Contestație decizie de concediere. Decizia 3110/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(8889/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.3110/
Ședința publică din data de 07 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul contestator, împotriva sentinței civile nr.6179 din 08 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 1861/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata BANK ROMÂNIA SA, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 30.04.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 07.05.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 6179/08.10.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a constatat prescris dreptul angajatorului de a aplica sancțiunea pentru faptele prevăzute la punctele b și c din decizia nr. 340/19.12.2007.
Totodată, s-a respins ca neîntemeiată contestația privind pe contestatorul și pe intimata Bank SA.
În final, contestatorul a fost obligat la plata către intimată a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
De menționat faptul că obiectul cauzei îl constituie acțiunea prin care contestatorul a solicitat să se dispună anularea deciziei nr. 340/19.12.2007 emisă de intimată; repunerea părților în situația anterioară în sensul reintegrării sale pe funcția avută anterior; obligarea intimatei la plata drepturilor salariale de la data desfacerii contractului de muncă și până la efectiva reintegrare; obligarea intimatei la plata bonurilor de masă și a CAS pentru perioada în care a încălcat dreptul la muncă al contestatorului; obligarea intimatei la daune morale în cuantum de 3000 de Euro.
Contestatorul a declarat recurs, criticând sentința precitată sub următoarele aspecte:
Au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2. proced. civ. întrucât față de precizările la contestație (filele 95-102 dosar fond), judecarea cauzei trebuia să se facă cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, conform art. 27 din OG nr. 137/2000.
Instanța nu a procedat în acest sens, încălcând astfel și prevederile art. 85. proced. civ.
Instanța a schimbat înțelesul actelor de la dosar și a omis să rețină dovezi privind omisiunea angajatorului de a verifica apărările contestatorului în cadrul procedurii prealabile disciplinare.
Greșit s-a reținut că autorul contestației ar fi recunoscut că angajatorul a efectuat operațiunea cercetării prealabile.
Nu a existat nici o comisie care să analizeze apărările contestatorului. A se vedea în acest sens conținutul procesului verbal al Comitetului de personal din data de 19.12.2007, orele 16.30.
Instanța a reținut că angajatorul a dispus aplicarea sancțiunii cu respectarea dispozițiilor art. 266 și 268 din Codul Muncii, dar nu motivează în nici un fel acest aspect.
În contestație și în precizările la contestație au fost invocate prevederile art. 268 alin. 2 lit. c din Codul Muncii.
Angajatorul a omis cu intenție să rețină apărările formulate de contestator.
Doctrina și jurisprudența nu au reținut formulări generice de felul celei menționate în decizia contestată, în sensul că apărările au fost "respinse ca neîntemeiate întrucât abaterea rezultă din actele și faptele acestuia".
Instanța a stabilit o situație de fapt privind abaterea de la lit. din decizie și a omis să rețină apărările contestatorului.
Prevederile la care a făcut referire instanța (art. 5 din fișa postului) privesc organizarea și coordonarea direcțiilor din cadrul băncii, în care este inclusă și direcția juridică, fiind adresate conducătorilor acestor direcții.
Dacă instanța studia actele dosarului observa că aceste norme nu există în fișa postului, art. 5 alin. 1 având un cu totul alt conținut.
De asemenea, s-a reținut fără dovezi că "prin acțiune, contestatorul a precizat că în perioada următoare își va formula opinia juridică asupra consecințelor aplicării în activitatea bancară a unui act normativ."
Instanța a dat hotărârea sprijinindu-se pe o situație de fapt și a omis să rețină probele administrate de contestator în ce privește acțiunile de hărțuire și discriminare
ierarhici ai contestatorului au fost încurajați în acțiunile lor de conduita duplicitară, abuzivă a Comitetului de personal, care face deosebire între salariați pe criteriul de sex, favorizând salariații femei cu funcții de conducere în detrimentul subordonaților bărbați, greșelile impardonabile săvârșite de aceste doamne în calitatea lor de șefi putând fi trecute ușor cu vederea, deși au produs pagube materiale și de imagine băncii.
Instanța a reținut fără temei că nu s-a făcut dovada încălcării dreptului la demnitate în muncă al contestatorului.
Deși a constatat prin hotărâre că abaterile de la lit. și din decizie sunt prescrise, instanța nu a reținut aceste încălcări ale dreptului la demnitate.
Instanța a omis să rețină probele administrate în cauză privind încălcarea dreptului la conștiință și religie.
Instanța a reținut că nu s-a făcut dovada prejudiciului moral, deși principiul este că orice încălcare a unui drept produce un prejudiciu material sau moral.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
În baza art. 312 alin. 1 teza I și art. 304 pct. 9. proced. civ. făcând aplicațiunea corespunzătoare în cauză a dispozițiilor art. 304/1 proced. civ. (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele), Curtea va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul deciziei pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Hotărârea primei instanțe este greșită sub aspectul respingerii pretențiilor având ca obiect anularea deciziei nr. 340/19.12.2007 emisă de intimată, repunerea părților în situația anterioară în sensul reintegrării contestatorului pe funcția avută anterior și obligarea intimatei la plata drepturilor salariale de la data desfacerii contractului de muncă și până la efectiva reintegrare. Mai precis dispozițiile în acest sens din sentința recurată se bazează pe o eronată apreciere a materialului probator, dar și pe o greșită operațiune de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relevante în cauză.
Față de motivele de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererii introductive de instanță și al precizărilor depuse de autorul contestației, Tribunalul era obligat să verifice, înainte de toate, dacă decizia nr. 340/19.12.2007 emisă de intimată respectă întrutotul cerințele imperative ale legii, sub aspectul condițiilor de formă pe care trebuie să le îndeplinească o decizie de concediere disciplinară, așa cum este cea anterior indicată.
Fiind vorba despre o atare decizie, ea trebuie să se conformeze întrutotul dispozițiilor art. 268 alin. 2 din Codul Muncii, potrivit cu care: "sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată."
Având în vedere caracterul imperativ și de ordine publică al acestor prevederi legale, subliniat și de faptul că legiuitorul a prevăzut cea mai drastică sancțiune de drept civil în cazul nerespectării lor (nulitatea absolută), concluzia care se impune este aceea că decizia nr. 340/19.12.2007 a intimatei trebuie să îndeplinească cumulativ toate condițiile impuse de art. 268 alin. 2 din Codul Muncii, lipsa ori neîndeplinirea fie și doar a uneia dintre acestea făcând ca actul de sancționare să fie lovit de nulitate.
Or, din examinarea conținutului acestei decizii rezultă că ea nu respectă întrutotul cerințele legale precitate.
În primul rând, decizia nu poate fi socotită că se conformează dispozițiilor art. 268 alin. 2 lit. c, privitoare la indicarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare.
Privitor la această chestiune, decizia cuprinde doar fraza "respingerea apărărilor formulate de d-nul ca neîntemeiate, întrucât abaterile rezultă din actele și faptele acestuia".
O asemenea motivare nu poate fi socotită că respectă cerințele imperative ale art. 268 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, fiind total insuficientă, deficitară și, prin urmare, necorespunzătoare. În realitate, fraza respectivă nu constituie o motivare (adică o prezentare de argumente faptice, logice și juridice, de natură să demonstreze netemeinicia apărărilor formulate de salariat), ci constă dintr-o simplă afirmație a intimatei, rezumată în expresia "întrucât abaterile rezultă din actele și faptele" recurentului-contestator. Practic, insuficiența respectivei motivări echivalează cu lipsa acesteia, ceea ce face obligatorie aplicarea sancțiunii nulității prevăzută de art. 268 alin. 2 din Codul Muncii.
Dacă s-ar considera că o astfel de motivare este conformă cu intenția exprimată de legiuitor prin art. 268 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, s-ar crea posibilitatea pentru angajator să profite de poziția sa superioară în cadrul raporturilor de muncă și să dispună în mod abuziv de prerogativa disciplinară, contrar principiului fundamental al protecției salariaților (art. 6 din Codul Muncii ) și celui al bunei credințe (art. 8 alin. 1 teza I din același act normativ). Astfel, s-ar ajunge la situația în care instanțele de judecată s-ar afla în imposibilitate să controleze legalitatea deciziilor de desfacere disciplinară a contractelor individuale de muncă, precum și să sancționeze eventualele abuzuri comise din acest punct de vedere de către angajator.
În al doilea rând, actul de concediere emis de intimată nu se conformează condiției prevăzută de art. 268 alin. 2 lit. a, din punctul de vedere al descrierii faptelor ce constituie abatere disciplinară.
Sub acest aspect, trebuie arătat că decizia contestată nu indică un element esențial pentru individualizarea faptelor imputate recurentului-contestator, și anume data sau perioada de timp în care acestea au fost săvârșite, știut fiind că orice faptă a unei persoane se petrece într-un anumit timp și un anumit loc. Limitele spațiale și temporale caracterizează orice acțiune sau inacțiune umană, în lipsa acestora neputându-se concepe existența unei fapte.
Indicarea momentului sau a intervalului de timp în care s-au comis abaterile disciplinare ale unui salariat este fundamentală pentru a asigura legalitatea unei decizii de concediere disciplinară. Această concluzie decurge în mod firesc din interpretarea, prin coroborare, a dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. a cu cele ale art. 268 alin. 1 din Codul Muncii.
Potrivit acestui text, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei."
Rezultă că orice decizie de desfacere disciplinară a unui contract individual de muncă trebuie să prevadă "data săvârșirii faptei", așa cum cere imperativ art. 268 alin. 1 din Codul Muncii (text care menționează expres această sintagmă), deoarece în raport de aceasta se poate stabili dacă angajatorul a emis decizia respectivă în termenul maxim prevăzut de lege (6 luni de la data comiterii faptei).
Așa fiind, cerința "descrierii faptei" la care face referire art. 268 alin. 2 lit. a din Codul Muncii presupune, înainte de toate, indicarea datei sau a perioadei de timp în care s-a produs abaterea disciplinară. Pe cale de consecință, inexistența unei asemenea mențiuni face ca descrierea faptei să fie insuficientă, ceea ce atrage nulitatea absolută a deciziei contestate, mai ales că într-o asemenea situație nu se poate stabili nici împrejurarea dacă decizia a fost emisă în termenul prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul Muncii.
Cele ce preced justifică admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii în parte a contestației în baza art. 76 și 78 urm. din Codul Muncii, cu consecința anulării deciziei contestate, reintegrării contestatorului pe funcția avută anterior și obligării intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
Celelalte pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată și precizările acesteia vor fi respinse ca neîntemeiate.
Astfel, devreme ce contestatorului i se vor acorda celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la efectiva reintegrare, așa cum dispune art. 78 alin. 1 din Codul Muncii, înseamnă că el nu mai poate solicita contravaloarea bonurilor de masă și obligarea intimatei la achitarea CAS, întrucât acestea sunt incluse în categoria celorlalte drepturi la care face trimitere textul legal precitat. Practic, dacă s-ar admite aceste două capete de cerere, contestatorul ar beneficia de o dublă despăgubire, ceea ce ar constitui o îmbogățire fără just temei în detrimentul intimatei.
Cât privește problema daunelor morale solicitate de recurentul-contestator, este necesar a se preciza că răspunderea patrimonială a angajatorului față de salariat, reglementată de art. 269 din Codul Muncii, are caracter contractual. Or, în cadrul unei asemenea răspunderi nu se pot acorda daune morale, căci, prin definiție, nerespectarea unui contract sau a unor clauze ale acestuia nu produce un prejudiciu moral, ci doar unul cu caracter material. Problema reparării prejudiciului moral poate fi rezolvată doar prin invocarea răspunderii civile delictuale, instituție reglementată de art. 998 și urm. din Codul Civil, dar inaplicabilă în cauză.
Oricum, probatoriul administrat în cauză din acest punct de vedere este insuficient pentru a permite să se concluzioneze în sensul existenței și întinderii (dimensiunilor) pretinsului prejudiciu moral suferit de contestator, adică al atingerii aduse acestuia sub aspectul drepturilor sale subiective nepatrimoniale (dreptul la propria imagine, dreptul la demnitate, etc.) ori al suferințelor morale ce susține că i-au fost pricinuite.
În plus, în speță nu se justifică acordarea altor despăgubiri decât cele prevăzute de art. 78 alin. 1 din Codul Muncii, de care urmează a beneficia contestatorul potrivit prezentei decizii, întrucât pe această cale se poate considera că a fost acoperit pe deplin prejudiciul cauzat acestuia, realizându-se în acest fel conținutul principiului obținerii unei satisfacții echitabile.
Trebuie făcute anumite mențiuni în legătură cu chestiunile invocate de recurentul-contestator, referitor la acțiunile de hărțuire și discriminare la care afirmă că a fost supus, precum și la încălcarea dreptului său la libertatea religioasă și a conștiinței. În cauză, fapta prejudiciabilă constă din concedierea nelegală a recurentului, astfel că doar pentru aceasta se puteau acorda eventual despăgubiri, nu și pentru pretinsele acțiuni de hărțuire și discriminare ori pentru încălcarea dreptului la libertatea religioasă și a conștiinței, aspecte care nu au nicio legătură cu desfacerea contractului de muncă al recurentului și cu motivele care au stat la baza acesteia. De altfel, dreptul la libertatea convingerilor religioase trebuie să fie păstrat în limite rezonabile în cadrul raporturilor de muncă, nefiind permis ca prin modul său de exercitare să aducă atingere libertății religioase și de conștiință a celorlalți angajați.
În consecință, toate criticile exprimate din acest punct de vedere prin motivele de recurs vor fi înlăturate ca neîntemeiate.
La fel se va proceda și cu susținerile recurentului referitoare la faptul că prima instanță era obligată să citeze Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Litigiul dintre părți face parte din categoria conflictelor de muncă, în care pot avea calitate procesuală doar salariatul și angajatorul, motiv pentru care nu se impunea citarea instituției anterior amintite.
De altfel, recurentul-contestator nu poate invoca necitarea în cauză a CNCD, pentru simplul motiv că prin această neregularitate procedurală nu i s-a cauzat nicio vătămare procesuală, așa încât nu sunt îndeplinite cumulativ în ce-l privește cerințele impuse de art. 105 alin. 2. proced. civ. O parte într-un proces civil poate să se prevaleze doar de viciile procedurale săvârșite în legătură cu persoana sa, nu și de acele neregularități comise cu privire la adversarii procesuali, neavând și neputând justifica nici un interes propriu și legitim din această perspectivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-contestator, în contradictoriu cu intimata Bank SA, împotriva sentinței civile nr. 6179/08.10.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Modifică sentința atacată în sensul că admite în parte contestația.
Dispune anularea deciziei nr. 340/19.12.2007 emisă de intimată.
Dispune reintegrarea contestatorului pe funcția avută anterior.
Obligă intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
Respinge ca neîntemeiate celelalte pretenții deduse judecății.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 07.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./20.05.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
| ← Contestație decizie de pensionare. Decizia 244/2009. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 1123/2009. Curtea... → |
|---|
