Contestație decizie de concediere. Decizia 467/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(6228/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.467/
Ședința publică din data de 28 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-intimată - CEREALE SA, împotriva sentinței civile nr.1537 din 02 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul contestator, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 21.01.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 28.01.2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1537/02.10.009 Tribunalul Teleorman - Secția Civilă, Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte contestația formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimata - Cereale SRL; a anulat decizia de concediere nr.17/30.03.2007 emisă de intimată și a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior concedierii; a obligat intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile indexate majorate și actualizate și de celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat de la data de 25.02.2009 până la data reintegrării efective; a obligat pârâta la rectificarea și la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă; a respins restul capetelor de cerere ca fiind nefondate; a obligat pârâta la 1500 lei cheltuieli de judecată către contestator.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Curtea de APEL BUCUREȘTI, prin decizia nr.1151/R/2009, a admis recursul formulat de - Cereale SA B împotriva sentinței nr.2295/2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se că instanța de fond a procedat la rejudecarea fondului cu ignorarea îndrumărilor date de instanța de recurs în considerentele deciziei de casare.
În acest sens, instanța de control judiciar a reținut că instanța fondului s-a rezumat la a analiza doar pretinsa revenire tacită a angajatorului asupra deciziei de concediere, fără a verifica îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru concedierea individuală din motive neimputabile salariatului în temeiul art.65 Codul Muncii, așa încât, neintrând în cercetarea fondului a pronunțat o hotărâre casabilă.
Pe parcursul celui de-al treilea ciclu procesual, părțile au depus la dosarul cauzei înscrisuri, respectiv anexa 3 la decizia din 3.02.2006 a Consiliului de Administrație, anexa 2 la proiectul de concediere colectivă nr.5211 din 26.02.2007, lista vizând componența departamentului operațional din cadrul societății pe funcții și personal precum și deciziei emise de Consiliul de Administrație după data concedierii contestatorului.
Examinând actele și lucrările dosarului instanța de fond a constatat că în baza contractului individual de muncă nr.10 din 15.03.2002 contestatorul a fost angajatul intimatei, iar de la data de 1.02.2006 a deținut funcția de șef departament operațional - Regiunea T până la data de 18.05.2007 când prin decizia nr.15 din 30.03.2007 raporturile de muncă au încetat în baza art.65 al.1 Codul Muncii.
La baza emiterii acestei decizii au stat următoarele acte: decizia Consiliului de Administrație nr.2 din 22.02.2007, prevederile proiectului de concediere colectivă nr.3932 din 6.02.2007, adresa nr.5007/22.02.2007 precum și procesele verbale nr.5008 din 22.02.2007 și 6322 din 5 martie 2007.
Analizând decizia contestată și actele care au stat la baza emiterii acesteia, prima instanță a constatat, că în cazul contestatorului a operat o concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului - colectivă în condițiile art.65 al.1 Codul Muncii raportat la art.68 Codul Muncii.
Din motivarea deciziei contestate rezultă că măsura a fost determinată de necesitatea restructurării și reorganizării activității ca urmare a dificultăților financiare înregistrate concretizate în măsuri de retehnologizare a fluxului de predare primire a produselor agricole și de centralizare a proceselor în cadrul tuturor departamentelor.
În această decizie intimata a informat contestatorul că nu dispune de locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea sa profesională și că singurele locuri de muncă vacante sunt cele menționate în chiar cuprinsul acesteia.
Din organigramele depuse la dosar a rezultat că, urmare reorganizării activității, la nivel de societate a operat desființarea a 326 posturi și înființarea altor 83 posturi.
Modalitatea de reducere a personalului din aceste posturi a fost stabilită prin Proiectul de concediere colectivă, înregistrat la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă T sub nr.1564/26.02.2007 potrivit căruia, printre alte criterii de stabilire a ordinii de prioritate în vederea concedierii, s-a prevăzut ca prim criteriu - competența profesională.
Prin același proiect s-a prevăzut ca, în vederea limitării numărului de concedieri, posturile nou create să fie oferite angajaților ce ar putea fi afectați de desființarea posturilor.
În fine, în același proiect - punctul 3.2 - care se referă la schimbările ce se vor opera în cadrul departamentului operațional - departament în cadrul căruia își desfășură activitatea contestatorul - s-a prevăzut ca la nivelul acestui departament, la nivel de unitate se vor desființa 12 posturi și se vor înființa 7 posturi, individualizându-se pe regiuni numărul și categoriile de posturi înființate/desființate.
A statuat Tribunalul Teleorman că în ceea ce privește postul de șef departament operațiuni - Regiunea T deținut de contestator anterior emiterii deciziei nr.15/30.03.2007, s-a constatat că acesta nu a fost desființat, în proiectul de concediere la pct.3.2 prevăzându-se doar desființarea a două posturi de șef departament regional - fără însă a fi indicate regiunile în care se vor desființa.
Acest aspect, coroborat cu faptul că în lista privind componența departamentului operațional din unitate, ulterioară concedierii, pe funcții și persoane, apar menționate 3 posturi de șef departament operațiuni, nu a putut susține decât concluzia că în realitate a fost desființat doar un astfel de post și nu două posturi cum s-a prevăzut în proiect.
Pe de altă parte, s-a constatat că în structura organizatorică a societății valabilă până la 1 martie 2007 la Departamentul Operațiuni nu apare menționată "Regiunea Sud" - ce s-ar fi înființat în baza deciziei nr.1/20.12.2006 a Consiliului de Administrație prin desființarea regiunilor G, T și D, ci "Regiunea T" prevăzându-se expres că funcția de șef departament operațiuni este deținută de contestator.
De asemenea, din analiza înscrisurilor depuse de intimată a rezultat că în cadrul acesteia au fost înființate posturi noi compatibile cu pregătirea și competența profesională contestatorului, respectiv posturi de adjunct șef departament operațiuni și un post șef departament Protecția precum și faptul că fiind o concediere colectivă, intimata nu a respectat dispozițiile art.72 Codul Muncii, care, de altfel, apar menționate și în conținutul deciziei de concediere și nu a făcut publică existența tuturor posturilor.
În raport de cele reținute, decizia de concediere nr.15/30.03.2007 a fost apreciată de tribunal a fi nelegală.
Astfel, concedierea colectivă se examinează din perspectiva a două aspecte: să aibă loc o desființare efectivă a locului de muncă și să existe o cauză reală și serioasă a desființării locului de muncă și în consecință și a concedierii salariatului încadrat la locul de muncă respectiv.
În cauză, desființarea postului deținut de contestator nu a fost apreciată ca fiind efectivă și serioasă atâta timp cât, astfel cum s-a arătat, în fapt a fost desființat un singur post de șef departament operațiuni din cele 4 respectiv cel al contestatorului, și cât timp, potrivit chiar recunoașterii intimatei, acesta a continuat să-și desfășoare activitatea la același loc de muncă până la data de 25.02.2009, evident cu plata drepturilor salariale.
Ori, dacă fiind vorba despre dificultăți economice, de transformări tehnologice care au impus renunțarea la serviciile unor salariați prin desființarea locurilor de muncă, cauza serioasă ar fi făcut imposibilă continuarea activității de către contestator la același loc de muncă fără înregistrarea altor pagube pentru angajator.
Aceste aspecte unite cu cele anterior expuse au dus la concluzia că desființarea postului de șef departament operațional deținut de contestator, nu a fost efectivă cu atât mai mult cu cât intimata nu a depus la dosar toate actele solicitate de instanță prin încheierile din 16 aprilie 2008 și 14 mai 2008, deși sarcina probei îi revenea conform art.287 Codul Muncii și cu cât organigramele și tabelele nominale din care rezultă componența departamentului operațional nu poartă număr de înregistrare și nu prevăd actul decizional care a stat la baza emiterii acestora.
De asemenea, s-a constatat că intimata n-a produs nici un fel de dovadă din care să rezulte c-ar fi făcut publică existența tuturor posturilor ori că, în ceea ce-l privește pe contestator, ar fi procedat la realizarea unei comunicări scrise pentru ca acesta să-și exprime consimțământul cu privire la posturile nou înființate, compatibile cu pregătirea sa profesională, întrucât dovezile prezentate nu pot avea această valență juridică în condițiile în care contestatorul nu a fost nominalizat ca utilizator în lista mesajelor electronice.
Ca atare, în absența unei comunicări scrise și dat fiind faptul că posturile nou înființate, compatibile cu pregătirea profesională a contestatorului nu au fost menționate în decizia de concediere acestuia i-a fost îngrădită posibilitatea de a-și putea exprima, în baza art.72 Codul Muncii, consimțământul pentru ocuparea unuia dintre posturi.
Referitor la faptul că atât prin Proiectul de concediere, cât și prin decizia contestată s-a stabilit ca și criteriu de concediere, competența profesională, evaluarea urmând a fi realizată pentru fiecare angajat în parte de către șeful direct, cu posibilitatea contestării este de observat că intimata nu a dovedit că s-ar fi procedat la o astfel de evaluare profesională, la dosar aflându-se doar fișa de evaluare a contestatorului nesemnată, nedatată, ceea ce nu-i conferă forță probantă.
Ori, în absența unor asemenea dovezi, nu s-a putut susține că măsura desfacerii contractului de muncă al contestatorului s-a dispus pentru că nu a îndeplinit criteriile profesionale în raport cu ceilalți salariați care au ocupat funcția de șef departament operațiuni și care au fost menținuți pe post.
Drept urmare este evident că, în condițiile în care concedierea a vizat un loc de muncă de natura celui ocupat de contestator și nu chiar locul de muncă al acestuia, intimata a procedat la selecția salariaților, chiar în absența evaluărilor profesionale, încălcând în acest fel, prevederile proiectului de concediere precum și disp.art.72 Codul Muncii.
În consecință, concedierea astfel dispusă față de contestator a fost apreciată ca nelegală așa încât, a fost anulată decizia nr.15/30.03.2007 emisă de intimată iar în raport de dispozițiile art.78 din Codul Munciis -a dispus reintegrarea contestatorului în funcția și pe postul deținut anterior concedierii, și a fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și actualizate și de celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data de 25.02.2009 până la data reintegrării efective.
Totodată, a fost obligată pârâta la rectificarea și efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă, iar capetele de cerere privind acordarea dobânzii legale și obligarea intimatei la plata tuturor contribuțiilor datorate bugetului asigurărilor sociale au fost respinse ca nefondate.
La respingerea capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata contribuțiilor datorate bugetului asigurărilor sociale s-a avut în vedere că potrivit art.40 lit.f din Codul Muncii și legislației fiscale, angajatorul are obligația de a reține și a achita toate impozitele și contribuțiile datorate de salariați pentru venitul din salarii.
Ca atare, contestatorul este îndreptățit să primească despăgubirea numai în cuantum net, prin reducerea impozitelor și contribuțiilor datorate conform legii astfel cum le-ar fi încasat dacă intimata n-ar fi dispus concedierea sa, iar în caz contrar acesta ar primi o sumă nedatorată.
Capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata dobânzii legale s-a apreciat a fi nefondat deoarece prin obligarea intimatei la plata către contestator, a dobânzii aferente, în condițiile în care aceasta a fost obligată la plata actualizată a despăgubirilor, s-ar fi încălcat principiul echității, contestatorul beneficiind de o dublă reparare a prejudiciului, deci de o îmbogățire fără justă cauză.
În temeiul dispozițiilor art.274 Cod pr.civilă, intimata a fost obligată la 1500 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând contravaloare onorariu avocat, la baza obligației stând culpa procesuală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta - Cereale SA, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenta susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu greșita aplicare a legii și a probelor câștigate cauzei. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că nelegal prima instanță ar fi reținut ca motive ale netemeiniciei deciziei de concediere patru argumente, analizate de altfel distinct în cadrul căii de atac promovate.
Astfel, se susține că dintre cele patru posturi de șef Departamentul regional pe care societatea le avea în organigramă anterior restructurării, ar fi fost efectiv desființat numai unul, cel al contestatorului.
Într-adevăr, pretinde recurenta în proiectul de concediere colectivă se prevede desființarea a două posturi de șef departament regional din cele 4 existente și nu se arată numele celor care le ocupă. Lipsa numelui nu poate fi reținută ca o culpă în sarcina recurentei, deoarece în proiectele de concediere colectivă se desființează posturi, indiferent de cine le ocupă, iar în al doilea rând atunci când se desființează două sau mai multe posturi de același fel există criterii legale de stabilire a ordinii persoanelor restructurate ce se examinează ulterior aprobării proiectului de restructurare.
Prin urmare, până la aprobarea sa, proiectul nu are putere juridică și ar fi ilegal să se menționeze numele persoanei restructurate. În consecință raportat la cele menționate, nu sunt reale susținerile primei instanțe, conform cărora ar fi fost desființat un singur post cel al contestatorului. S-a desființat, de asemenea și postul domnului ce are calitatea de personal specializat în probleme de mentenanță și efectuează astfel de servicii în interesul recurentei, inițial în Italia și în prezent în. În consecință, modificarea postului său din șef departament operațional în șef departament i-a fost operată atât în cartea de muncă, cât și în contractul de muncă, și a fost justificată de simplul fapt că la momentul restructurării nu a mai avut nici un fel de atribuții în departamentul operațional, ocupându-se de mentenanță pentru alte societății comerciale, în interesul și sub directa coordonare a managerului acestora.
Organigrama societății la momentul restructurării nu conține nici acest post, considerându-se că, de vreme ce nu mai prestează activitate în interesul departamentului operațional, postul său nu este necesar departamentului precizat, nu mai ține de acest departament în mod practic.
Prin urmare, nu sunt reale cele reținute de instanța de fond că există trei posturi șef departament operațional, de la data restructurării și până în prezent au existat doar două posturi, cele două persoane care le ocupă având responsabilități legate de operațiunile de silozuri ale societății în România.
Cu privire la susținerea că într-o decizie a Consiliului de Administrație denumirea regiunii este Sud, în timp ce în cea de-a doua este T, această împrejurare este reală, însă lipsită de orice valoare argumentativă în ce privește temeinicia sau netemeinicia concedierii contestatorului.
Astfel, recunoaște recurenta că printr-o decizie anterioară celei de restructurare s-a dispus înființarea regiunii Sud, Departamentul Resurse Umane fiind împuternicit să aducă la îndeplinire această decizie. Aceasta nu s- realizat fapt imputabil departamentului resurse umane, însă nu împietează asupra unei realități faptice de necontestat (din cele trei județene) incluzând și Tul, unde contestatorul ocupa postul de șef departament operațional, a fost înființată o singură regiune nouă, care, indiferent cum este denumită, are de la restructurare un singur șef. De altfel, contestatorul nu a infirmat faptul că s-ar înființa o nouă regiune operațională mai largă.
Ori, aceasta înseamnă că desființarea postului contestatorului este reală și este justificată de unificarea activității operaționale într-o singură regiune, indiferent care este numele acesteia.
Nelegală se susține ar fi și aprecierea primei instanțe, că posturile nou înființate de șef departament protecția muncii și adjunct șef operațiuni nu au fost comunicate contestatorului, deși erau compatibile cu pregătirea sa profesională.
Nu trebuie neglijat sub acest aspect, că potrivit dispozițiilor Legii nr.319/2006 orice persoană cu răspundere în materie de protecția muncii, cu atât mai mult șeful Departamentului de protecția muncii, în mod obligatoriu trebuie să urmeze un curs organizat de ITM pe baza căruia dobândește dreptul de a avea atribuții în domeniul protecției muncii.
Contestatorul nici la momentul restructurării, nici ulterior acesteia nu avea pregătirea necesară specială postului în discuție. De altfel, nici o altă persoană din cadrul societății recurente nu era aplicat pentru postul sus-menționat, neavând cursul de specialitate necesar, astfel că postul a rămas neocupat, iar ulterior s-a apelat la serviciile unei firme cu personal specializat.
Cu privire la postul de adjunct șef operațiuni a existat o singură cerere de ocupare a acestui post, cerere ce nu a fost formulată din partea contestatorului.
Acestuia i s-a adus la cunoștință despre existența postului, dar nu a acceptat, pe de o parte pe considerentul că desființarea postului de șef departament pe care o deținea a apreciat-o că nu este legală, iar pe de altă parte nu dorea să ocupe o funcție inferioară celei avute anterior (poziția de asistent sau de adjunct) fiind o treaptă sub postul său, considerând că ocuparea sa îl regradează. Un alt motiv al refuzului era salariul, evident diminuat față de cel al postului de șef departament operațional.
Astfel nu numai că nu a optat pentru acest post, dar în plus în perioada de frământări, discuții între personal și conducerea societății în perioada 19 martie - 26 martie și-a luat concediu de odihnă, motivând că nu-l interesează modul în care are loc reorganizarea.
Astfel, fiind s-a validat singura cerere depusă cea a domnului.
Cu privire la susținerea Tribunalului Teleorman, în sensul că locul de muncă al contestatorului nu ar fi fost desființat, întrucât a continuat să-și desfășoare activitatea la locul său de muncă, încasând drepturi salariale, această susținere nu poate fi primită, contravenind probatoriilor încuviințate și administrate în cauză.
Plata drepturilor salariale ale contestatorului s-a realizat ca efect al pronunțării sentinței atacate dispoziții executorii și pentru a se conforma dispozițiilor art.289, 277, 278 Codul Muncii, în sensul evitării săvârșirii infracțiunilor incriminate de art.277, 278 Codul Muncii.
Nu trebuie neglijat că între părți a mai existat o altă cauză având ca obiect acordarea de daune morale în care contestatorul invocă faptul că nu i se permite accesul în propriul său birou, nu deține mașină de serviciu, nu realizează deplasări, nu coordonează nicio echipă, nu i se solicită raportări, mărturisire peste care evident prima instanță nu putea trece.
Pe de altă parte, la dosar există o adresă din data de 03.02.2009 a membrilor de sindicat ce face dovada că intimatul-contestator se prezintă la serviciu doar 2-3 ore pe zi și nu primește nicio sarcină, document relevant în cauză și necontestat de intimat.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Art.65 din Codul Muncii care a reprezentat temeiul de drept a încetării raporturilor de serviciu ale părților, definește noțiunea concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului și condiționează legalitatea și temeinicia acestei forme de încetare a raporturilor de muncă de caracterul real, efectiv și serios al desființării locului de muncă respectiv. Acestei caracterizări a desființării locului de muncă ocupat de salariat i se circumscrie cerința ca locul de muncă să fie suprimat din structura angajatorului, iar nu păstrat în organigrama acesteia sub o altă denumire, să fie impusă de dificultăți reale de menținere a postului din punct de vedere economic, ori de atingerea scopului pentru care funcția respectivă s-a înființat și să fie imposibilă menținerea postului fără pagube pentru angajator.
Concret, în subpunctul 3.2. din Proiectul de concediere colectivă se prevede că vor fi desființate 2 posturi de șef departament operațiuni regionale fără a fi indicate regiunile în care vor fi desființate aceste posturi, așa cum se prevede de altfel în subpunctul 3.1. din același proiect de concediere privind structura departamentului comercial.
Curtea apreciază însă că, în acest proiect de concediere, nu trebuiau indicate decât regiunile prevăzute în organigrama existentă, înainte de concedierea colectivă și nu neapărat numele persoanelor a căror posturi se desființează. Având în vedere, că în structura organizatorică a Departamentului operațiuni (fila 11 dosar fond) sunt menționate 5 regiuni, din care 4 au în structura organizatorică postul de șef Departament operațiuni, printre acestea aflându-se și regiunea T, este evident numai în acest mod (a indicării regiunilor din organigrama existentă anterior concedierii) se putea dovedi că postul deținut de contestator a fost efectiv desființat și că a fost îndeplinită prima condiție impusă de art.65 alin.2 Codul Muncii.
Faptul că postul deținut de contestator nu a fost desființat efectiv rezultă și din împrejurarea că deși sarcina probei îi revenea potrivit art.287 Codul Muncii, recurenta nu s-a conformat obligației de a depune la dosarul cauzei organigramele și statele de funcții - anterioare și cele ulterioare concedierii. De altfel, organigrama și tabelul nominal (atașate la filele 60-65 dosar fond) ce atestă componența Departamentului operațional nu au număr de înregistrare, nu precizează actul decizional ce a stat la baza emiterii acestora, cum legal susține prima instanță, sens în care evident că puteau fi produse pro cauza, nedemonstrând că a avut o suprimare efectivă a postului intimatului contestator din structura organizatorică a recurentei.
Corect s-a apreciat că intimata nu a fost în măsură să probeze, deși sarcina probei îi revenea, în baza acelorași dispoziții - art.287 Codul Muncii că ar fi realizat comunicarea posturilor nou înființate compatibile cu pregătirea profesională a contestatorului, contrar pct.5 din proiectul de concediere (atașat la fila 13 dosar fond). Împrejurarea că pentru unul dintre posturi: cel de Secție Departament Protecția nu ar avea pregătirea necesară, iar pentru celălalt nu și-ar fi exprimat opțiunea de ocupare, cel de Adjunct Operațiuni, nu este de natură a complini cerința legii, respectiv aceea de a comunica intimatului a cărui post a fost desființat, posturile nou înființate compatibile cu pregătirea sa profesională. În cauză, recurenta nu a fost în măsură să dovedească în vreun mod primirea efectivă a înștiințării asupra celor două posturi de către salariat compatibile cu pregătirea profesională. În lipsa dovezii unei atare comunicări către salariat nu se poate susține respectarea obligațiilor prevăzute de lege și temeinicia măsurii concedierii dispuse în ceea ce-l privește pe contestator.
Totodată, din cuprinsul actelor pe care s-a întemeiat măsura concedierii nu rezultă care dintre motivele obiective, fără legătură cu persoana salariatului la care face referire art.65 alin.2 Codul Muncii au avut ca efect concedierea contestatorului, respectiv nu rezultă că, în realitate, desființarea locului de muncă ocupat de salariat a fost cauzată de un motiv obiectiv, fără legătură cu persoana acestuia, nu rezultă că desființarea postului și concedierea salariatului se impuneau cu necesitate pentru anumite rațiuni legate de eficientizarea activității, cum a încercat să sugereze ulterior intimata sau alte asemenea rațiuni și motive temeinice vizând activitatea societății, neavând la bază studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, supunerea acestor motive spre analiză, dezvoltare și aprobare unor organe competente, din care să reiasă caracterul necesar al desființării postului.
Nu poate fi primită nici critica recurentei în sensul că restructurarea postului contestatorului este consecința reorganizării activității Departamentului Operațiuni, în sensul că s-ar fi desființat regiunile G, T, D și s-a înființat o singură regiune cu denumirea "Regiunea Sud", întrucât acest aspect este infirmat de conținutul în date al înscrisurilor depuse de însăși recurenta, respectiv cele vizând structura organizatorică a societății valabilă până la data de 1 martie 2007 când s-a realizat concedierea colectivă (atașată la filele 113-117, 115 dosar fond). Ori, în aceste înscrisuri este menționată expres Regiunea T - Serviciu Operațiuni.
Aspectul existenței unui alt litigiu privind acordarea daunelor morale de contestatorul din prezenta cauză excede cadrului procesual dedus judecății, sens în care apărările invocate pe aspectul în discuție nu vor fi primite de instanța de recurs.
Nici nemulțumirile membrilor de sindicat ce susțin prin adresa din data de 3 februarie 2009 că intimatul contestator s-ar prezentat 2-3 ore la serviciu și nu primește nici o sarcină de serviciu nu au relevanță în cauză, întrucât recurentul angajator are la îndemână mijloace procedurale adecvate în cazul în care astfel de susțineri s-ar confirma.
Nu trebuie neglijat că într-adevăr continuarea activității de către contestator și plata drepturilor salariale aferente nu este de natură a susține menținerea postului contestatorului, în condițiile în care s-a pronunțat o sentință a primei instanțe de admitere a contestației sale, executorie conform art.289, 277, 278 Codul Muncii. Numai că acest aspect nu este de natură a modifica sentința primei instanțe, sentință legală pentru considerentele expuse, respectiv acelea că desființarea locului de muncă al contestatorului nu a fost efectivă întrucât nu s-a realizat dovada că postul său nu s-ar mai regăsi în organigrama ori statul de funcții ulterioare reorganizării raportat la aceleași documente anterioare reorganizării, neexistând la dosarul cauzei astfel de dovezi, deși sarcina probei revenea recurentei conform art.287 Codul Muncii.
Nu s-a probat, de asemenea, cum legal a reținut prima instanță, că potrivit art.72 Codul Muncii angajatorul ar fi respectat ordinea de prioritate pentru ocuparea funcțiilor de Departament Operațiuni, în condițiile în care a apreciat că se impune unificarea activităților departamentelor operaționale într-o singură regiune cea de sud și că s-ar fi realizat selecția pe criterii de competență profesională.
O astfel de evaluare nu a operat în cauză, sens în care concedierea contestatorului s-a realizat în baza unor criterii aleatorii, pur subiective, deși ceea ce trebuia să guverneze raporturile de muncă este competența profesională, care întotdeauna trebuie evaluată pe criterii obiective.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul, menținând sentința ca legală și temeinică, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a normelor de drept substanțial incidente în cauză, cât și a probatoriilor încuviințate și administrate de prima instanță.
Fiind în culpă procesuală, în baza art.274 Cod pr.civilă, recurenta va fi obligată la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată - CEREALE SA, împotriva sentinței civile nr.1537 din 02 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul contestator .
Obligă recurenta la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 28.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.LU.
Dact.LG/2 ex./10.02.2010
Jud.fond:;
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 966/2009. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2468/2008. Curtea... → |
|---|
