Răspunderea patrimonială a salariatului
| Comentarii |
|
Potrivit art. 254 C.muncii, „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.
Pentru a exista răspundere patrimonială, prin prisma acestui text, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, cum ar fi calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba, existenţa faptei ilicite şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa, a prejudiciului cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi vinovăţia (culpa) salariatului.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2391 din 25 septembrie 2013
Prin decizia nr. 2391/25.09.2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta societate comercială împotriva sentinţei civile nr. 620/14.03.2013, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:
Obiectul litigiului îl constituie solicitarea societăţii reclamante de a fi obligată pârâta să repare prejudiciul în cuantum de 5.691 lei cauzat societăţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a faptului că începând cu anul 2008 şi până în ianuarie 2011 nu a solicitat în termen de 90 zile recuperarea indemnizaţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 158/2005, care astfel au rămas la bugetul de stat.
Raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, Curtea de Apel a constatat că în mod corect instanţa anterioară a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 254 C.muncii.
Potrivit acestui text, „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond, din analiza prevederilor din Codul muncii rezulta că, pentru a exista răspundere patrimonială, este necesar să fi e îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, cum ar fi calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba, existenţa faptei ilicite şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa, a prejudiciului cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi vinovăţia (culpa) salariatului.
În ceea ce priveşte concluzia instanţei de fond, criticată prin recursul formulat precum că fapta pe care recurenta a imputat-o pârâtei nu se afl a în sarcina acesteia, „nefi ind prevăzută nici în fi şa postului sau în alt înscris comunicat pârâtei”, precum şi faptul că textele legale stabilesc obligaţia recuperării în sarcina angajatorului, respectiv a directorului (administratorului) şi a directorului economic, Curtea de Apel a constatat că aceasta este confi rmată atât de actele şi lucrările dosarului, cât şi de textele legale incidente în cauză.
Astfel, chiar recurenta recunoaşte că, în ceea ce o priveşte pe pârâtă, nu exista întocmită o fi şă a postului, iar instanţa constată că nu a fost depus niciun alt act din care să rezulte obligaţia pârâtei de a solicita recuperarea sumelor suportate de angajator cu titlul de concedii şi de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate de la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
Din contră, Curtea constată că această obligaţie este dată de lege în sarcina angajatorului, respectiv obligaţia recuperării revenea „directorului (administratorului) şi a directorului economic, iar nu persoanei responsabile cu contabilitatea primară, chiar legea califi când persoanele cărora le-au fost prevăzute aceste atribuţii.
Astfel, potrivit art. 77 din Normele Metodologice ale O.U.G. nr. 158/2005, „pentru recuperarea sumelor reprezentând indemnizaţii achitate care depăşesc obligaţia lunară de plată a contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii, angajatorul depune la registratura casei de asigurări de sănătate solicitarea scrisă conform modelului prevăzut în anexa nr. 12, la care se ataşează centralizatorul privind certifi catele de concediu medical prevăzut în anexa nr. 18, precum şi, după caz, dovada achitării contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii, pentru perioada anterioară pentru care se solicită restituirea”, iar din conţinutul anexei nr. 12 rezultă că cei ce o semnează sunt persoanele sus-arătate, şi nu contabilul ce ţine evidenţa primară.
Este adevărat că aceste atribuţii pot fi delegate sau poate fi pusă în sarcina altei persoane atribuţia de a întocmi solicitările prevăzute de O.U.G. nr. 158/2005 şi a le prezenta spre semnare persoanelor responsabile, dar acest lucru trebuie să rezulte în mod expres dintr-un act scris, cum ar fi fi şa postului, ordin intern etc., sau să fi e dovedit în vreun mod faptul că aceste atribuţii erau în sarcina pârâtei şi că aceasta avea cunoştinţă de ele, lucru care nu s-a întâmplat în speţa de faţă.
Prevederea invocată de către recurentă din contractul individual de muncă, respectiv aceea că „salariatul are obligaţia: a) să realizeze norma de muncă şi celelalte sarcini ce decurg din funcţia sau postul deţinut şi să răspundă de îndeplinirea lor faţă de angajator (...)” nu este sufi cientă câtă vreme această exprimare generică nu este de natură a angaja răspunderea patrimonială a pârâtei
în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că această obligaţie, dată de lege în sarcina altor persoane, i-a fost adusă la cunoştinţă şi a fost asumată de aceasta.
În aceste condiţii, în mod corect a constatat instanţa anterioară că reclamanta nu a făcut dovada faptei prejudiciabile de care acuză pârâta, respectiv lipsa de diligenţă în îndeplinirea obligaţiilor, concretizată în faptul că nu a întreprins în termenul legal demersurile privind recuperarea contribuţiilor suportate de angajator, nefi ind relevant, prin prisma celor arătate mai sus, faptul că pârâta a întocmit, semnat şi înregistrat la sediul instituţiei competente evidenţa contribuţiilor, în formularul căreia exista menţiunea „Total sumă de recuperat de la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru concedii şi indemnizaţii”.
Recurenta recunoaşte că textele normative anterior menţionate statuează o obligaţie a „angajatorului”, dar apreciază că aceasta nu o exonerează pe intimată de responsabilităţile pe care le avea şi chiar şi le asuma prin semnarea declaraţiilor, în condiţiile în care angajatorul îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin prin prepuşii săi, cum crede acesta de cuviinţă.
Este de observat însă că în speţă, aşa cum a reţinut instanţa de fond, nu s-a făcut dovada că aceste atribuţii intrau în sarcina intimatei sau că aceasta ar fi avut obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei responsabile faptul că există sume ce depăşesc cota de contribuţie obligatorie, ce necesită a fi recuperate şi procedura de urmat şi că nu şi-a îndeplinit-o.
În aceste condiţii nu mai prezintă relevanţă termenul în care aceste sume trebuiau a fi solicitate, raportat la prevederile art. 38 şi 40 din O.U.G. nr. 158/2005, astfel cum a fost modifi cată, şi nici cuantumul prejudiciului, astfel încât vor fi înlăturate criticile recurentei sub acest aspect.
Faţă de considerentele mai sus arătate, nefi ind incidente în speţă niciunul din motivele de modifi care sau casare a hotărârilor an terioare, expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ., instanţa a respins recursul formulat conform art. 312 alin. (1) C.proc.civ.
(Judecător Iolanda Mioara Grecu)
| ← Art. 106 din Legea nr. 393/2004. Reluarea raporturilor de muncă... | Calitatea procesuală pasivă a unităţilor... → |
|---|
