Modificarea cererii de chemare în judecată. Primărie. Împiedicarea salariatului să lucreze.
| Comentarii |
|
O modificare a cererii sub aspectul cadrului procesual pasiv înseamnă fie adăugarea unuia sau a mai multor pârâţi faţă de cel sau cei iniţial indicaţi în cererea de chemare în judecată, fie substituirea pârâtului iniţial sau a unuia dintre pârâţii iniţiali cu unul sau mai mulţi pârâţi. Întotdeauna, pentru a fi în prezenţa unei modificări a cererii sub aspectul cadrului procesual pasiv, este necesar să fie vorba despre persoane diferite.
Cum Primăria nu este nici instituţie, nici persoană juridică, o cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceasta se impune a fi precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv, precizare care nu constituie o modificare a cererii de chemare în judecată în condiţiile în care precizarea se face în sensul indicării localităţii respective şi a reprezentanţilor acesteia, implicaţi în raportul juridic dedus judecăţii.
Nu se poate reproşa unui salariat care este victima unei modificări nelegale a felului muncii că nu a exercitat atribuţiile care i-au fost impuse nelegal şi nu poate fi imputat unui salariat care este împiedicat să lucreze potrivit contractului individual de muncă faptul că acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă doar pentru a nu fi lăsat să lucreze, întrucât într-un asemenea caz angajatorul tinde să se prevaleze de propria turpitudine.
Art. 17 alin. 5, art. 41 alin. 1 şi alin. 3 lit. c) Codul Muncii
Art. 272 și art. 247 alin. 2 Codul Muncii
Sentinţa şi încheierea apelate:
Prin sentinţa civilă nr. 668/21.03.2014, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis în parte formulată de reclamantul LI în contradictoriu cu pârâţii Oraşul M, prin Primar, şi Primarul oraşului M, a anulat dispozitia nr. 30/31.01.2013 şi dispozitia nr. 438/07.08.2012, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul ocupat anterior emiterii dispozitiilor anulate, a obligat parații sa plătesca reclamantului despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate și cu celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat, de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă, precum şi daune morale de 5.000 lei.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:
Cu nr. 644/22.09.2008 a fost inregistrat contractul individual de muncă incheiat intre Primaria Orașului M, in calitate de angajator, si LI, in calitate de salariat. S-a stabilit ca durata contractului individual de munca este pentru o perioada nedeterminata, incepand cu data de 22.09.2008, pe functia de muncitor tr. III – fochist, activitatea urmand a fi desfășurată la Serviciul privind administrarea domeniului public și privat. La punctul F se prevede ca atributiile postului sunt prevăzute in fișa postului, anexa la contractul individual de muncă.
Prin dispozitia nr. 438/07.08.2012 emisa de Primarul Orașului M se dispune completarea atribuțiilor de serviciu ale reclamantului LI, in temeiul art. 17 alin. 5 CM.
Prin decizia nr. 30/31.01.2013 emisă de paratul Primarul Orasului M se dispune desfacerea disciplinara a contractului individual de muncă al reclamantului LI, incepând cu data de 01.02.2013 (art. 1).
In preambulul deciziei nr. 30/31.01.2013 se menționează că va inceta contractul individual de munca ca urmare a absențelor nemotivate de la serviciu si nerespectarea in mod repetat a programului de lucru in perioada 28.12.2012 – 29.01.2013 si a actelor de violenta provocate de salariat.
Analizand dispozitia nr. 438/07.08.2012 depusa de parata si aflata la fila 109 dosar se constata ca aceasta nu a fost comunicata reclamantului, fapt retinut si cu ocazia solutionarii exceptiei tardivitatii. Instanța retine ca prin dispozitia nr. 438/07.08.2012 s-au modificat in fapt atribuțiile de serviciu ale reclamantului. Potrivit art. 17 alin. 3 lit. d CM, fisa postului este parte a contractului individual de munca, a carei modificare trebuie sa procedura prevazuta de art. 17 alin. 5 CM.
Conform art. 17 alin. 5 CM, orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.
Drept urmare, eventuala completare/modificare a atribuțiilor de serviciu trebuie realizată prin act aditional la contractul individual de munca, astfel incat dispozitia nr. 438/07.08.2012 nu poate produce efecte sub aspectul analizării respectarii/nerespectarii acelor atribuții de serviciu de către reclamant. Instanta retine ca atributiile de serviciu ale reclamantului sunt cele mentionate in fisa postului anexa la contractul individual de munca, atributii asupra carora angajatorul si-a indeplinit obligatia de informare prevazuta de art. 17 alin. 1 CM.
Pe fondul cauzei, instanța a analizat existența unor elemente care să atragă nulitatea absolută a deciziei nr. 30/31.01.2013.
Art. 251 C. Mc. dă satisfacţie principiului dreptului la apărare, iar nerespectarea lui de către angajator se sancţionează cu nulitatea absolută a măsurii dispuse. Prima etapă în realizarea cercetării constă în convocarea salariatului; aceasta trebuie făcută în scris de persoana împuternicită (persoanele împuternicite) de angajator, precizându-se, obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Convocarea trebuie făcută cu câteva zile înainte de data „întrevederii”, într-un termen rezonabil, ce ar trebui prevăzut în regulamentul intern. Se dă astfel posibilitatea celui învinuit să-şi pregătească apărarea.
Sancţionarea disciplinară este legală în lipsa cercetării prealabile, doar în ipoteza în care salariatul refuză să dea curs convocării.
Cercetarea prealabilă se va finaliza cu un proces-verbal sau referat întocmit de comisia împuternicită (persoanele împuternicite) să o efectueze în care se consemnează rezultatele acesteia, inclusiv, după caz, refuzul nejustificat al salariatului de a se prezenta şi de a-şi motiva poziţia ori, motivarea pentru care apărările sale au fost înlăturate, propunerea de sancţionare (sau nu), sancţiunea ce poate fi aplicată.
In cauza, s-a realizat cercetarea disciplinara prealabila, asa cum este reglementata de art. 251 CM, insa dispozitiile art. 62 alin. 3 si art. 252 CM, care reglementeaza continutul obligatoriu al unei decizii de incetare a contractului individual de munca, se constata, analizand decizia nr 30/31012013, ca nu au fost respectate.
Potrivit art. 252 alin. 2 CM, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Astfel, in continutul deciziei nr. 30/31.01.2013 nu se regasesc mentiunile obligatorii referitoare la precizarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea, instanta judecatoreasca la care se contesta.
Menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de concediere au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care inceteaza contractul individual de munca, inclusiv cu privire la căile de atac,termenele si instanta la care are dreptul să conteste temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului.
Analizand abaterile retinute de angajator, instanta constata ca nu poate fi antrenata raspunderea disciplinară a reclamantului. In ceea ce privește absențele
nemotivate de la serviciu, instanta retine ca in fapt reclamantului nu i s-a permis accesul la locul de munca. Rezulta fara echivoc ca reclamantul s-a prezentat la serviciu dupa terminarea concediului medical, fiind insa impiedicat sa-si exercite sarcinile de serviciu, respectiv acelea de fochist. Apararile angajatorului referitoare la faptul ca LI nu mai ocupa functia de fochist nu pot fi retinute, in contextul in care, asa cum s-a aratat, nu a intervenit o modificare, cu respectarea dispozițiilor legale, a contractului individual de munca sub aspectul felului muncii si a atributiilor postului. Nici abaterile referitoare la savarsirea unor acte de violenta nu pot fi retinute, rezultand ca reclamantul a fost cel agresat si impiedicat sa-si exercite atribuțiile de serviciu, așa cum sunt prevăzute in contractul individual de muncă și fișa postului anexă.
Lipsa mentiunilor obligatorii din continutul dispozitiei nr. 30/31.01.2013 coroborata cu lipsa savarsirii unor abateri disciplinare de către reclamant, nu poate atrage decât anularea dispoziției nr. 30/31.01.2013.
In ceea ce priveste daunele morale, instanta retine, conform art. 253 alin. 1 CM, producerea unui prejudiciu reclamantului generat de pierderea locului de munca, afectarea starii de sanatate, insa cuantumul acestor despagubiri solicitat este mult prea mare raportat la circumstantele spetei.
Prin încheierea din 11.10.2013, tribunalul a respins excepţiile decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea, tardivitatii formularii actiunii impotriva dispozitiei nr. 438/07.08.2012, lipsei calitatii procesual pasive şi lipsei capacitatii de folosinta a Primăriei oraşului M.
În motivarea încheierii, tribunalul a reţinut curmătoarele:
La data de 18.02.2013, a formulat actiune reclamantul LI în contradictoriu cu pârâta Primaria Orasului M prin Primar, solicitand anularea dispozitiei nr. 30/31.01.2013 si a dispozitiei nr. 438/07.08.2012.
Cu privire la exceptia decăderii reclamantului din dreptul de a-și modifica acțiunea, instanța a constatat ca la data de 10.10.2013, reclamantul LI a depus precizari, arătând ca intelege sa se judece in contradictoriu cu Primarul Orasului M si cu Orașul M prin Primar.
Instanța a apreciat ca la data de 10.10.2013 nu a intervenit o modificare a actiunii in sensul art. 204 NCPC, intrucat cererea a fost formulata si in forma initiala in contradictoriu cu Primarul Orasului M (in calitate de reprezentant al structurii functionale – Primaria orasului M). Primarul orasului M a avut cunostinta de actiune, fapt confirmat de citatia aflată la dosar și de cele două intampinari depuse. Drept urmare, prin precizari, reclamantul LI nu și-a modificat acțiunea, motiv pentru care va respinge exceptia decăderii.
Cu privire la exceptia tardivitatii formularii actiunii impotriva dispozitiei nr. 438/07.08.2012, instanta a retinut că este nefondată, in condițiile in care parata nu a dovedit primirea efectiva de catre reclamant a dispozitiei respective. Procesul – verbal din 09.08.2012 și anuntul postat pe site-ul Primariei M nu fac dovada comunicarii efective a dispozitiei nr. 438/07.08.2012 și a luării la cunoștință de către reclamant cu privire la completarea atributiilor de serviciu.
In ceea ce priveste excepția lipsei calitatii procesual pasive si exceptia lipsei capacitatii de folosinta a Primariei orasului M, instanta a apreciat ca sunt nefondate.
Reclamantul nu a investit instanța cu o cerere indreptată doar impotriva acestei structuri funcționale, ci a formulat acțiunea impotriva Primariei prin Primar. Ulterior, reclamantul si-a precizat actiunea, astfel incat exceptiile invocate sunt nefondate, urmand a fi respinse.
Apelul:
Împotriva acestei sentinţe şi acestei încheieri au formulat apel Primăria oraşului M, Oraşul M, prin Primar, şi Primarul oraşului M, solicitând rejudecarea cauzei în sensul respingerii cererii, în principal ca o consecinţă a excepţiilor invocate, iar în subsidiar ca nefondată.
În motivarea cererii de apel, apelanţii au arătat că instanţa a nesocotit cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, admiţând modificarea acesteia după momentul prevăzut de lege, iar pe de altă parte au fost respinse excepţiile invocate prin întâmpinare. În plus, instanţa nu a citat pârâţii introduşi în cauză şi nu le-a comunicat cererea de chemare în judecată.
Hotărârea este nelegală întrucât Primăria oraşului M nu se regăseşte în cuprinsul acesteia, deşi reclamantul nu a renunţat la judecată în contradictoriu cu ea.
Primăria oraşului M nu are calitate procesuală pasivă, dispoziţiile atacate aparţinând Primarului, iar contractul individual de muncă fiind încheiat cu angajatorul Primarul oraşului M.
Primăria nu are nici capacitate de folosinţă, art. 77 din Legea nr. 215/2001 prevăzând că aceasta este o structură funcţională cu activitate permanentă, aceasta nefiind cuprinsă în enumerarea limitativă a autorităţilor administraţiei publice locale prevăzută de art. 23 din aceeaşi lege.
Instanţa a respins în mod greşit şi excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere privind anularea dispoziţiei nr. 438/7.08.2013, care faţă de refuzul reclamantului de a o primi, a fost comunicată prin afişare, fiind depăşit termenul de 30 de zile prevăzut de lege.
Dispoziţia nr. 30/2013 nu este nulă pe motiv că nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului, întrucât în procesele-verbale de cercetare disciplinară au fost menţionate apărările acestuia. Aceste procese-verbale, în special cel din 29.01.2013, completează dispoziţia de aplicare a sancţiunii disciplinare.
Cercetarea disciplinară a fost efectuată, iar în cuprinsul dispoziţiei se menţionează că aceasta poate fi atacată la instanţa competentă.
Faptele reţinute în sarcina intimatului există şi constituie abateri disciplinare. Acesta nu s-a prezentat la locul de muncă începând de la 20.08.2012 şi la revenirea la locul de muncă a intrat în conflict cu salariatul SA, care fusese desemnat să-l înlocuiască, încercând să-l împiedice pe acesta să-şi execute obligaţiile de serviciu, conflict ce a culminat cu exercitarea de violenţe verbale şi fizice asupra acestuia.
Conduita necorespunzătoare a intimatului s-a manifestat şi ulterior acestui incident, în sensul că s-a prezentat la locul de muncă la 7.01.2013 nedenotând intenţia de a-şi exercita atribuţiile de serviciu, fără a avea echipamentul de lucru – salopetă, spunând altor angajaţi că centrala este închisă şi că în aceste condiţii pleacă, iar până la 29.01.2013 nu s-a mai prezentat la locul de muncă.
Instanţa nu a indicat probele pe care s-au întemeiat cele reţinute în cuprinsul motivării şi nu a arătat motivul pentru care a respins susţinerile uneia dintre părţi şi le-a admis pe ale celeilalte, ceea ce nu constituie o motivare în accepţiunea art. 425 alin. 1 C. proc. civ.
Instanţa a reţinut greşit situaţia de fapt şi a apreciat greşit probele administrate, care nu au dovedit o situaţie de fapt diferită de cea reţinută în cuprinsul dispoziţiei nr. 30/2013, în timp ce interogatoriul intimatului şi declaraţiile martorilor SBE şi IC se coroborează cu înscrisurile care au stat la baza emiterii acelei decizii.
Ca o consecinţă a respingerii capătului de cerere referitor la anularea dispoziţiilor, apelanţii au solicitat şi respingerea cererii având ca obiect drepturile salariale neîncasate, precum şi cel referitor la daunele morale, care nu au fost dovedite.
Prin concluzii orale, intimatul reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
3. În cadrul judecăţii în apel a fost ataşat dosarul de fond şi au fost depuse la dosar rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa din 8.10.2013 din dosarul nr. 20/P/2013 şi adresa acestui parchet din 4.11.2014, hotărârea HCL M nr. 2(53)/29.06.2012 şi un tabel cu consilierii locali, tabele de pontaj.
Analiza apelului:
Prin cererea de chemare în judecată, intimatul a indicat ca pârât pe Primăria oraşului M, care prin întâmpinare a invocat excepţia tardivităţii cererii de anulare a dispoziţiei nr. 438/7.08.2012.
La al doilea termen de judecată din 27.09.2013, instanţa a constat că la primul termen nu au fost puse în discuţie excepţiile tardivităţii, lipsei capacităţii de folosinţă, lipsei calităţii procesuale pasive, stabilind dezbaterea acestora pentru termenul următor din 11.10.2013.
Cum cele din urmă excepţii nu au fost invocate prin întâmpinare, trebuie considerat că au fost invocate din oficiu de către instanţă, chiar dacă din cuprinsul încheierii lipseşte o menţiune expresă în acest sens.
Până la noul termen acordat în cauză, reclamantul a formulat la 10.10.2013 precizări în ceea ce priveşte cadrul procesual pasiv, chemând în judecată în calitate de pârâţi pe Primarul oraşului M şi pe Oraşul M, prin Primar.
La termenul din 11.10.2013, reprezentatul pârâtei a invocat decăderea din dreptul reclamantului de a modifica cererea, cu menţiunea că în cuprinsul încheierii acesta este indicat prin expresia „reprezentantul reclamantului”, dar din context este evident că instanţa s-a referit la reprezentantul pârâtei, respectiv avocatul FS. În acelaşi sens, se reţine şi că instanţa s-a referit la reprezentanta reclamantului folosind expresia „reprezentanta pârâtei”, care a susţinut că nu este vorba despre o modificare a cererii, ci doar despre o precizare, respectiv avocatul DM. În continuare, a fost menţionat cuvântul în replică al reprezentantului pârâtei, fiind fără îndoială că reprezentantul pârâtei s-a exprimat în replică faţă de reprezentanta reclamantului, nu tot a pârâtei, în concluzie partea care a invocat excepţia decăderii fiind pârâta Primăria oraşului M.
În ceea ce priveşte excepţia decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, trebuie menţionat că o modificare a cererii sub aspectul cadrului procesual pasiv înseamnă fie adăugarea unuia sau a mai multor pârâţi faţă de cel sau cei iniţial indicaţi în cererea de chemare în judecată, fie substituirea pârâtului iniţial sau a unuia dintre pârâţii iniţiali cu unul sau mai mulţi pârâţi. Întotdeauna, pentru a fi în prezenţa unei modificări a cererii sub aspectul cadrului procesual pasiv, este necesar să fie vorba despre persoane diferite.
Sub acest aspect, cazul primăriilor este unul particular. În limbajul comun, primăria reprezintă instituţia publică constituită la nivelul unei localităţi în vederea coordonării activităţilor de interes local, precum şi clădirea în care această instituţie funcţionează. Primăria este în acest sens instituţia condusă de primar care se ocupă cu chestiunile de interes local, angajaţii săi fiind cunoscuţi drept angajaţii primăriei. Strict juridic, primăria nu este nici instituţie şi nici persoană juridică, ci doar o structură funcţională care reuneşte, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului.
Sensul din limbajul comun al noţiunii de „primărie” este uneori promovat în detrimentul celui juridic chiar de autorităţile locale, cum s-a întâmplat în speţă în cazul contractului individual de muncă al intimatului, în care Primăria oraşului M a fost indicată în calitate de angajator (fila 69 din dosarul de fond).
În acelaşi sens, fiind citată în proces, Primăria oraşului M a semnat un contract de asistenţă juridică, astfel cum rezultă din împuternicirea avocaţială depusă la fila 83 din dosarul de fond, deşi în lipsa capacităţii de folosinţă pe care a susţinut-o prin cererea de apel nu şi-ar fi putut asuma obligaţii.
De asemenea, convocarea intimatului la cercetarea disciplinară poartă antetul Primăriei oraşului M.
Cum însă Primăria nu este nici instituţie, nici persoană juridică, o cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceasta se impune a fi precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv, precizare care nu constituie o modificare a cererii de chemare în judecată în condiţiile în care precizarea se face în sensul indicării localităţii respective şi a reprezentanţilor acesteia, implicaţi în raportul juridic dedus judecăţii.
Astfel, primăria nu este o persoană şi cu atât mai puţin o persoană diferită de autorităţile locale, ea desemnând în limbajul comun instituţia condusă de primar, astfel încât, faţă de sensul juridic diferit, instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor indicarea corectă a pârâtului, respectiv pârâţilor. Această indicare corectă nu duce la modificarea cererii de chemare în judecată întrucât nu se înlocuieşte un pârât cu altul sau alţii şi nici nu se adaugă alţi pârâţi, ci doar se dă posibilitatea reclamantului să confere sens juridic unui cuvânt din limbajul comun care, din punct de vedere juridic, desemnează altceva decât în limbajul comun.
Or prin precizarea că pârâţi sunt Oraşul şi Primarul, intimatul nu a introdus în cauză noi pârâţi, ci doar a clarificat ce a vrut să spună prin menţionarea în cererea de chemare în judecată a primăriei, fără a conferi calitate de pârât unor entităţi constituite în afara autorităţii publice locale din oraşul M.
În aceste condiţii, soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei decăderii din dreptul reclamantului de a modifica cererea de chemare în judecată se dovedeşte legală şi temeinică.
Primăria neavând deci calitate de pârât, nu s-ar mai putea susţine excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi lipsei calităţii procesuale a acesteia, cele două excepţii fiind de asemenea respinse corect de prima instanţă.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii cererii de anulare a dispoziţiei nr. 438/7.08.2013, se constată că acesta este un act de dreptul muncii, întrucât are ca obiect completarea atribuţiilor de serviciu al intimatului şi este emisă invocându-se art. 17 alin. 5 C. Mc. Chiar în condiţiile refuzului de primire din partea intimatului, afişarea dispoziţiei pe site-ul primăriei nu face dovada comunicării ei către intimat, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut că cererea de anulare a acestei dispoziţii nu este tardivă. Sub un alt aspect, nici prin întâmpinare şi nici prin cererea de apel, apelanţii nu au fost în măsură să precizeze ce lege ar prevedea termenul de 30 de zile în care respectiva dispoziţie ar fi putut fi contestată, în condiţiile în care cererea dedusă judecăţii este una în materie de muncă, iar nu de contencios administrativ, iar dispoziţia nr. 738/2012 nu a fost emisă în materie disciplinară.
În ceea ce priveşte citarea părţilor, prima instanţă a pronunţat încheierea din 11.10.2012 cu citarea părţilor care compuneau la acel moment cadrul procesual indicat prin cererea de chemare în judecată, iar ulterior, luând act de precizarea acesteia sub aspectul cadrului procesual pasiv, a soluţionat cauza cu citarea şi a Oraşului şi a Primarului, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la filele 120 şi 121 din dosarul de fond, citaţiile fiind înmânate funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei pentru termenul din 8.11.2013, ulterior pârâţii dobândind termen în cunoştinţă ca urmare a acestei înmânări.
În consecinţă, apelul împotriva încheierii din 11.10.2013 va fi respins ca nefondat, reţinându-se şi caracterul nefondat al criticii referitoare la citarea părţilor inclusiv cu privire la sentinţa apelată, astfel cum a rezultat mai sus.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la necomunicarea cererii de chemare în judecată, curtea reaminteşte că pârâţii au fost citaţi pentru termenul din 8.11.2014, când nu au invocat neprimirea cererii de chemare în judecată. O asemenea neregularitate putea fi invocată, potrivit art. 178 alin. 3 lit. b) C. proc. civ., până la termenul următor, ceea ce nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, cererea a fost comunicată Primăriei, despre care s-a reţinut că nu reprezintă o „persoană diferită” în raport cu Primarul şi cu Oraşul.
Raportat la motivele de apel, este irelevant sub acest aspect că reclamantul nu a renunţat la judecată în contradictoriu cu primăria, întrucât acesta nu a făcut decât să- şi precizeze cererea de chemare în judecată indicând în termeni juridici cadrul procesual pasiv, astfel că este pe deplin explicabil că primăria nu a mai figurat în dispozitivul sentinţei.
Examinând sentinţa apelată, curtea constată că aceasta este motivată, cuprinzând considerentele pe baza cărora soluţia a fost pronunţată. Aceste considerente fac şi ele obiectul judecăţii în apel împreună cu soluţia tribunalului, ele urmând a fi cenzurate de curtea de apel, care, în măsura în care le va considera incorecte, urmează să le înlocuiască cu propriile considerente atât în cazul în care ar
menţine soluţia primei instanţe, cât şi în situaţia în care a schimba-o în tot sau în parte.
Ipoteza unei nulităţi a sentinţei apelate, în ceea ce priveşte motivarea, ar putea interveni numai în cazul unei lipse totale a motivării, ceea ce în speţă nu este cazul, întrucât prima instanţă a motivat fiecare soluţie, adică a indicat motivele pentru care fie a admis, fie a respins cererile părţilor, aşa cum prevede art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin expresia „cererile părţilor” se au în vedere capetele de cerere, iar nu fiecare argument folosit de părţi în apărare, instanţa putând analiza global unele argumente, nefiind nevoită să reproducă şi să analizeze distinct fiecare afirmaţie a părţilor.
Prin contractul individual de muncă nr. 644/22.09.2008, intimatul a fost angajat ca fochist.
Prin dispoziţia nr. 438/7.08.2012 s-a dispus completarea atribuţiilor de serviciu ale acestuia, în sensul asigurării încărcării deşeurilor menajere din pubelele şi recipienţii existenţi în gospodăriile cetăţenilor, încărcarea gunoiului menajer stradal depozitat în tomberoane sau cărucioare mobile, încărcarea deşeurilor menajere depozitate de cetăţeni, executarea lucrărilor de decolmatare a canalelor şi şanţurilor.
Se constată că, în raport cu postul de fochist prevăzut în contractul individual de muncă, atribuţiile conferite intimatului prin dispoziţia nr. 438/7.08.2012 nu se circumscriu postului de fochist, tinzându-se la modificarea felului muncii.
Acest lucru este implicit recunoscut prin respectiva dispoziţie, în care se invocă art. 17 alin. 5 C. Mc., care se referă chiar la modificarea contractului individual de muncă. Contrar însă acestei prevederi, care prevede că orice modificare impune încheierea unui act adiţional la contract, Primarul a dispus unilateral modificarea felului muncii, adăugând atribuţiilor specifice de fochist şi pe cele mai sus enumerate. Fiind astfel încălcat art. 17 alin. 5, precum şi art. 41 alin. 1 şi alin. 3 lit. c) C.
Mc., care permit modificarea felului muncii doar prin act adiţional, respectiv prin acordul părţilor, dispoziţia este lovită de nulitate, ceea ce şi prima instanţă a reţinut corect în sentinţa pronunţată.
Dacă la nivel scriptic prin dispoziţia nr. 438/2012 atribuţiile de fochist ale intimatului au fost doar completate, în fapt acestuia nu i s-a mai permis să lucreze ca fochist.
În acest sens, martorul SBE, şeful serviciului de utilităţi publice la momentul faptelor deduse judecăţii, a declarat că, atunci când intimatul s-a întors la serviciu, ar fi dorit să îşi preia sarcinile de serviciu, respectiv de fochist; de la BI şi SA martorul ştie că aceştia l-au împiedicat, spunându-i că nu mai are funcţia de fochist.
De asemenea, martorul IC, şef de formaţie în cadrul serviciului de gospodărire comunală, a declarat că în cursul anului 2012 reclamantului i-a fost schimbată fişa postului, acesta nemaiavând calitatea de fochist în luna decembrie 2012.
Nemaifiindu-i permis să lucreze ca fochist, ceea ce constituia felul muncii potrivit contractului individual de muncă, intimatul a avut un conflict cu salariatul SA, rezultând că şi-a manifestat dezaprobarea faţă de faptul că nu i s-a permis să lucreze potrivit felului muncii pentru care fusese angajat.
În contextul în care intimatul s-a prezentat la locul de muncă la 28.12.2012 şi nu i s-a permis să lucreze, spunându-i-se de către ceilalţi salariaţi că nu mai are
calitatea de fochist, martorii mai sus menţionaţi, superiori din punct de vedere ierarhic, confirmând această împrejurare în faţa primei instanţe, nu i se poate reproşa acestuia că nu a lucrat ca fochist şi implicit nici că nu s-a prezentat la locul de muncă spre a lucra ca fochist.
Totodată, nu se poate reproşa unui salariat care este victima unei modificări nelegale a felului muncii că nu a exercitat atribuţiile care i-au fost impuse nelegal şi nu poate fi imputat unui salariat care este împiedicat să lucreze potrivit contractului individual de muncă faptul că acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă doar pentru a nu fi lăsat să lucreze, întrucât într-un asemenea caz angajatorul tinde să se prevaleze de propria turpitudine.
În condiţiile în care intimatul era angajat ca fochist şi nu i-a permis să mai lucreze ca fochist, prezenţa sa la locul de muncă a devenit lipsită de finalitate, situaţie care se impută în întregime angajatorului, care nu a respectat contractul individual de muncă, modificându-l unilateral, cu încălcarea prevederilor legale mai sus menţionate.
Pentru ca o faptă să constituie abatere disciplinară, art. 247 alin. 2 C. Mc. impune ca această să fi fost săvârşită cu vinovăţie şi să reprezinte o încălcare a contractului individual sau colectiv de muncă, a legii, a regulamentului intern sau a ordinelor şi dispoziţiilor legale ale superiorilor ierarhici, ceea ce în condiţiile mai sus expuse, în ceea ce priveşte acuzaţia privind absenţele nemotivate, nu s-ar putea reţine. Câtă vreme angajatorul este cel care încălcat contractul individual de muncă, nepermiţând salariatului să lucreze ca fochist, nu se poate reţine şi că salariatul ar fi încălcat acelaşi contract prin aceea că, în esenţă, nu a lucrat ca fochist, celelalte atribuţii neputându-i fi opuse. Situaţia este aceeaşi în legătură cu regulamentul intern, întrucât nici acesta nu permite modificarea unilaterală a felului muncii şi împiedicarea salariatului să lucreze potrivit felului muncii pentru care a fost angajat, iar ordinele superiorilor ierarhici pot fi opuse salariatului doar dacă acestea respectă prevederile legale, inclusiv art. 17 alin. 5 şi art. 41 C. Mc., care în speţă s-au încălcat
de către angajator.
În concluzie, se dovedeşte corectă constatarea de către prima instanţă a caracterului netemeinic al deciziei nr. 30/31.01.2013 sub aspectul absenţelor nemotivate.
În ceea ce priveşte actele de violenţă fizică şi de limbaj provocate de salariat, respectiv cea de-a doua faptă reţinută în sarcina intimatului prin dispoziţia nr. 30/31.01.2013, a fost depusă în apel rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa din 8.10.2013 din dosarul nr. 20/P/2013, prin care a fost dispusă neînceperea urmăririi penale faţă de SA sub aspectul infracţiunii de lovire şi alte violenţe, împotriva căreia intimatul nu a formulat plângere. În sprijinul acestei soluţii, Parchetul a reţinut că intimatul a fost cel care a iniţiat conflictul, SA încercând doar să-l imobilizeze şi să-l introducă în sediul poliţiei.
Cum însă fapta reţinută în sarcina intimatului prin decizia de concediere a constat în săvârşirea unor acte de violenţă reclamate prin sesizarea nr. 9137/28.12.2012 şi confirmate de martorul BI, care s-a referit la un incident petrecut
„în apropierea biroului SCUP”, rezultă că aceasta a fost diferită de aceea petrecută în apropierea sediului poliţiei, reţinută în rezoluţia menţionată mai sus, când SA încerca
să-l imobilizeze pe intimat şi să-l introducă în sediul poliţiei, astfel încât există serioase dubii că conflictul pe care l-ar început intimatul în zona sediului poliţiei ar fi chiar acela în legătură cu ceea ce i s-a imputat acestuia prin decizia de concediere, care s-ar fi petrecut „în apropierea biroului SCUP”.
În privinţa acestui din urmă incident, probele administrate nu sunt în măsură să dovedească violenţele fizice şi de limbaj săvârşite de intimat asupra lui SA, în condiţiile în care, potrivit art. 272 C. Mc., sarcina probei revine angajatorului.
Astfel, în timpul cercetării disciplinare a fost valorificată declaraţia salariatului BI, care prin declaraţia nr. 618/28.01.013 a arătat că, la 27.12.2012, în apropierea biroului SCUP, intimatul a început să aducă injurii lui SA, după care l-a lovit, având în mână un obiect metalic de forma unei rozete.
Martorul IC a declarat în faţa primei instanţe că la momentul conflictului nu se afla la serviciu, de faţă fiind BI şi ZI. De asemenea, nici martorul SBE nu se afla de faţă la momentul incidentului respectiv. În acelaşi sens, martorul AI a auzit o discuţie aprinsă, fără a fi în măsură să vadă ce s-a întâmplat.
Deşi s-a susţinut de către apelanţi că intimatul a exercitat violenţe fizice şi verbale, angajatorul nu a fost în măsură să precizeze nimic concret cu privire la acesteia, respectiv unde ar fi fost lovit SA, eventual ce leziuni i-au fost produse şi ce cuvinte jignitoare i-au fost adresate, pentru a se putea aprecia dacă într-adevăr a fost vorba despre violenţe fizice şi de limbaj. Chiar şi în declaraţia lui SA nr. 9095/27.12.2012 acesta s-a exprimat generic în sensul că i-au fost aduse injurii, după care a fost lovit de către intimat, fără a specifica niciuna dintre presupusele injurii şi fără a se prezenta niciun detaliu despre cum a fost lovit, unde şi cât de tare, respectiv dacă i-au fost produse leziuni sau i-au fost provocate dureri.
Afirmaţiile în sensul unor violenţe fizice şi de limbaj neprecizate în niciun fel nu pot permite concluzia că aceste violenţe s-au produs într-adevăr, în caz contrar hotărârea având un caracter arbitrar, supus exclusiv unor percepţii subiective ale unor persoane aflate în poziţie contradictorie, fără existenţa unor elemente obiective care să permită încadrarea faptelor, dincolo de limitele unui conflict verbal la baza căruia a stat modificarea unilaterală nelegală de către angajator a felului muncii reclamantului, în categoria violenţelor fizice şi de limbaj.
În aceste condiţii, dispoziţia de concediere contestată se dovedeşte netemeinică şi sub aspectul celei de-a doua fapte, astfel că în mod corect a fost anulată de către prima instanţă.
În ceea ce priveşte motivele de nulitate a aceleiaşi dispoziţii, curtea constată că într-adevăr nu au fost indicate formal motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului, iar instanţa la care dispoziţia poate fi contestată a fost indicată generic – instanţa competentă.
Totuşi, faptele au fost reţinute în baza unor declaraţii şi referate indicate concret în cuprinsul dispoziţiei, ceea ce înseamnă că angajatorul a dat prevalenţă acestor probe în detrimentul apărărilor salariatului, astfel că indicarea probelor pe baza cărora au fost reţinute abaterile reprezintă implicit şi o motivare cu privire la nereţinerea apărărilor salariatului.
De asemenea, neindicarea în concret a instanţei competente (adică Tribunalul Constanţa) nu atrage nulitatea deciziei în condiţiile în care intimatul a formulat
contestaţie chiar la Tribunalul Constanţa, dispoziţia a prevăzut posibilitatea contestării ei la instanţa competentă, iar dreptul la acţiune nu se pierde în cazul sesizării unei instanţe necompetente.
Ca urmare, motivele de nelegalitate reţinute de prima instanţă nu se confirmă, însă dispoziţia de concediere a fost corect anulată întrucât este netemeinică, după cum a fost arătat mai sus, astfel că în baza art. 80 C. Mc. a fost dispusă pe cale de consecinţă reintegrarea reclamantului în postul deţinut anterior şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirii egale cu salariile şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.
În ceea ce priveşte daunele morale, curtea are în vedere că, în cazul concedierilor nelegale, despăgubirea salariatului pentru prejudiciul cauzat acestuia se realizează în principal prin plata retroactivă a drepturilor salariale neîncasate, acestea reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat salariatului prin concedierea nelegală.
Prejudiciul este material atunci când poate fi cuantificat în bani şi prin aceasta se deosebeşte de prejudiciul moral, care nu poate fi cuantificat în bani. Prin urmare, clasificarea prejudiciului în material şi moral nu se suprapune peste clasificarea drepturilor subiective civile în patrimoniale şi nepatrimoniale. Aşa fiind, ca urmare a încălcării unui drept subiectiv patrimonial poate rezulta fie un prejudiciu material, fie un prejudiciu moral, fie ambele categorii de prejudicii.
În cazul concedierii nelegale şi/sau netemeinice, drepturile încălcate de angajator au caracter patrimonial şi îşi au izvorul în contractul individual de muncă. Prejudiciul material cauzat salariatului este dat de contravaloarea drepturilor salariale neîncasate, iar prejudiciul moral poate exista în măsura în care, prin încălcarea aceloraşi drepturi patrimoniale ale salariatului, i-au fost aduse acestuia pagube suplimentare, necuantificabile în bani.
Ca şi în dreptul comun, existenţa prejudiciului moral, dincolo că nu poate fi cuantificat în bani, trebuie dovedită. Faptul că în cazul conflictelor de muncă sarcina probei aparţine angajatorului, potrivit art. 272 C. Mc., nu înseamnă că prejudiciul moral este prezumat şi nici că orice afirmaţie a salariatului cu privire la existenţa acestui prejudiciu este invariabil considerată dovedită, angajatorul fiind de facto pus în situaţia de face o probaţiune imposibilă privind fapte negative contrare celor afirmate de salariat. Dimpotrivă, faptele negative se probează, ca şi în dreptul comun, prin dovedirea faptelor pozitive contrare, chiar dacă aceasta presupune inversarea sarcinii probei: faptul pozitiv va fi dovedit de cel care îl afirmă. Astfel, dacă de exemplu salariatul afirmă că i-au fost cauzate probleme în domeniul vieţii private ori al demnităţii, acesta trebuie să dovedească faptul respectiv, neputând fi pus angajatorul în situaţia să probeze că viaţa privată a salariatului a decurs fără nici o problemă şi că demnitatea acestuia nu a suferit atingeri, probaţiune care pentru angajator ar fi imposibilă şi ar presupune încălcarea dreptului său la un proces echitabil.
În concluzie, din probele administrate poate în principiu rezulta existenţa unui prejudiciu moral adus salariatului, dacă circumstanţele în care a avut concedierea, atât obiective, cât şi personale ale salariatului, conduc la această concluzie. Dovedirea prejudiciului moral nu necesită existenţa unor probe diferite sau specifice, instanţa
urmând să analizeze întregul material probator administrat şi utilizând în acest sens inclusiv prezumţiile simple.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a motivat cererea privitoare la daunele morale prin aceea că i-a fost generată în mod inerent o stare de tensiune, de disconfort material şi psihic.
Fiind vorba despre o tensiune şi un disconfort inerent concedierii, rezultă că nu există un prejudiciu moral, care să se adauge celui material reparat potrivit art. 80 C. Mc., neputându-se reţine existenţa unui prejudiciu suplimentar decurgând din ceea ce este inerent oricărei concedieri. Reclamantul nu a furnizat el însuşi instanţei suficiente repere pe baza cărora să fie reţinută existenţa unui prejudiciu moral, constând în aspecte de fapt concrete care apoi să se verifice pe baza probelor administrate. Or un asemenea prejudiciu nu poate fi prezumat şi nici identificat în lipsa unor aspecte de fapt concrete susţinute în prealabil de reclamant.
Ca urmare, în baza art. 480 alin. 2 C. proc. civ., curtea va admite apelul şi va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că va respinge ca nefondată cererea având ca obiect daunele morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, şi va respinge apelul împotriva încheierii din 11.10.2013 ca nefondat.
Decizia civilă nr. 480/CM/19.11.2014 Judecător redactor Mihail Stănescu-Sas
| ← Confirmarea nulității contractului individual de muncă semnat... | Concediere pentru desfiinţarea locului de muncă → |
|---|
