Delegarea salariatului. Conţinutul deciziei de delegare
| Comentarii |
|
Din coroborarea dispoziţiilor art. 43 şi art. 44 C. muncii rezultă că decizia de delegare trebuie să cuprindă durata delegării. În absenţa unei astfel de menţiuni nu se poate stabili caracterul temporar al măsurii unilaterale a angajatorului de modificare a locului de muncă al salariatului, fără acordul acestuia, pe o perioadă de până la 60 de zile, iar măsura contravine prevederilor art. 41 C. muncii , conform cărora contractul individual de muncă poate fi modificat doar prin acordul părţilor.
Secţia litigii de muncă, Decizia nr. 1778 din 18 noiembrie 2009
Prin sentința civilă nr. 1079/02.04.2009, pronunțată în dosarul nr. 7425/30/2008, Tribunalul Timiș a admis acțiunea formulată de reclamanta C.R. împotriva pârâtei SC P.C.I. SA Timișoara, a anulat decizia nr. 1969/12.09.2008 și a dispus repunerea părților în situația anterioara emiterii deciziei, în sensul reluării activității în muncă la locul stabilit prin contractul de muncă, respectiv la punctul de lucru D.V.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta este angajata pârâtei, conform contractului individual de muncă, înregistrat la ITM Timiș sub numărul 1912467/12.03.2007, desfășurându-și activitatea la punctul de lucru D.V.
Prin decizia nr. 1969/12.09.2008, pârâta a dispus ca, începând cu data de 1.10.2008, reclamanta C.R. să-și desfășoare activitatea la sediul firmei din Timișoara. Această decizie a fost apreciată ca fiind un act prin care angajatorul a modificat unilateral contractul individual de muncă, încheiat cu salariatul, în sensul modificării locului muncii, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 41 alin. (1) C. muncii.
Apărarea pârâtei cu privire la faptul că, prin decizia 1969/12.09.2008, a avut loc o delegare a reclamantei, nu a fost reținută, deoarece delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Or, prin decizia contestată s-a realizat o modificare definitivă a locului muncii.
Pârâta a formulat, în termen legal, recurs împotriva sentinței civile nr. 1079/2.04.2009 a Tribunalului Timiș, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
în motivarea cererii de recurs se arată că prima instanță a reținut în mod neîntemeiat și nemotivat că, prin decizia contestată, s-a realizat o modificare definitivă a locului de muncă, deși angajatorul a luat măsura modificării unilaterale a locului de muncă pentru o perioadă de maxim 60 de zile, conform Codului muncii, fiind respectat caracterul temporar al delegării.
Această măsură unilaterală a fost determinată de randamentul foarte scăzut al grupei 84.01, care a desfășurat activitate la punctul de lucru din D.V., de pericolul pierderii unui client principal și de necesitatea perfecționării profesionale a salariatelor din această grupă, iar nu de intenția de a închide punctul de lucru din D.V.
Faptul că modificarea locului de muncă a avut caracter temporar rezultă din preambulul deciziei contestate, în care se menționează necesitatea dobândirii de către salariatele delegate a unor cunoștințe avansate, precum și din temeiul de drept invocat în decizie, respectiv dispozițiile art. 41 și urm. C. muncii, fiind inclus astfel și art. 44 alin. (1) C. muncii. Pe de altă parte, la data depunerii contestației, 30.09.2008, termenul de 60 de zile, prevăzut de lege nu era depășit.
Față de dispozițiile art. 40 alin. (1) C. muncii, deschiderea, menținerea și închiderea unui punct de lucru este la latitudinea angajatorului, care apreciază eficiența unei astfel de acțiuni.
Instanța de fond a apreciat, în mod absurd și nefondat, că se poate relua activitatea într-un spațiu pe care unitatea nu-l mai deține de la data de 1.12.2008, așa cum rezultă din probele depuse la dosar.
Recurenta a solicitat și reducerea sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat la a cărei plată a fost obligată, deoarece suma este cerută de către același apărător în fiecare din cele 8 dosare în care s-a angajat în contradictoriu cu societatea și pentru care a formulat aceeași contestație, cu același conținut, schimbând doar numele contestatoarei, numărul dosarului și al deciziei atacate.
în drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041C.proc.civ.
Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, arătând că motivul de recurs referitor la ignorarea caracterului temporar al modificării locului de muncă al reclamantei este nefondat, deoarece din probatoriul administrat în cauză rezultă că intenția angajatorului a fost desființarea punctului de lucru din D.V.
Totodată, susține că temeiul și motivele de fapt invocate în cuprinsul deciziei contestate nu pot conduce la concluzia că în cauză a fost dispusă măsura delegării. în lipsa indicării art. 43 și art. 44 C. muncii , ca temei juridic al deciziei atacate și a perioadei pentru care s-a dispus delegarea, salariatul și instanța de judecată nu pot presupune voința angajatorului.
Motivul de recurs referitor la drepturile consacrate de art. 40 alin. (1) C. muncii în favoarea angajatorului contrazice celelalte susțineri ale recurentei, întrucât închiderea punctului de lucru nu este compatibilă cu măsura delegării, care presupune întoarcerea salariaților la locul de muncă inițial.
Cu privire la cererea de reducere a cheltuielilor de judecată, intimata arată că este nefondată, deoarece pârâta se află în culpă procesuală.
în drept, se invocă dispozițiile art. 115 și urm. C.proc.civ.
Recurenta a depus concluzii scrise, prin care solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, arătând că punctul de lucru de la D.V. a fost desființat, după ce angajatorul a constatat că nu mai există forță de muncă în zonă, astfel încât dispoziția instanței de fond de repunere a părților în situația anterioară este imposibil de executat.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9, coroborate cu cele ale art. 3041C.proc.civ., Curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Având în vedere specificul activității desfășurată de societate, complexitatea produselor executate pentru principalul client, mărirea comenzilor de lucru, necesitatea dobândirii de către salariați a unor cunoștințe avansate și competențe profesionale, a unor metode și procedee moderne necesare pentru realizarea activităților profesionale și actualizarea deprinderilor specifice postului, precum și dispozițiile art. 17,art. 40,art. 41 și urm. și art. 188 C. muncii , pârâta a dispus, prin decizia nr. 1969/12.09.2008, ca „începând cu data de 1.10.2008, doamna C.R., având funcția de muncitor necalificat, în cadrul grupei 84.01, să desfășoare activitatea pe același post la sediul firmei din Timișoara, str. J. Salariata beneficiază de același salariu și de transport plătit de angajator”.
Art. 43 C. muncii prevede că „delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă”.
Conform art. 44 C. muncii , delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile și prelungită, cu acordul salariatului, cu cel mult 60 de zile, iar salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Văzând dispozițiile art. 43 și art. 44 C. muncii și cuprinsul deciziei contestate, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a apreciat că în speță nu a fost dispusă delegarea reclamantei, deoarece decizia nu cuprinde durata delegării și mențiuni privitoare la plata unei indemnizații de delegare. Din modul de formulare a măsurii dispuse și față de argumentele de fapt expuse în preambulul deciziei, rezultă că angajatorul a urmărit modificarea definitivă a locului de muncă al reclamantei. Menționarea art. 41 și următoarele ca temei de drept al deciziei nu conduce la concluzia că măsura contestată reprezintă o delegare.
împrejurarea că, la data înregistrării acțiunii pendinte, respectiv la data de 30.09.2008, nu a expirat termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 44 alin. (1) C. muncii, nu are relevanță, atâta timp cât decizia contestată nu indică o perioadă pentru modificarea locului de muncă al reclamantei. De altfel, acest termen nu putea expira până la data de 30.09.2008, deoarece decizia urma să producă efecte cu începere de la data de 1.10.2008.
Potrivit art. 41 alin. (1)-(3) lit. b) C. muncii, modificarea locului muncii se poate realiza doar prin acordul părților, fiind posibilă modificarea unilaterală a acestuia doar în cazurile și condițiile prevăzute de Codul muncii.
Locul muncii se referă la localitatea și unitatea în care salariatul își desfășoară activitatea, astfel încât schimbarea localității în care angajatul trebuie să presteze munca reprezintă o modificare a locului muncii în sensul art. 41 C. muncii , fiind necesar acordul salariatului pentru modificarea localității de desfășurare a activității sale.
în temeiul art. 40 alin. (1) lit. a)-d) C. muncii, angajatorul are posibilitatea să dispună mutarea salariatului într-un alt birou, într-un alt compartiment, la o altă secție sau la un sediu secundar din aceeași localitate, deoarece el are prerogativa de a alege varianta pe care o consideră optimă pentru desfășurarea activității. Prin urmare, aceste prevederi legale nu îndreptățesc angajatorul să modifice unilateral locul de muncă al salariatului dintr-o localitate în alta.
Dacă o societate apreciază că se impune închiderea unui punct de lucru, ea trebuie să aducă la cunoștința angajaților această împrejurare, iar dacă salariații refuză mutarea la un sediu din altă localitate devin incidente prevederile art. 65 și urm. C. muncii.
Deoarece prin decizia contestată s-a dispus modificarea unilaterală a locului de muncă al reclamantei fără acordul acesteia, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 41 C. muncii , Curtea a apreciat că instanța de fond a admis în mod legal și temeinic acțiunea reclamantei și a dispus anularea acestei decizii, precum și repunerea părților în situația anterioară emiterii ei, în sensul reluării activității în muncă la locul stabilit prin contractului individual de muncă, respectiv la punctul de lucru din D.V., nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
Desființarea punctului de lucru de la D.V. nu este de natură a justifica admiterea recursului, deoarece, într-o astfel de ipoteză, devin incidente prevederile art. 65 și urm. C. muncii.
Cererea de reducere a onorariului de avocat la a cărui plată a fost obligată recurenta de către prima instanță este nefondată prin raportare la prevederile art. 274 alin. (3) C.proc.civ., întrucât acest onorariu nu este nepotrivit de mare față de complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, care a formulat cererea de chemare în judecată, interogatoriu pentru pârâtă și concluzii scrise, prezentându-se la fiecare termen de judecată în fața instanței de fond.
(Judecător dr. Carmen Pârvulescu)
| ← Litigii de muncă. Acordarea reactualizării sumei prin... | Auditor de justiţie. Plata bursei în perioada dintre data... → |
|---|
Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:
Comentarii despre Delegarea salariatului. Conţinutul deciziei de delegare
