Contestație decizie de concediere.
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi salariale -
ROMANIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
ECIZIA NR. 1295
Ședința publică din data de 22 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Maierean Ana
JUDECĂTOR 2: Ciută Oana
JUDECĂTOR 3: Sas Laura
Grefier: - -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul din S-, -.1,. B,.19, județul S, împotriva sentinței nr.1460 din 02 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă - (dosar nr-).
Dezbaterile asupra recursului de față au avut loc în ședința publică din data de 15 octombrie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie și când, instanța având nevoie de timp pentru deliberare, în temeiul dispozițiilor art.260 (1) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 22 octombrie 2009.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin contestația adresată Tribunalului Suceava, înregistrată sub nr- din 6.04.2009, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta Bank România anularea deciziei nr. 65 din 4.03.2009 prin care a fost sancționat cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, obligarea pârâtei la reintegrarea în funcția ocupată anterior emiterii deciziei și plata drepturilor salariale aferente, iar în subsidiar înlocuirea sancțiunii cu alta mai ușoară.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei începând cu 4.10.2006 în funcția de casier, apoi consilier vânzare A iar începând cu data de 11.12.2008 consilier debutant II și că pe perioada derulării raporturilor de muncă cu pârâta a avut o bună conduită.
În ceea ce privește decizia contestată, reclamantul consideră că este nelegală, întrucât decizia nr. 65 de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la 4.03.2009, zi în care se afla în concediu de odihnă, aprobat anterior.
Un alt aspect de nelegalitate invocat al deciziei contestate îl constituie faptul că în vederea sancționării reclamantului nu a existat o cercetare disciplinară prealabilă efectivă așa cum o impune disp. art. 267 din Codul muncii și dispozițiile pct. 16.3 din Regulamentul intern al băncii întrucât nu i s-a permis să facă altceva, decât să confirme nota explicativă dată anterior fără să-și poată susține apărările ce pledau în favoarea sa.
Cât privește faptele reținute în sarcina sa, reclamantul susține că au fost trunchiate, el neînsușindu-și nici o sumă de bani de la clienții Bank, ci doar că i-a fost predată de către o clientă suma de 1800 Euro cu rugămintea de a fi depuse lunar în contul acesteia ratele, întrucât se afla în imposibilitatea obiectivă de a se prezenta la ghișeul băncii.
Mai arată reclamantul că a depus în contul clientei sumele echivalente ratelor lunare pentru lunile decembrie și ianuarie 2009, însă a omis să achite rata datorată în luna februarie 2009, lucru de care și-a dat seama pe data de 12.
În ceea ce privește suma de 400 Euro, confirmă că a împrumutat-o de la o clientă a băncii pe care o cunoaște și cu care se află într-o relație specială bazată pe încredere reciprocă.
Mai arată că faptele relatate în cuprinsul deciziei nu au adus nici o atingere intereselor băncii sau clienților acesteia, astfel că nu pot constituit temei al răspunderii disciplinare.
În ceea ce privește abaterile reținute în cuprinsul deciziei de desfacere a contractului de muncă prin prezentarea faptelor cuprinse în capitolul VI pct. a, subpunctele IX și pct. 6 subpct.II, VIII și XV reclamantul susține că nu există.
În situația în care se va trece peste toate motivele de nelegalitate și netemeinicie ale deciziei de desfacere a contractului de muncă, solicită ca instanța să constate că sancțiunea i-a fost aplicată cu nerespectarea disp. art. 266 din Codul muncii, ce vizează criteriile de individualizare a sancțiunii.
În drept s-au invocat disp. art. 283 alin. 1 lit. b, art. 78, art. 60 alin. 1 lit. i, art. 264, 266, 267 și 268 din Codul muncii și capitolul VI din Regulamentul al băncii.
Pârâta a depus întâmpinare (filele 29-38), prin care a solicitat respingerea contestației, ca nefondată arătând că reclamantul nu contestă existența faptelor imputate prin decizia contestată ci caracterul ilicit al acestora.
Se mai arată că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dreptului la apărare al contestatorului și a celorlalte dispoziții privind sancționarea disciplinară a salariatului.
Prin sentința civilă nr.1460 din 11.06.2009 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr- a fost respinsă contestația ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Faptele săvârșite de reclamant se circumscriu prevederilor legale menționate în decizia de sancționare, întrucât în urma depunerii oricăror sume de bani la casă, cel care efectuează depunerea trebuie să semneze chitanța, ceea ce înseamnă că reclamantul a semnat în locul clienților băncii pentru operațiuni pe care nu le-au efectuat personal.
Totodată, faptele săvârșite de reclamant au adus un prejudiciu de imagine Băncii " Bank" în relațiile cu clienții, întrucât a efectuat operațiuni pe conturile unor clienți ai băncii în numele acestora și a dispus de sumele de bani ale acestora, după ce în prealabil le-a câștigat încrederea uzând de calitatea de reprezentant al băncii.
Rezultă așadar că faptele reținute în sarcina reclamantului constituie abatere disciplinară, așa cum este ea definită prin art. 263 alin. 2 din Codul muncii.
Cât privește legalitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă, tribunalul constată că la emiterea ei s-a respectat procedura prevăzută de lege.
Articolul 60 alin. 1 lit. i din Codul muncii instituie interdicția concedierii unui salariat pe durata efectuării concediului de odihnă.
Ori, emiterea deciziei și desfacerea contractului de muncă constituie acte diferite.
Validitatea măsurii desfacerii contractului de muncă se analizează în raport cu data de la care s-a dispus, în cauza de față, 5.03.2009, dată la care reclamantul nu se afla în concediu de odihnă, însă efectele ei se produc, prin voința legiuitorului, numai de la data comunicării, așa cum statuează art. 75 din Codul muncii.
Nu se poate reține că nu a avut loc o cercetare disciplinară prealabilă efectivă atât timp cât reclamantul s-a prezentat la data și ora la care a fost convocat iar motivațiile cu privire la faptele imputate au fost consemnate în scris (filele 48-49) fiind anexate la documentația ce a stat la baza emiterii deciziei de concediere.
Aplicarea de către pârâtă a celei mai grave dintre sancțiunile disciplinare prev. de art. 264 din Codul muncii este justificată de natura abaterilor săvârșite de reclamant, calificate ca atare de regulamentul intern al băncii, astfel că nu se poate reține de către instanță că nu s-ar fi respectat criteriile de individualizare a sancțiunilor enumerate în art. 266 din Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie motivat de faptul că unitatea angajatoare a încălcat dispozițiile art.267 din Codul muncii ce reglementează obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile, înaintea aplicării unei sancțiuni disciplinare, argumentând în continuare, pe larg, acest motiv de recurs.
A mai arătat recurentul că decizia nr.65/4.03.2009 a fost emisă într-o zi în care se afla în concediu legal de odihnă, ceea ce atrage nulitatea deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.
Arată recurentul că interdicția de a emite decizia de concediere operează pentru angajator pe toată durata concediului de odihnă al angajatului și nu are nici o legătură cu data începând cu care se dispune concedierea sau cu data comunicării deciziei.
În continuare recurentul arată că un alt motiv de nelegalitate al deciziei de desfacere a contractului de muncă îl constituie faptul că decizia de sancționare nu cuprinde elementele prevăzute de art.268 alin.2 din Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute.
Consideră recurentul că între faptele reținute și abaterile disciplinare la care face referire decizia de sancționare nu există nici un corespondent, abaterile disciplinare fiind înșiruite în cuprinsul deciziei doar cu intenția vădită de a susține și motiva luarea împotriva sa a unei sancțiuni disciplinare arbitrare și incorecte.
De asemenea, arată recurentul că faptele reținute în sarcina sa nu constituie încălcări ale Regulamentului intern al băncii așa cum s-a reținut prin decizia contestată, motiv pentru care apreciază că decizia nu are suport faptic și legal real, fiind abuzivă și nelegală.
Mai arată recurentul că angajatorul a stabilit sancțiunea disciplinară fără a respecta dispozițiile de individualizare a sancțiunilor disciplinare instituite de art.266 din Codul muncii și capitolul VI din Regulamentul intern al băncii.
În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9, 3041, art.312 alin.2 și 3 Cod procedură civilă.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat intimata că a săvârșit contestatorul abaterile disciplinare reținute în sarcina sa prin decizia contestată, abateri care au tulburat grav activitatea angajatorului, făcând imposibilă continuarea relațiilor de muncă, situație în care desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă este temeinică și legală.
Examinând actele și lucrările dosarului, asupra cererii de recurs, instanța reține următoarele:
Cercetarea abaterii disciplinare constituie prima fază a acțiunii disciplinare.
Potrivit art.267 alin.1 din Codul muncii, nici o sancțiune disciplinară, cu excepția avertismentului scris, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare prealabile. În caz contrar, sancțiunea va fi nulitatea absolută a măsurii respective.
Punctul de pornire în efectuarea cercetării îl constituie convocarea, în scris, a salariatului de persoana împuternicită de către angajator să realizeze această operațiune, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii (art.267 al.2 Codul muncii ).
Convocarea adusă la cunoștința contestatorului salariat la data de 26.02.2009 (46 dosar fond) cuprinde toate mențiunile impuse de dispoziția legală mai sus-arătată, respectiv:
-obiectul - cercetarea disciplinară privind administrarea necorespunzătoare a ratelor de credit depuse de clienți; data - 27 februarie 2009;
-ora - 12:30;
-locul întrevederii - sediul Central, Calea nr.237 B, Direcția Resurse Umane, etaj 10.
În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare (art.267 alin.4 Codul muncii ).
Ce rezultă clar și neechivoc din cuprinsul acestei dispoziții legale: că salariatul este cel în drept să hotărască asupra modalității în care înțelege să-și formuleze apărările față de faptele în legătură cu care se efectuează cercetarea disciplinară prealabilă.
Or, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 2.03.2005 de persoana împuternicită cu efectuarea cercetării disciplinare (47 dosar fond), contestatorul recurent a recunoscut în cursul discuțiilor care au avut loc toate faptele reținute în sarcina sa, respectiv însușirea sumei de 600 EUR din suma totală de 1800 EUR primită de la o clientă a Băncii în scopul de a fi depusă în contul de credit al acesteia precum și retragerea din contul altei cliente a Băncii a sumei de 400 EUR sub forma de "împrumut", în baza acordului verbal al respectivei cliente.
Că așa stau lucrurile rezultă din mențiunea făcută de contestator cu ocazia cercetării disciplinare pe declarația dată la data de 24.02.2009, declarație în care recunoaște tocmai faptele mai sus arătate, respectiv "susțin cele declarate mai sus - 27.02.2009" și semnătura.
Desigur, dacă formularea și pregătirea apărărilor ar fi fost împiedicate de un motiv obiectiv, de exemplu timpul insuficient de la data luării la cunoștință a termenului fixat pentru cercetare disciplinară și termenul efectiv stabilit în acest sens, contestatorul recurent trebuia să invoce acest motiv în fața persoanei desemnată cu cercetarea disciplinară prealabilă și să ceară un nou termen pentru susținerea apărărilor.
Or, contestatorul recurent nu a invocat un asemenea motiv, dimpotrivă, a recunoscut toate faptele reținute în sarcina sa, neformulând nici o obiecție, așa cum mai sus s-a arătat.
Practica judiciară a fost constantă în ceea ce privește obligativitatea acestei cercetări.
S-a decis că în lipsa ei instanța trebuia să constate nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă.
Însă, pentru toate considerentele mai sus expuse, reține Curtea că această prevedere legală care are caracterul unei măsuri de protecție, în scopul de a preveni aplicarea unor sancțiuni disciplinare nejustificate, a fost pe deplin respectată în speța de față, neputându-se vorbi de o lipsă a cercetării disciplinare prealabile.
Potrivit dispozițiilor art. 60 al. 1 lit. i din Codul muncii, concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă.
Art. 58 al. 1 din același act normativ definește concedierea ca fiind încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului.
Din coroborarea celor două dispoziții legale rezultă că nu poate înceta contractul individual de muncă, din inițiativa angajatorului, pe durata efectuării concediului de odihnă.
Prin decizia nr.65 din 04.03.2009 emisă de intimată, s-a decis sancționarea contestatorului cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, începând cu data de 5.03.2009, în baza art. 61 lit. a din Codul muncii.
Or, la data de 5.03.2009 contestatorul recurent nu mai era în concediu de odihnă.
în speță de două momente distincte: data emiterii deciziei și data prevăzută pentru încetarea contractului individual de muncă.
La data de încetare a contractului individual de muncă, respectiv 5.03.2009, contestatorul nu se afla în concediu de odihnă, astfel încât nu operează interdicția prevăzută de art. 60 alin.1 lit. i din Codul muncii.
Numai în condițiile în care aceste două momente ar fi coincis, respectiv data emiterii deciziei și data încetării contractului individual de muncă ar fi fost aceeași și s-ar fi situat în perioada în care salariatul era în concediu de odihnă, și-ar fi găsit aplicarea dispozițiile art. 60 din Codul muncii, însă nu este cazul în speța de față, așa cum mai sus s-a arătat.
Legiuitorul nu dispune că nu poate fi emisă decizia de concediere pe perioada concediului de odihnă ci prevede clar și neechivoc că nu poate interveni concedierea, respectiv încetarea contractului individual de muncă în această perioadă.
Reține pentru aceste considerente Curtea că la data de 5.03.2009, data prevăzută în decizie pentru încetarea contractului individual de muncă, contestatorul recurent nu se afla în concediu de odihnă, astfel încât în cauză nu operează interdicția prevăzută de art.60 alin.1 lit.i din Codul muncii.
Orice sancțiune disciplinară trebuie concretizată, materializată într-un înscris (decizie), act unilateral al angajatorului. Sub sancțiunea nulității absolute, decizia trebuie să conțină toate elementele dispuse de art.268 al.2 din Codul muncii.
Art.62 alin.2 din Codul muncii prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, decizia de concediere trebuie motivată în fapt și în drept, iar art.74 alin.1 din același act normativ, dispune că aceasta va conține, în mod obligatoriu, motivele care determină concedierea.
Prin urmare, decizia trebuie să cuprindă motivarea în fapt, adică ce anume determină concedierea.
Decizia nr.65 din 4.03.2009 emisă de intimată descrie în mod clar abaterile reținute în sarcina contestatorului recurent, abateri care au determinat aplicarea sancțiunii disciplinare respectiv: însușirea sumei de 600 EUR din suma totală de 1800 EUR primită de la o clientă a Băncii în scopul de a fi depusă în contul de credit al acesteia precum și retragerea din contul altei cliente a Băncii a sumei de 400 EUR sub formă de "împrumut" în baza acordului verbal al clientei, fapte recunoscute în scris de către salariat în timpul anchetei disciplinare.
Decizia cuprinde și motivarea în drept, respectiv temeiul juridic al aplicării sancțiunii disciplinare.
Este menționat textul incident din Codul muncii, respectiv art.61 lit. a și dispozițiile din Regulamentul de Ordine Interioară a Băncii.
Potrivit capitolului VI - Codul d e conduită din regulamentul de Ordine Interioară a Băncii, activitatea Băncii trebuie să fie în deplină conformitate cu legislația și reglementările aplicabile iar salariații Băncii au obligația respectării normelor și reglementărilor interne ale Băncii (pct. 2. 3 și 2.4).
Or, nu poate susține contestatorul că activitatea pe care a desfășurat-o a fost în deplină conformitate cu legislația, în condițiile în care, practic, a făcut depuneri la bancă în contul unei cliente, semnând depunerile de numerar în numele acestea, și-a însușit din suma totală pe care respectiva clientă i-o încredințase suma de 600 EUR iar pentru acoperi această sumă a retras din contul altei cliente a Băncii suma de 400 EUR.
Contestatorul recurent a efectuat practic operațiuni în conturile clienților, în numele și în detrimentul acestora, semnând chitanțele de casă în numele lor, fapte care nu se încadrează nicidecum în atribuțiile sale de serviciu.
Susține contestatorul că prin acțiunile sale făcut servicii atât băncii cât și clienților acesteia prin instituirea unor bune relații cu aceștia iar faptul că a folosit și a împrumutat aceste sume de bani de la clienții băncii poate constitui cel mult un fapt personal și nu fapt juridic care să aibă ca și consecință desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Reține Curtea că însușirea unei sume de bani ce trebuia depusă în contul unei rate la bancă, sumă ce aparținea unei cliente băncii respective și retragerea altei sume de bani, din contul altei cliente a băncii, pentru a acoperi suma folosită în scopuri personale nu pot duce în nici un fel la îmbunătățirea relațiilor dintre bancă și clienții săi, la menținerea unui sentiment de siguranță și încredere cu privire la tranzacțiile bancare.
Nu poate susține contestatorul că abaterile reținute în sarcina sa sunt fapte personale care nu afectează în nici un fel intimata, în condițiile în care practic a folosit în interesul său personal sume de bani din conturile clienților băncii.
Concedierea disciplinară poate interveni, conform art. 61 lit. a din Codul muncii, atunci când salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la disciplina muncii sau de la regulile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.
Este vorba de încălcarea obligațiilor generale și specifice ale salariaților legate de prestarea muncii.
Textul art.61 lit. a din Codul muncii trebuie coroborat cu art. 264 alin.1 lit. f din același cod potrivit căruia printre sancțiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul se numără și desfacerea disciplinară a contractului.
Codul muncii nu definește și nu enumeră abaterile grave, dar ele pot fi stabilite prin contractele colective de muncă sau regulamentele interne; o atare calificare va fi făcută de la caz la caz de angajator.
Intră în această categorie abaterile grave săvârșite cu vinovăție care tulbură profund activitatea angajatorului și fac imposibilă continuarea relațiilor de muncă. Gravitatea abaterii trebuia apreciată în urma analizării detaliate a tuturor elementelor sale, a împrejurărilor de fapt în care a fost comisă, a consecințelor ei precum și a circumstanțelor personale ale autorului ei.
Capitolul VI -Măsuri disciplinare și procedura de apel din regulamentul de Ordine Interioară a Băncii prevede că desfacerea contractului de muncă este ultima sancțiune disciplinară aplicabilă și se aplică în cazul înregistrării unei abateri importante, neglijența gravă sau altă încălcare majoră a normelor disciplinare, inclusiv neîndeplinirea continuă a cerințelor funcției.
Or, Curtea a analizat mai sus abaterile reținute în sarcina contestatorului, abateri pe care le consideră deosebit de grave, așa cum s-a arătat și care justifică pe deplin, prin ele însele, aplicarea sancțiunii disciplinare maxime, cea mai severă, care presupune îndepărtarea contestatorului din colectivul de muncă.
Și în ce privește circumstanțele personale ale contestatorului recurent reține Curtea că se justifică aplicarea acestei sancțiunii disciplinare.
Astfel, așa cum mai sus s-a arătat, contestatorul consideră în continuare că faptele sale au dus la instituirea unor bune relații între Bancă și clienți.
O parte vitală a relațiilor de serviciu o reprezintă lucrul cu clienții astfel încât aceștia să se simtă bine veniți și încrezători în bancă (Capitolul IV - Codul d e conduită din regulamentul de Ordine Interioară al Băncii, pct.10).
Or abaterile săvârșite de contestator, așa cum au fost descrise și reținute în sarcina părții, nu sunt în măsură să dezvolte un sentiment de prea mare încredere actualilor sau potențialilor clienți ai băncii, având în vedere și faptul că au fost săvârșite de un angajat al băncii intimate.
Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă și al dispozițiilor legale mai sus arătate, urmează ca instanța să respingă recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii
DECID E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul din S-, -.1,. B,.19, județul S, împotriva sentinței nr.1460 din 02 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă - (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 15 octombrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud.fond:.
-
Tehnored.
Ex.2/30.10.2009
Președinte:Maierean AnaJudecători:Maierean Ana, Ciută Oana, Sas Laura
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 2628/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 588/2009. Curtea de... → |
|---|
