Contestație decizie de concediere. Decizia 5265/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(3990/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 5265/
Ședința publică de la 30.09.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Valentina Sandu
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Maria Ceaușescu
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva sentinței civile nr.7882/17.12.2008 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.30855/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-pârâtă prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2008 și intimatul-reclamant prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 28.09.2009, după care,
Recurenta-pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului și reținând cauza în pronunțare să se respingă contestația ca neîntemeiată. De asemenea, solicită obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică. Solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată potrivit chitanței nr.-/28.09.2009, reprezentând onorariu avocat, pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7882/17.12.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a-VIII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte contestația privind pe contestatorul și pe pârâta SC SA; a dispus anularea deciziei de concediere nr.8/06.05.2008.
A obligat intimata să reintegreze contestatorul pe postul deținut anterior concedierii; a obligat intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile indexate majorate și reactualizate precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul începând cu data concedierii și până la reîncadrare; a respins capătul de cerere privind plata daunelor morale.
A obligat intimata la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către contestator.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din punct de vedere formal, decizia de desfacere a contractului de muncă nu conține mențiunea prevăzută de art. 74 lit. a) Codul muncii - motivele care au determinat desființarea postului - care nu au fost aduse la cunoștința salariatului.
Enunțarea în cuprinsul deciziei de concediere a conținutului textului de lege care reglementează concedierea ca urmare a desființării postului nu echivalează cu motivarea măsurii, în condițiile în care nu sunt menționate nici actele conducerii societății prin care s-a dispus cu privire la aceasta.
În mod concret decizia nu arată motivele pentru care dintre cele șase posturi de bucătar a fost ales pentru desființare cel ocupat de contestator, lipsind criteriile care au fost avute în vedere la concedierea acestuia.
Ori, cifrele înscrise în bilanțul și balanța pe anii 2007 și 2008 ale societății nu sunt suficiente pentru a concluziona că desființarea a două posturi și implicit, reducerea cheltuielilor de personal pentru acestea, sunt de natură a rentabiliza societatea. Nu a fost prezentată instanței strategia de reorganizare, măsurile organizatorice care să evidențieze în mod concret necesitatea reducerii numărului salariaților pentru îmbunătățirea activității, nici alte dovezi din care să rezulte că păstrarea postului contestatorului este imposibilă, conducând la pagube pentru angajator.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat în termen legal pârâta SC SA criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului se susține că greșit a reținut instanța că decizia de concediere nu cuprinde mențiunea cerută de art. 74 lit. a) Codul muncii.
Recurenta mai critică și reținerea de către instanță a faptului că cele două decizii ale consiliului de administrație nu conțin mențiunea înregistrării în registrul societății și că decizia de concediere nu arată motivele care au dus la desființarea postului și motivele pentru care din cele 6 posturi de bucătar a fost ales pentru desființare cel ocupat de contestatoare, lipsind criteriile care au fost avute în vedere la concedierea acesteia.
Recurenta critică aceste considerente arătând că: cerința ca un înscris să fie înregistrat într-un anume registru este fără nici un suport legal și contrară dispozițiilor art. 1176 și următoarele din Codul civil, care nu impun o asemenea cerință pentru valabilitatea unui înscris sub semnătură privată.
Caracterul neîntemeiat al acestui considerent rezultă și din împrejurarea că nici unul din înscrisurile pe care le-a depus în cauză nu a fost tăgăduit de către contestator conform art. 1177 Cod civil, astfel încât instanța de fond nu a avut nici un temei pentru a pune la îndoială data emiterii acestor înscrisuri.
Este greșit și considerentul reținut de prima instanță potrivit căruia în decizia de concediere trebuiau indicate criteriile care au fost avute în vedere la concedierea contestatorului, întrucât aceste criterii, conform dispozițiilor art.74 alin. 1 lit.c) din Codul muncii, se aplica numai în caz de concediere colectivă și nu în caz de concediere individuală, cazul în speță.
Instanța de fond a mai reținut pe fondul cauzei că existentă dificultăților economice nu este suficientă pentru desființarea unor posturi, fiind necesar a se demonstra că reorganizarea se impune din necesitați evidente pentru îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
S-a concluzionat în final de către prima instanță că pierderile societății intimate evidențiate în actele financiar-contabile, în lipsa unor strategii de reorganizare, care să justifice necesitatea reducerii de personal, nu justifica desființarea postului ocupat de contestator, atâta timp cât nu s-a probat că păstrarea în continuare a contestatorului este imposibila, aceasta conducând la pagube pentru angajator.
Recurenta consideră că acest considerent este vădit nelegal și neîntemeiat pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispozițiile art.65 alin.1 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, reprezintă desființarea locului de muncă ocupat de salariat dintr-un motiv care nu ține de persoana acestuia, pentru că alin.2 al aceluiași articol să prevadă că "desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o clauză reală și serioasă".
Așa după cum s-a statuat în doctrină și jurisprudență cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultățile economice sau transformări tehnologice și este serioasă, când se impune din necesitați evidente pentru îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Instanța de fond, contrar probelor administrate a pus la îndoială caracterul real și serios al cauzei ce a stat la baza desființării locului de muncă, considerând absolut surprinzător că în cauză nu s-a probat realitatea și seriozitatea cauzei desființării postului ocupat de contestatorul-intimat.
Cu alte cuvinte, chiar dacă o societate înregistrează venituri mai mici decât cheltuielile și nu mai poate efectua plata integrală a salariaților, societatea trebuie să mențină în activitate cu orice preț pe salariați și să-și amplifice pierderile, întrucât pierderile financiare nu ar reprezenta o cauză reală și serioasă care să justifice desființarea unor posturi.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs nu s-au administrat probe.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea găsește recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Decizia emisa de intimata concretizând o măsura de concediere luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, trebuie sa fie deopotrivă legală și temeinică, iar analiza cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Sub aspectul cerințelor de formă, art. 74 din Codul muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziției pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64 din Codul muncii.
Analizând decizia contestată prin prisma cerințelor de formă obligatorii, prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, Curtea constată faptul că aceasta nu cuprinde mențiunile obligatorii, în sensul că, nu s-au menționat actele decizionale în temeiul cărora societatea pârâtă a decis reorganizarea societății și respectiv desființarea unui anumit număr de posturi, între care să se regăsească și cel ocupat de contestatoare.
Totodată, nu s-a făcut dovada existenței unor cauze obiective care să determine restructurarea societății.
Neindicarea motivelor care au determinat concedierea, lipsa mențiunii tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorități, fără o justificare în concret a motivelor pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediat salariatul în cauză, conform art. 74 lit. a, c și d din Codul muncii sunt în măsura să atragă nulitatea deciziei de concediere.
Decizia contestată nu poate fi complinită cu acte extrinseci acesteia, astfel încât urmează a se constata lipsa unora din mențiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Codul muncii.
Decizia a fost emisă în temeiul art. 65 alin.1 din Codul muncii, astfel că, trebuia să cuprindă cazul concret de încetare a contractului individual de muncă, conform art. 74 alin. 1 lit. a) Codul muncii, ceea ce presupunea menționarea actului decizional, a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatului expunerea completă a motivelor de fapt și de drept ce au determinat măsura respectivă.
Îndeplinirea acestei condiții este necesară pentru verificarea de către instanță a respectării art. 65 alin. 2 din Codul muncii, respectiv daca desființarea locului de muncă a fost efectivă fără a ascunde un alt motiv și pentru verificarea seriozității cauzei concedierii raportat la situația SA.
Din modul de redactare al deciziei atacate nu rezulta felul concedierii dispuse de angajator, întrucât, deși se face referire doar la desființarea postului de bucătar ocupat de reclamant, enumerarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate prefigurează, în schimb, situația concedierii colective, caz în care pârâta ar fi trebuit să facă referire și la textul art. 68 din Codul muncii cât și dovada îndeplinirii art. 69 și următoarele din Codul muncii, astfel că, decizia de concediere este insuficient motivată în drept.
Decizia nu este motivată nici în fapt, simpla arătare a împrejurării că desființarea postului de bucătar este urmarea a scăderii numărului de clienți nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, întrucât nu se arată necesitatea acestei masuri, nu se indică actul decizional prin care s-a luat hotărârea desființării postului, nu se demonstrează existența unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desființării postului de bucătar, context în care nu sunt clare cauzele desființării postului ocupat de salariat.
Decizia contestata nu cuprinde nici lista locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a opta pentru un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64 din Codul muncii.
Dacă la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligația să menționeze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile și să acorde contestatoarei un termen pentru a opta, să menționeze eventualul refuz al salariatului de a alege între locurile vacante oferite și doar dacă nu ar fi existat deloc locuri vacante să menționeze acest lucru.
Din conținutul deciziei de concediere nu rezulta considerentele pentru care reclamantul a fost concediat, în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate și la alți salariați.
În ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii Curtea, reține următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 65 alin.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie "desființarea locului de munca ocupat de salariat determinată de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauza reală și serioasa (art.65 alin.2).
Desființarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și în organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv și este serioasă când are la baza studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu camuflează realitatea.
Pentru a fi legală, reorganizarea trebuie să nu aibă la baza cauze care ar putea fi imputate angajatorului, să fie exclus subiectivismul acestuia și să se întemeieze pe cauze obiective, determinate de necesitatea unei reale reorganizări a unității ce implica restructurarea personalului, desființarea unor locuri de muncă.
Cauzele obiective ale restructurării pot consta în dificultăți economice, diminuarea sau chiar încetarea activității, transformări tehnologice, modernizări care impun renunțarea la serviciile unor salariați sau chiar mutarea unității în alta localitate.
În cazul societății pârâte, nu s-a făcut dovada unor asemenea cauze, reorganizarea neavând la baza vreun act decizional, o hotărâre a organelor de conducere ale societății abilitate de lege sau de actele constitutive sa decidă și să ia măsura desființării unor posturi din organigrama societății și măsura concedierii salariaților ale căror posturi au fost desființate.
Din aceasta perspectiva, din conținutul deciziei de concediere nu rezultă caracterul efectiv, real și serios al concedierii, faptul că în realitate, desființarea locului de muncă ocupat de salariat a fost cauzata de un motiv obiectiv, fără legătură cu persoana acestuia, dacă desființarea postului se impunea cu necesitate pentru anumite rațiuni legale de eficientizarea activității, sau alte asemenea rațiuni și motive temeinice vizând activitatea societății, având la bază studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, competente etc. din care să reiasă caracterul necesar al desființării postului, necesitatea diminuării sau desființării activității financiar-contabile, posturile și persoanele vizate.
În condițiile în care nu se arata când și în ce împrejurări s-a decis măsura desființării postului ocupat de salariat, de către cine a fost dispusă, prin ce act decizional și al cărui organ, când și în cadrul cărei proceduri s-a prevăzut și aprobat desființarea postului și s-a aprobat și o nouă organigramă, acte ce trebuiau să existe anterior concedierii și emiterii deciziei de concediere și trebuiau indicate în cuprinsul deciziei tocmai pentru a putea fi posibilă o verificare a îndeplinirii cerințelor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, nu se poate reține temeinicia măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului.
Revenind la cauza desființării locului de muncă, pe care intimata o apreciază reală și serioasă, instanța constată că, exigențele legale (art.65 Codul muncii ) nu sunt îndeplinite, pentru a se justifica concedierea salariatului.
Nu s-a făcut nici dovada existentei unor studii economice cu privire la activitatea desfășurată, care să fi relevat faptul că societatea înregistrează pierderi și se impune pe cale de consecința, restructurarea întregii societăți sau a unor compartimente.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că în mod corect a reținut tribunalul că decizia contestată este nelegală și, în temeiul art. 312 alin. 1. pr. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei pentru promovarea recursului respins ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 1. pr. civ, o va obliga pe aceasta la plata către intimat, a cheltuielilor de judecată în valoare de 500 de lei, reprezentând onorariu avocat avansat în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva sentinței civile nr.7882/17.12.2008 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.30855/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
Obligă recurenta la 500 lei, cheltuieli de judecată către intimat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 30.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.LH/th.red.
2ex-19.10.2009
Jud. fond:
Președinte:Valentina SanduJudecători:Valentina Sandu, Lizeta Harabagiu, Maria Ceaușescu
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 330/2010. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 1621/2009. Curtea... → |
|---|
