Procedura insolvenţei. Încălcarea competenţei teritoriale exclusive. Consecinţe
| Comentarii |
|
Toate procedurile reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor şi sunt exercitate de un judecător-sindic.Norma de competenţă teritorială în materie de insolvenţă este imperativă, ea reglementând unul dintre cazurile de competenţă exclusivă. Necompetenţa absolută poate fi ridicat pe tot parcursul desfăşurării procesului, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, caracterul imperativ al normelor de competenţă absolută justificând posibilitatea invocării excepţiei direct în recurs, chiar dacă ea nu a format obiect de discuţie în primă instanţă.Pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă care nu era competentă constituie un caz de nulitate a hotărârii, art. 105 C.proc.civ. arătând că actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule.
Secţia comercială, Decizia nr. 1021 din 29 septembrie 2009
Prin sentința comercială nr. 504/19.03.2009, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș a admis cererea formulată de creditoarea SC N. SRL Arad în contradictoriu cu debitoarea SC D. SRL S. și, în temeiul art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva societății debitoare, în calitate de administrator judiciar desemnând practicianul în insolvență SCP F. SPRL Timișoara, care urma să îndeplinească atribuțiile prevăzute de art. 20 din lege, stabilindu-i un onorariu de 4.000 lei, a cărui plată se va face din fondurile speciale aflate în administrarea U.N.P.I.R. Timiș. De asemenea, în baza art. 61 și 62 din Legea insolvenței, Tribunalul a dispus notificarea deschiderii procedurii debitorului, asociaților, creditorilor și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, prin Buletinul procedurilor de insolvență, în vederea efectuării mențiunii, precum și tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi. Nu în ultimul rând, judecătorul-sindic a fixat termenul limită pentru depunerea declarațiilor de creanță la 1.06.2009, termenul limită pentru verificarea creanțelor, întocmirea, afișarea și comunicarea tabelului preliminar la 10.07.2009, termenul pentru depunerea eventualelor contestații la 10.08.2009 și cel pentru afișarea tabelului definitiv al creanțelor la 20.08.2009, data ședinței adunării creditorilor fiind stabilită la 18.07.2009, iar primul termen după deschiderea procedurii la 11.07.2009, dispunându-se notificarea tuturor creditorilor de către administratorul judiciar.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea D.G.F.P. Buzău, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Buzău, cu motivarea că în speță este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ., hotărârea primei instanțe fiind nelegală. Creditoarea consideră că sentința pronunțată de Tribunalul Timiș a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe. Astfel, potrivit art. 16 C.proc.civ., cererile în materia reorganizării judiciare și a falimentului sunt de competența exclusivă a tribunalului în circumscripția căruia se afla sediul principal al debitorului. întrucât sediul intimatei debitoare SC D. SRL se afla în localitatea S., județul Buzău, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Buzău și nicidecum Tribunalului Timiș.
Prin decizia civilă nr. 1021/29.09.2009, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul instituției creditoare și a casat în tot hotărârea atacată, trimițând cauza spre competentă soluționare Tribunalului Buzău.
în considerente s-a reținut că judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș în mod nelegal, încălcând competența teritorială exclusivă a altei instanțe, a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC D. SRL S., precum și stabilirea tuturor măsurilor care rezultă din adoptarea unei asemenea soluții.
Din analiza textului art. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, rezultă atât competența materială, cât și cea teritorială în materie de insolvență. Potrivit acestei norme, toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepția recursului prevăzut la art. 8, sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociațiilor și fundațiilor, și sunt exercitate de un judecător-sindic.
Norma de competență teritorială în materie de insolvență este imperativă, ea reglementând unul dintre cazurile de competență exclusivă, ceea ce presupune că excepția de necompetență teritorială poate fi invocată nu numai de partea interesată, ci și ridicată din oficiu de către judecător, știut fiind faptul că în ceea ce privește normele de competență absolută instanța însăși este obligată să facă verificări în legătură cu acest aspect și, în cazul în care constată că nu ea este cea competentă, după punerea excepției în discuția contradictorie a părților, are datoria să-și decline competența în favoarea instanței legal competente. Necompetența absolută poate fi ridicată pe tot parcursul desfășurării procesului, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de recurs, caracterul imperativ al normelor de competență absolută justificând posibilitatea invocării excepției direct în recurs, chiar dacă ea nu a format obiect de discuție în primă instanță.
Actuala manieră de reglementare - având la bază un criteriu unitar, atât pentru comerciantul persoană fizică, cât și pentru debitorii persoane juridice - este una mai precisă și care nu prea mai oferă posibilități de interpretare speculativă a textului, așa cum oferea formularea uzitată de art. 5 din Legea nr. 64/1995, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 99/1999, potrivit căruia toate procedurile prevăzute de prezenta lege sunt de competența exclusivă a tribunalului în jurisdicția căruia se află sediul comercial principal al debitorului. Acest text se corobora cu fosta prevedere a art. 16 C.proc.civ. (înainte de modificarea adusă prin O.U.G. nr. 138/2000), care cuprindea, la rândul său, o normă de competență teritorială: cererile în materie de faliment sunt de competența instanței în circumscripția căreia comerciantul își are principala așezare comercială, și întrucât ambele texte de lege se referă la „principala așezare comercială”, respectiv la „sediul comercial principal al debitorului”, este evident că cele două noțiuni sunt sinonime.
în prezent, ca urmare și a apariției Legii nr. 85/2006, care la art. 152 arată că orice referire, în actele normative existente, la data intrării în vigoare a prezentului act normativ, la Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului și orice trimitere la actul normativ menționat se vor considera ca referire/ trimitere la prezenta lege și/ sau la secțiunile corespunzătoare din prezenta lege; după caz, textul art. 16 C.proc.civ. are următorul cuprins: cererile în materie de insolvență sunt de competența exclusivă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul principal al debitorului.
Prin sediul comercial principal al debitorului se înțelege locul în care comerciantul realizează, în general, activitatea sa comercială, locația unde organele sale de conducere își exercită principala activitate, locul în care desfășoară cele mai importante afaceri - ca volum și ca valoare - și, totodată, unde se află cele mai importante bunuri din patrimoniul său. Sediul comercial principal al debitorului poate sau nu să coincidă cu sediul social al comerciantului persoană juridică ori cu sediul menționat de art. 3 din Legea nr. 26/1990, republicată, care statuează următoarele: comercianții cer înmatricularea la oficiul registrului comerțului din județul sau din municipiul București, unde își au sediul, determinarea acestui loc, fiind o chestiune de fapt, este lăsată la aprecierea instanței.
Astfel cum rezultă fără putință de tăgadă din certificatul nr. 2302/11.03.2009 emis, la solicitarea judecătorului-sindic, de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Buzău și care se regăsește la dosarul primei instanțe, societatea debitoare își are sediul social în localitatea S., județul Buzău, ceea ce, raportat la prevederile lipsite de echivoc ale art. 6 din noua Lege a insolvenței, determină ca și competența teritorială privind aplicarea procedurii de executare colectivă să aparțină Tribunalului Buzău, soluția justificându-se prin aceea că acest tribunal trebuie să se pronunțe dacă persoana juridică se află sau nu în insolvență la data soluționării cererii introductive.
Pronunțarea unei hotărâri de către o instanță care nu era competentă constituie, evident, un caz de nulitate a hotărârii, alin. (1) al art. 105 C.proc.civ. arătând că actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule. Dat fiind faptul că textul legal (art. 304 pct. 3 C.proc.civ.) nu face nicio distincție în ceea ce privește normele de competență încălcate, înseamnă că prin intermediul acestui motiv de casare se poate invoca atât necompetența generală a instanței, cât și necompetența materială sau cea teritorială. Condițiile în care va putea fi invocat acest motiv de recurs sunt diferite, după cum s-au încălcat norme imperative sau norme dispozitive de competență. încălcarea „competenței absolute” - reglementată prin norme imperative - poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a procesului, chiar direct în recurs. în schimb, încălcarea „competenței relative” - reglementată prin norme dispozitive - trebuie invocată, sub sancțiunea decăderii, in limine litis - deci la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe și înainte de a se intra în dezbateri - și numai dacă prima instanță și apoi instanța de apel au respins excepția de necompetență relativă se va invoca aceeași excepție pe calea recursului.
Având în vedere că nu numai competența generală și cea materială au caracter absolut, ci și competența teritorială exclusivă, cum este și cea referitoare la competența teritorială privind aplicarea procedurii, după cum s-a arătat mai sus, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de pct. 3 al art. 304 C.proc.civ. invocat de instituția creditoare poate fi analizat chiar dacă chestiunea competenței tribunalului nu a fost pusă în discuția primei instanțe, și el este întemeiat. Potrivit art. 312 alin. (6) C.proc.civ., în cazul casării pentru lipsă de competență, cauza se trimite spre rejudecare instanței competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent, potrivit legii, cu excepția cazului în care s-au încălcat normele de competență generală, când instanța de recurs, casând hotărârea atacată, va respinge cererea ca inadmisibilă, precum și în situația în care instanța de recurs constată că ea însăși era competentă să soluționeze pricina în primă instanță sau în apel, când va casa hotărârea recurată și va soluționa cauza potrivit competenței sale.
| ← Strămutarea dosarului de insolvenţă la un alt tribunal.... | Procedura insolvenţei. Desemnarea administratorului/... → |
|---|
