul că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt datorită naţionalizării imobilului supus executării, prin Decretul nr. 92/1950.Într-adevăr, potrivit art. 1864 pct. 2, întreruperea naturală a prescripţiei operează „când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale”.Ipoteca însă este o garanţie reală accesorie care permite creditorului să urmărească bunul pentru a-şi realiza cu preferinţă creanţa. Fiind un drept accesoriu, existenţa ipotecii presupune, în mod necesar, existenţa unei obligaţii valabile, indiferent de natura şi modalităţile ei. Conform principiului accesorium sequitur principale dreptul de ipotecă urmează soarta obligaţiei din care s-a născut creanţa garantată. Desfiinţarea sau stingerea obligaţiei principale duce la desfiinţarea sau stingerea ipotecii, cauzele de stingere fiind prevăzute în art. 1800 Cod civil, printre acestea regăsindu-se şi prescripţia.Prin urmare, atâta timp cât obligaţia principală rezultată din contractul de împrumut nr. 2050/1930 s-a stins prin prescripţia reglementată de Codul civil, implicit a operat şi stingerea garanţiei reale accesorii.Rolul inscripţiei ipotecare este doar de a face ipoteca opozabilă terţilor şi de a-i determina rangul pentru satisfacerea creanţelor pe care le garantează, ceea ce însă nu exclude posibilitatea creditorului de a se îndestula prin oricare din modalităţile de executare silită asupra veniturilor ori altor bunuri ale debitorilor săi.În condiţiile în care imobilul ipotecat a fost naţionalizat, creditorul avea posibilitatea să-şi îndestuleze creanţa prin executarea silită a oricăror alte bunuri ale debitorilor săi, în termenul general de prescripţie, apariţia actului de naţionalizare a imobilului neproducând efectul întrerupător al prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
Vezi şi alte speţe de drept comercial:
Comentarii despre Prescripţie extinctivă Prescripţie începută anterior intrării în vigoare a Decretului nr 167 din 1958
