Contestație decizie de sancționare. Decizia 4914/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.947/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.4914/
Ședința publică din data de 30 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Bodea
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-contestator împotriva sentinței civile nr.7160 din data de 19.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.42811/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții - având ca obiect "contestație decizie sancționare".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la data de 23 iunie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, văzând și dispozițiile art.260 alin.(1) Cod proc. civ. a amânat pronunțarea pentru azi, 30 iunie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin contestația înregistrată la data de 30.11.2007 pe rolul Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, a solicitat anularea ordinului nr.816/31.10.2007 emis de inspectorul general de stat al intimatului Inspectoratul de Stat în Construcții.
Prin sentința civilă nr.7160/19.11.2008, Tribunalul Bucureștia respins ca neîntemeiată cererea formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin ordinul nr.816/31.10.2007, intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții a dispus sancționarea contestatorului, salariat al, încadrat în funcția de inspector șef județean al Inspectoratului Județean în Construcții I cu reducerea salariului de bază și a indemnizației de conducere pe o perioadă de trei luni cu 5%.
Tribunalul a reținut că ordinul a fost emis în termenul prevăzut de dispozițiile art.268 alin.1 Codul muncii și cu respectarea cerințelor prevăzute în alin.2 ale aceluiași text de lege, adică 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei. Ori, angajatorul a luat cunoștință despre săvârșirea abaterii la data de 03.09.2007, prin referatul nr. 7513. Termenul de 30 de zile este un termen de prescripție care a fost întrerupt pe perioada în care contestatorul s-a aflat în concediu de odihnă.
Cu privire la motivele de nulitate invocate de contestator, instanța a reținut că ordinul de sancționare precizează prevederile din Regulamentul intern al Inspectoratului de Stat în Construcții, care au fost încălcate de salariat, găsind neîntemeiate susținerile contestatorului pe acest aspect.
Faptul că ordinul contestat nu face referire la fișa postului, nu constituie motiv de nulitate, atâta timp cât sunt indicate dispozițiile din Regulamentul intern așa cum sunt prevederile art.268 alin.2 lit.b din Codul muncii.
Sub aspectul temeiniciei ordinului, instanța a reținut că măsura sancționării a fost dispusă de angajator pentru săvârșirea cu vinovăție a unor abateri disciplinare de către contestator, în legătură cu munca sa, așa cum este definită de dispozițiile art.263 alin.2 Codul muncii.
Tribunalul nu a reținut susținerile contestatorului în sensul că datele existente în raportări se modifică foarte repede, având în vedere că abaterea pentru care a fost sancționat se referă la raportarea de date inexacte pentru trimestrul al II-lea 2007, date cuprinse în Raportul de activitate al Inspectoratului de Stat în Construcții I, înregistrat sub nr.2256/9.07.2007, după încheierea trimestrului al II-lea 2007, ceea ce presupune transmiterea datelor existente la data de 30.06.2007, care nu mai pot fi modificate.
Argumentația contestatorului că instrumentarea sesizării se face de către inspectorul de zonă care întocmește proiectul de răspuns și îl semnează pe propria răspundere, nu a fost reținută, față de atribuțiile prevăzute atât în fișa postului cât și la art.4 din Ordonanța nr.177 din 27.03.2003 potrivit cărora inspectorii șefi județeni răspund pentru corectitudinea datelor raportate și realizarea obiectivelor prevăzute în programele de activități.
Instanța a reținut ca abateri disciplinare și cele prevăzute la art.2 lit.c și g din ordinul nr.816/2007, abateri săvârșite de contestator, față de probele administrate în cauză, în speță nefăcându-se dovada contrarie, dimpotrivă, contestatorul, prin răspunsul la interogatoriu a recunoscut că funcția de inspector șef implică atribuții legate de organizarea, coordonarea, conducerea și controlul activităților desfășurate în cadrul Inspectoratului de Stat în Construcții
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs la data de 19.01.2009 contestatorul, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 04.02.2009 sub nr-.
Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art.3041Cod pr.civilă, recurentul-contestator a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, câtă vreme decizia de sancționare a fost emisă de angajator cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut la art.268 al.1 Codul muncii. Ordinul atacat a fost emis la data de 31.10.2007, deși raportul de cercetare disciplinară a fost înregistrat la Registratura la data de 03.09.2007, cu încălcarea termenului de 30 de zile de la data luării la cunoștință de săvârșirea abaterii. Termenul se împlinea la 02.10.2007. Greșit a reținut tribunalul că acest termen ar fi fost respectat, întrucât salariatul s-ar fi aflat în concediu medical în perioada 24.09.2007 - 7.10.2007 și 11.10.2007-29.10.2007.
Termenul de 30 de zile prevăzut de art.268 al.1 Codul muncii este un termen de prescripție, susceptibil de întrerupere și suspendare, pentru cauze strict și limitativ prevăzute de lege. În cauză, nu este întrunit nici unul din cazurile enumerate la art.16 și urm. din Decretul nr.167/1958.
Mai arată recurentul că probatoriul administrat este incomplet, fiindu-i respinsă proba cu interogatoriu, deși admisă părții adverse.
În fine, recurentul susține că este greșită concluzia tribunalului asupra vinovăției sale în săvârșirea faptelor de a raporta date inexacte. În raportul înregistrat la sub nr.7513/3.09.2007 ce a avut ca obiect cercetarea activității desfășurată în perioada 31.07.2007, se menționează sancționarea sa pentru vizarea unui certificat de atestare nr.353/01.05.2006, aspecte care exced perioadei cercetate. În atare condiții, în ordinul de sancționare nu există elemente suficiente pentru identificarea faptei considerată abatere disciplinară.
La data de 30.04.2009, intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea constată recursul fondat pentru următoarele considerente:
Susținerile recurentului contestator asupra nerespectării de către angajator a dispozițiilor art. 268 Codul muncii în care poate fi aplicată sancțiunea disciplinară vor fi încadrate de C în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează eronat o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecății sau când, deși recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Aspectul litigios în cauză este determinat de interpretarea diferită a momentelor de la care încep să curgă termenele prevăzute de art.268 Codul muncii, adică termenul de 6 luni și respectiv termenul de 30 de zile în care poate fi dispusă sancțiunea disciplinară de către angajator.
Deși Codul muncii nu prevede în mod expres natura juridică a acestor termene, este recunoscut faptul că termenul de 6 luni de la data săvârșirii faptei este un termen de decădere, iar termenul de 30 de zile calendaristice de la data la care angajatorul a luat cunoștință de săvârșirea abaterii disciplinare este un termen de prescripție. Valabilitatea deciziei de sancționare este condiționată de respectarea ambelor termene în mod cumulativ.
Așadar, termenul de 6 luni este un termen de decădere și, prin urmare, însuși dreptul angajatorului de a-l sancționa pe salariat după împlinirea acestuia nu mai subzistă. Singura limitare a acestei consecințe este cea prevăzută de art.103 Cod pr.civilă, referitor la condițiile repunerii în termen în cazul decăderii. Prin urmare, numai în situația în care angajatorul a fost împiedicat să acționeze de o împrejurare mai presus de voința lui, va fi repus în termen și va putea să aplice sancțiunea.
În ceea ce privește termenul de 30 de zile calendaristice, calculat pe zile libere, acesta este un termen de prescripție supus cazurilor de suspendare sau întrerupere recunoscute de lege (atât cazurile generale prevăzute în Decretul nr. 167/1958, cât și cazurile speciale prevăzute de Codul muncii ), însă acest termen nu poate depăși termenul maxim de decădere de 6 luni. În plus, momentul de la care se calculează termenul de prescripție de 30 de zile este un moment obiectiv în care fapta săvârșită de un salariat, susceptibilă de a fi calificată drept abatere de la disciplina muncii, a fost cunoscută de organele de conducere ale angajatorului.
În acord cu opinia tribunalului, Curtea consideră că termenul de 30 de zile a fost respectat de angajator la emiterea deciziei de sancționare disciplinară. Momentul de început al curgerii termenului este data de 03.09.2007, când a fost înregistrat sub nr. 7513 raportul comisiei constituită pentru verificarea activității desfășurate în Inspectoratul Județean în Construcții I în perioada 01.08.2006-31.07.2007.
Cum salariatul cercetat s-a aflat în concediu de odihnă în perioadele 24.09.2007-07.10.2007 și 11.10.2007-29.10.2007, prescripția nu a curs în aceste intervale de timp, iar ordinul nr. 816 fost emis la data de 31.10.2007, în interiorul termenului de 30 de zile.
În cauză însă, nu a fost respectat termenul de decădere de 6 luni.
Este de observat faptul că în raportul nr. 7513/03.09.2007 au fost consemnate rezultatele controlului desfășurat de Inspectoratul de Stat în Construcții asupra activității unei instituții subordonate, respectiv Inspectoratul Județean în Construcții I, condusă de recurentul contestator, obiectul controlului fiind activitatea unui an cuprins între 01.08.2006-31.07.2007.
Cu toate acestea, prin ordinul de sancționare disciplinară se puteau reține abateri și, în consecință, se puteau aplica sancțiuni numai pentru fapte săvârșite după 01.05.2007, pentru că numai pentru acestea era respectat termenul de decădere de 6 luni.
Ori, una din faptele reținute în sarcina recurentului-contestator este aceea a îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu prin "vizarea Certificatului de atestare nr. 353/01.05.2007 a stației de betoane - investitor SC SA, în lipsa emiterii autorizației de construire a obiectivului, la acea dată". Din înscrisurile depuse la dosarul de fond fila 106, rezultă existența unei greșeli materiale în consemnarea acestei abateri, certificatul de atestare nr. 353 având în realitate data emiterii 01.05.2006, iar nu 01.05.2007.
În raport de această dată, care excede chiar și perioadei de activitate supusă controlului de către intimat, rezultă cu evidență nerespectarea termenului de decădere de 6 luni prevăzut de art. 268 Codul muncii.
În concluzie, actul de sancționare disciplinară este supus sancțiunii nulității absolute. Chiar dacă în ordinul de sancționare analizat sunt enumerate mai multe fapte ale salariatului, săvârșite în calitate de inspector șef al Inspectoratului Județean în Construcții I, câtă vreme pentru una dintre acestea s-a constatat nerespectarea unui termen de decădere ce atrage nulitatea actului de sancționare disciplinară pentru fapta respectivă, întregul ordin este lovit de nulitate deoarece, pe de o parte, actul angajatorului nu poate fi anulat parțial, iar pe de altă parte, instanța nu are abilitarea de a se substitui angajatorului care dispune de prerogativă disciplinară, conform art. 263 Codul muncii, și de a aprecia dacă restul faptelor fundamentează sau nu, din punct de vedere al temeiniciei, sancțiunea aplicată.
Urmează așadar, a se admite recursul în temeiul art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă și a se modifica în tot hotărârea atacată în sensul de a se admite contestația formulată de și a se constata nulitatea ordinului nr.816/31.10.2007 emis de intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELELEGII
DECIDE:
Cu majoritate.
Admite recursul declarat de recurentul-contestator împotriva sentinței civile nr.7160 din data de 19.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.42811/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că:
Admite contestația formulată de contestatorul.
Anulează ordinul nr.816/31.10.2007 emis de intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.06.2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./09.09.2009
Jud.fond:;
Cu opinia separată a doamnei judecător - - - în sensul respingerii recursului ca nefondat.
În opinia separată se apreciază că recursul, analizat prin prisma criticilor formulate, este nefondat și se impunea respins ca atare.
Astfel, cât privește respectarea termenului de prescripție de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.1 din Codul muncii, considerăm că relevantă pentru curgerea acestuia este nu data înregistrării la. a raportului comisiei de control, ci data depunerii la registratură a raportului comisiei disciplinare, anume 15.10.2007, știut fiind că pe lângă nesocotirea normelor de disciplină a muncii, pentru caracterizarea faptei drept abatere, trebuie constatată și vinovăția salariatului,or, abia după cercetarea acestuia s-au putut formula concluzii cu privire la abateri, persoana responsabilă și caracterul imputabil, respectiv lipsa vinovăției în privința unora dintre faptele sesizate. În același sens, sancționarea disciplinară nu se poate dispune, sub sancțiunea nulității, decât după efectuarea cercetării,care în speță a avut loc la data de 09.10.2007,având în vedere că în perioada 24.09 (data numirii comisiei disciplinare)-07.10.2007, salariatul s-a aflat în concediu, fiind juridic imposibilă sancționarea lui cel târziu la 04.10.2007. În consecință, față de data cercetării disciplinare,având în vedere și că membrii comisiei de cercetare fuseseră numiți la 24.09.2007, în interiorul termenului de 30 de zile de la data sesizării neregulilor, dar nu au putut acționa până la 08.10.2007 potrivit scopului pentru care au fost numiți, întrucât persoana cercetată s-a aflat în concediu, ținând seama de faptul că raportul de cercetare a fost depus la. la data de 15.10.2007, iar sancțiunea aplicată la 31.10.2007, în opinia separată se apreciază că nici o culpă sub aspectul nerespectării dispozițiilor legale nu se poate imputa angajatorului, care nu a trenat nejustificat aplicarea măsurii disciplinare.
C de-al doilea motiv de recurs, referitor la refuzul nejustificat al instanței de a încuviința și reclamantului proba cu interogatoriu, este, de asemenea, neîntemeiat și nereal,dat fiind că nici prin cererea de chemare în judecată, nici în ședința publică din 14.05.2008, o atare probă nu a fost solicitată, fiind cerută exclusiv proba cu înscrisuri, mențiunile cuprinse în încheierea de ședință din acea dată făcând dovadă deplină asupra dezbaterilor și susținerilor părților, până la înscrierea în fals.
Referitor la cel de-al treilea motiv, în opinia separată se reține caracterul nefondat,în condițiile în care faptele au fost suficient descrise cât să permită constatarea caracterului disciplinar, urmare a nesocotirii atribuțiilor ce-i reveneau, potrivit legii, contractului colectiv de muncă și regulamentului intern aplicabile,în calitate de inspector-șef în construcții, temeiurile de drept ce conțin ipotezele faptelor incriminate fiind,de asemenea, în mod exhaustiv menționate, aceasta cu atât mai mult cu cât salariatul cu atribuții de conducere nu se poate prevala, în absența fișei postului, de necunoașterea atât a propriilor obligații, cât și a răspunderii ce-i revenea pentru faptele subalternilor, dacă acestea se săvârșeau din cauza defectuoasei îndepliniri a atribuțiilor de organizare, coordonare, conducere și control.
Neîntemeiat este și motivul privitor la nerespectarea dispozițiilor art. 268 alin.2 lit.c) din Codul muncii,care sancționează neînlăturarea apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării prealabile, dat fiind că aceasta se specifică expres la articolul 4 din decizie, făcând trimitere la considerentele ample sub acest aspect din raportul de cercetare disciplinară, ceea ce este de natură să asigure exercițiul deplin al dreptului la apărare al salariatului sancționat, protejat prin textul de lege menționat. De altfel, sancțiunea nulității pentru neînlăturarea apărărilor formulate de salariat în cursul cercetării își are rațiunea numai în situația în care acesta a formulat reale apărări, ce constituie cauze de înlăturare a răspunderii, simplele pretexte ori motive, unele nedovedite, neproducând acest efect, după cum rezonabil se menționează în cuprinsul deciziei, mai ales că apărările salariatului au fost integral analizate de comisia de cercetare, care recunoscut caracterul probabil al unora și le-a înlăturat pe celelalte, cu consecința că numai faptele pentru care s-a constatat vinovăția au fost sancționate prin decizia contestată.
În fine, cât privește data săvârșirii faptei de vizare a certificatului de atestare nr.353, ca fiind 01.05.2006, în loc de 01.05.2007, cum eronat s-a trecut, în opinia separată se reține, pe de o parte, că faptul că perioada anterioară datei de 01.08.2006 nu a făcut obiectul controlului, nu înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei în discuție,ea putând fi sancționată indiferent de modul în care a fost constatată ori adusă la cunoștința persoanei în drept să aplice măsura disciplinară. Pe de altă parte, nu este mai puțin real că, fiind săvârșită la 01.05.2006, termenul de 6 luni de la data săvârșirii, prevăzut de art. 268 alin.1 din Codul muncii, se împlinise, fiind prescris dreptul de a mai aplica sancțiunea disciplinară, însă un atare motiv nu a fost dedus judecății, mai mult, chiar înlăturând această faptă din ansamblul disciplinar sancționat prin decizia contestată, celelalte fapte sunt suficient de bine caracterizate cât să justifice măsura disciplinară adoptată.
În consecință, față de cele anterior expuse, apreciem, în opinie separată,că hotărârea primei instanțe e legală și temeinică și că s-ar fi impus respingerea recursului, în temeiul art.312 alin.1 pr.civ.
PREȘEDINTE
- - -
Președinte:Ilie Nadia RalucaJudecători:Ilie Nadia Raluca, Petre Magdalena, Bodea
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1739/2008. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 1682/2009. Curtea... → |
|---|
