Decizia civilă nr. 1034/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1034/R/2013
Ședința publică din 04 martie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. G. JUDECĂTOR: L. D. JUDECĂTOR: S. D.
GREFIER: C. M.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul declarat de pârâta SC A. S. împotriva sentinței civile nr. 1668/F din 12 octombrie 2012 și a Încheierii din data de_, pronunțate de Tribunalul B. -Năsăud în dosarul nr._, privind și pe reclamantul intimat C. F. M., având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 25 februarie 2013, când s-a dispus amânarea pronunțării recursului pentru data de azi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1668 din_, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr._, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul C. F. M., împotriva pârâtei SC A. S. , și pe cale de consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 6300 Euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând diferență diurnă neachitată pentru anii 2009 și 2010.
Au fost compensate parțial cheltuielile de judecată și obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 1.287 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de_ între reclamantul C. F. M., în calitate de angajat - agent turism și S.C. A. S.R.L., în calitate de angajator, s-a încheiat contractul individual de muncă înregistrat sub nr.4., în care s-a prevăzut o normă de muncă de 8 ore pe zi, 48 de ore pe săptămână, salariu de bază brut de 3.135.000 lei ROL. În contract se mai stipulează că în lipsa unui loc de muncă fix, salariatul va desfășura activitatea la punctele de lucru ale societății în B., putând fi totodată delegat sau detașat în funcție de nevoile societății. Se menționează totodată la punctul 6 litera J că, în situația în care salariatul este trimis în delegare sau detașare, beneficiază de următoarele drepturi: transport cu trenul sau autobuzul, cazare în hotel sau locuri amenajate și de diurnă negociabilă în limitele legale.
Pe parcursul derulării raporturilor de muncă în baza unor "decizii de delegare"; (o parte fiind depuse la f.51-58), reclamantul C. F. M. a fost delegat cu mai multe ocazii în Italia, Germania, Portugalia, Olanda și Franța.
Pentru aceste perioade reclamantul a încasat salariul și diferite sume de bani cu titlul de diurnă.
La data de_ prin Decizia nr. 6.68213 angajatorul S.C. A. S.R.L. a dispus în baza art. 81 alin. 7 Codul muncii încetarea contractului de muncă cu renunțarea angajatorului la preaviz, în urma demisiei angajatului.
Nu este contestat în cazul de față aspectul că în cursul anilor 2009, 2010 și 2011 reclamantul a fost delegat în diferite țări din Uniunea Europeană pentru a desfășura activități în folosul pârâtei angajatoare, la birourile din străinătate ale acesteia. Obiectul procesului îl constituie de fapt cuantumul renumerației cuvenite cu titlul de diurnă pentru perioadele cât reclamantul a lucrat în străinătate. În acest sens reclamantul susține că nivelul minim am diurnei este cuprins în HG nr. 518/1995, dar pârâta apreciază că nivelul diurnei a fost cuprins în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, sume achitate de altfel reclamantului, iar HG nr. 518/1995 nu ar fi aplicabil în cauză, întrucât pârâta nu este o instituție publică, ci o societate privată.
Instanța reține că părțile contractante nu au prevăzut în contractul individual de muncă nivelul exact al diurnei, fiind menționat cu titlu general că diurna este negociabilă în limitele legale. Instanța constată totodată, că în contractul individual de muncă se prevede că angajatul urmează să fie delegat în funcție de necesitățile societății angajatoare. Chiar dacă o astfel de clauză nu este una des întâlnită în contractele de muncă, ea nu poate fi considerată nelegală și a fost asumată prin semnătură de către angajatul C. F. M. .
La Contractul colectiv de muncă la nivelul unității Holding A. au fost încheiate mai multe acte adiționale (f.164-192), prin care era prevăzut cuantumul diurnei pentru fiecare țară în care are loc delegarea, pe categorii de salariați, fiind stabilite sume de ordinul a sute de Euro pe lună. În perioada 2009-2011 reclamantului i s-a achitat diurnă în funcție de sumele prevăzute în aceste acte adiționale.
Hotărârea nr. 518 din 10 iulie 1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar privește, așa cum a subliniat și reclamanta angajații diferitelor instituții publice, care sunt trimiși în delegații în condițiile art. 1 din acest act normativ. În anexa nr. 1 aferentă, este stabilit nivelul diurnelor pentru fiecare țară în parte, iar pentru țările în care reclamantul a fost delegat, sunt prevăzute sume de 35 de Euro pe zi.
Instanța a apreciat că această anexă are aplicabilitate în cauză în ceea ce privește diurnele datorate pentru anii 2009 și 2010, ca și norme de trimitere raportate la art. 45 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010, unde se prevede că salariații unităților trimiși în delegație în țară sau străinătate beneficiază de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unități sau unitate, nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituțiile publice. Rezultă din aceste dispoziții că există posibilitatea negocierii nivelului diurnei, dar în nici într-un caz acest nivel nu poate fi inferior celui aplicabil instituțiilor publice, respectiv HG nr. 518/1995 - anexa nr. 1, fiind unicul act normativ care prevede expres sumele pentru diurne.
Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată (aplicabil pentru anii 2009-2010), iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată. Mai mult chiar, potrivit art. 8 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractile colective de
muncă încheiate la nivel superior. Astfel, dacă contractul colectiv la nivel superior, în cazul de față Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010, conține dispoziții mai favorabile, decât contractul colectiv la nivel de unitate, sunt aplicabile dispozițiile celui dintâi în detrimentul contractului la nivel de unitate, fără a fi necesară în prealabil constatarea nulității acestui din urmă contract.
Pentru anul 2011 însă, raportat la aspectul că Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010 a fost denunțat la sfârșitul anului 2010, astfel încât în anul 2011 nu și-a produs efectele, nu există nici un fundament juridic pentru acordarea diurnelor la nivelul prevăzut în anexa nr. 1 la HG nr. 518/1995.
Pentru a se verifica dacă nivelul diurnei stabilit prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010 prin raportare la HG nr. 518/1995 era mai mare, decât diurna efectiv încasată de reclamant, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile. S-a constatat că reclamantul a fost detașat în anii 2009-2010 (fără anul 2011, pentru care instanța apreciază că nu sunt aplicabile dispozițiile HG nr. 518/1995) un număr de 410 zile, încasând diurnă proporțional cu zilele petrecute în străinătate, în sumă de 7.722 Euro.
S-a calculat și nivelul diurnei conform HG nr. 518/1995 (f.329) rezultând pentru anii 2009-2010 suma de 14.350 Euro, dar expertul nu a avut în vedere reducerea cu 25% în baza art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 118/2010 pentru perioada începând cu luna iulie 2010. Efectuând calculele corespunzătoare în acest sens, rezultă o diferență între diurna efectiv încasată și cea calculată la nivelul anexei nr. 1 la HG nr. 518/1995, în sumă totală de 6.300 Euro.
Pârâta a mai invocat în apărare că reclamantul, cât a fost angajatul societății pârâte nu a contestat nivelul diurnei încasate, aceste aspecte nu pot înlătura însă dreptul recunoscut angajatului prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010, iar valorificarea acestor drepturi la un moment sau altul, rămân la latitudinea angajatului-reclamant.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul C. F. M. , împotriva pârâtei SC A.
S. și pe cale de consecință a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 6300 Euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând diferență diurnă neachitată pentru anii 2009 și 2010.
În conformitate cu art. 276 Cod procedură civilă, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost admis în proporție de 2/3, au fost compensate parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți (2.980 lei reclamantul, respectiv
2.500 lei pârâta) și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de
1.287 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta S.C. A. S. a declarat recurs prin care a solicitat
modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă sau, în subsidiar ca nefondată.
În motivarea recursului, s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art.268 alin.1 lit. e Codul muncii, care instituie un termen de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului în situația unor drepturi reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, sens în care pârâta afirmă că art.45 alin.2 și art.46 alin.4 Codul muncii recunosc acordarea indemnizațiilor de delegare/detașare în condițiile contractului colectiv de muncă.
Pornind de la textul art.46 al Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010 pârâta formulează în contextul excepției prescripției o apărare de fond conform căreia în cazul în care detașarea depășește 30 de zile consecutive, în locul diurnei zilnice se plătește o indemnizație egală cu 50% din salariul de bază zilnic.
Tot astfel, pârâta afirmă că nu pot fi înlăturate clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate în detrimentul celor aparținând contractului încheiat la nivel național, în absența contestării celor la nivel inferior, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție în baza art.142 din Legea nr.62/2011.
Pe fondul cauzei, pârâta apreciază că se impunea reducerea cuantumului diurnei cu încă 25%, față de prima reducere cu 25% bazată pe Legea nbr.118/2010, ca urmare a modificării HG nr.518/1995 prin HG nr.606/1996, care ar fi determinat un cuantum al diurnei de 3067 Euro în loc de 6300 de Euro.
Astfel, chiar dacă ar fi aplicabile prevederile HG nr.518/1995, nivelul diurnei este cel stabilit prin modificarea adusă acestui act normativ de către HG nr.606/1996.
Cu toate acestea, pârâta contestă incidența în cauză a HG nr.518/1995, care se referă în mod special la misiunile cu caracter temporar și la instituțiile stabilite în mod expres de art.1, 2 și 16, neputând fi extinse la alți angajatori, sens în care art.17 privind ceilalți agenți economici are caracterul unei norme de recomandare și nu imperativă.
Prin urmare, aplicabilitatea HG nr.518/1995 depinde de o dublă condiție a îndeplinirii uneia dintre misiunile cu caracter temporar de către personalul expres și limitativ prevăzut de art.1 și art.16.
În cadrul societății pârâte, drepturile salariale se stabilesc prin negociere directă prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, precum și în contractul individual de muncă, astfel încât admiterea acțiunii reclamantului ar atrage echivalarea postului de agent de turism într-o societate comercială cu cel de înalt demnitar.
Reclamantul s-ar îmbogăți fără justă cauză prin acordarea diurnei deoarece, potrivit răspunsului de la întrebarea nr.6 din interogatoriu, a beneficiat de transport, cazare și 3 mese/zi, ceea ce îndeplinește scopul acordării diurnei, respectiv acoperirea cheltuielilor de hrană și a celor mărunte (art.5 din HG nr.518/1995), arătându-se că hrana i-a fost asigurată de angajator, iar cheltuielile mărunte au fost acoperite de diurna acordată în limita contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Examinând toate ipotezele prevăzute de HG nr.518/1995, pârâta conchide că reclamantul nu se încadrează în beneficiarii diurnei și apreciază că necontestarea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate liber negociat, încheiat și legal înregistrat îl împiedică pe reclamant să se prevaleze de prevederile altui contract colectiv de muncă, deoarece s-ar încălca forța obligatorie pentru părți a unui contract colectiv de muncă liber convenit.
Se arată că reclamantul nu a dovedit că diurna acordată de pârâtă ar fi fost insuficientă pentru cheltuielile mărunte uzuale și se reiterează că libertatea contractuală rezultată din încheierea și executarea benevolă a contractului de muncă, inclusiv prin acceptarea trimiterii sale în străinătate, se opune admiterii acțiunii.
În fine, se apreciază că demersul judiciar al reclamantului întreprins după încetarea raporturilor de muncă nu se caracterizează prin buna credință, contrar cerințelor art.8 din Codul muncii.
Reclamantul C. F. M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că se aplică în speță termenul general de prescripție de 3 ani, cu atât mai mult cu cât art.2513 cod civil se opune invocării excepției prescripției pentru prima dată în recurs. De asemenea, HG nr.606/1996 de modificare a HG nr.518/1995 introduce art.81care se referă la muncitorii români care se deplasează în străinătate pentru executarea de lucrări de construcții, reparații și amenajări la imobilele misiunilor diplomatice și
ale oficiilor consulare categorie în care nu se încadrează reclamantul. Înlăturarea clauzelor contractului colectiv de muncă în detrimentul altora mai favorabile este posibilă și fără ca instanța să fie sesizată cu un petit de nulitate.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel constată următoarele
:
Nu este inadmisibilă invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru prima dată în recurs, deoarece prevederile art.2513 din Codul Civil nu sunt aplicabile raporturilor juridice anterioare intrării în vigoare a Noului Cod Civil, rămânând supuse vechiului regimului juridic, după cum reglementează art.2663 din Codul Civil.
Excepția prescripției dreptului la acțiune vizează diurna aferentă anilor 2009 și 2010 ( n.r. pentru anul 2011 a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantului), astfel încât se întemeiază pe prevederile art.283 alin.1 lit. e Codul muncii, în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 40/2011. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 283 alin.(1) din Codul muncii
,"Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate:
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator;
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996, aplicabil în raport de data nașterii dreptului, prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin.
(1) lit. a)- d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, iar prin prezenta acțiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor drepturi neacordate cuvenite ca urmare a executării raporturilor juridic de muncă, Curtea apreciază că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile menționate anterior este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
Cum subsumat excepției prescripției, pârâta a invocat aplicabilitatea art.46 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010, instanța de recurs se va pronunța asupra apărării menționate în acest cadru, sens în care observă că indemnizația de 50% stabilită prin norma menționată se acordă în cazul salariatului detașat în străinătate; or, în speță reclamantul nu a fost detașat în sensul art.45 Codul muncii, nefiindu-i schimbat locul de muncă la un alt angajator, ci a fost trimis în străinătate pentru a presta activitate în favoarea pârâtei.
Nu vor fi reținute nici criticile recurentei conform cărora în absența contestării și constatării clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, acestea nu pot fi înlăturate în detrimentul celor din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, deoarece art. 238 alin. 1 din Codul muncii instituie interdicția reglementării prin contractele colective de muncă a unor clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior.
Aceste prevederi se întemeiază pe natura juridică a contractului colectiv de muncă, și anume aceea de izvor de drept, precum și pe împrejurarea că, un asemenea contract reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractelor, așa cum rezultă din ansamblul dispozițiilor legale în materia contractelor colective de muncă.
Prin urmare, chiar dacă la nivel de unitate a existat un contract colectiv de muncă, în cauză prevalează contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național, întrucât stabilește drepturi în favoarea salariaților la un nivel superior contractului colectiv de muncă de la nivelul angajatorului, acesta fiind remediul și mecanismul juridic și legal prin care este cenzurată încălcarea art. 238 din Codul muncii, fără a fi necesară constatarea expresă a nulității clauzelor contractului colectiv de muncă la nivelul de unitate.
Nu sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 62/2011 a dialogului social, deoarece au intrat în vigoare ulterior încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză.
În privința fondului, Curtea de Apel reține că în cuprinsul art. 45 lit. b din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 nr. 2985 publicat în Monitorul Oficial din 29 ianuarie 2007 s-a prevăzut că: ";Salariații unităților trimiși în delegație în țară sau străinătate vor beneficia de următoarele drepturi: diurna de deplasare, al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unități sau unitate; nivelul minim al
diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplica la instituțiile publice
";.
În conformitate cu dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. c și d din Codul muncii și ale art. 11 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, și respectiv, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară, în cazul contractului colectiv de muncă la nivel național.
Așadar, această dispoziție contractuală reprezintă o normă de trimitere la nivelul minim al diurnei stabilit prin actele normative ce se aplică în instituțiile publice, condiții în care devin aplicabile prevederile cu caracter minimal din HG nr. 518/1995, care stabilesc un nivel minim de 35 euro/zi pentru angajații trimiși în Italia, Germania, Portugalia sau Olanda.
Este real că HG nr. 518/1995 a fost adoptat pentru a reglementa în principal drepturile și obligațiile personalului trimis în străinătate din cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice, precum și altor instituții publice, personalului din regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat și că nu creează obligații direct în sarcina altor angajatori, însă în speță devin aplicabile din acest act normativ doar dispozițiile cu privire la cuantumul minim al diurnei ca urmare a trimiterii exprese făcute de dispozițiile obligatorii din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național.
Așadar, Curtea de Apel constată că dispozițiile HG nr. 518/1995 nu sunt incidente în cauză în mod de sine stătător, independent de alte izvoare de drept, fiind evident că în acest mod se pot extinde asupra altor raporturi juridice decât
cele expuse în ipotezele legale ale art. 1, 2 și 16, numai dacă agenții economici vizați de art. 17 dau curs normei de recomandare edictate.
În speță, dispozițiile HG nr. 518/1995 sunt atrase în silogismul judiciar aplicabil în cauză ca efect al trimiterii obligatorii făcute de art. 45 lit. b din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, care îi conferă caracter obligatoriu cu privire la nivelul minim al diurnei, și nu la calitatea angajaților sau scopul deplasării.
Nu are temei legal susținerea recurentei privind îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului, deoarece micșorarea patrimoniului societății își găsește izvorul în dispozițiile legale mai sus indicate.
Cu toate acestea, Curtea de Apel reține că este întemeiată apărarea pârâtei legată de nivelul minim al diurnei, astfel cum este stabilit prin art. 81din HG nr. 518/1995, modificat prin HG nr. 616/1996.
Astfel, art.45 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național prevede că "nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituțiile publice";.
Or, HG nr.518/1995 cu modificările ulterioare reglementează atât două categorii de diurnă (I și a II-a, corespunzătoare nivelului funcției), cât și acordarea totală sau parțială (75% sau 50% în situațiile prevăzute de art.8 și art.81).
Chiar reclamantul se raportează la nivelul diurnei de categoria I (coeficient 1,00), în valoare de 35 de euro/zi, și nu la cea de categoria a II-a (coeficient de 1,60) în valoare de 56 Euro/zi, astfel încât, în acord cu dispozițiile privind interpretarea convențiilor din vechiul Cod Civil, clauza edictată de art.45 lit. b din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010 trebuie considerată ca făcând trimitere la nivelul minim al diurnei prevăzut de HG nr.518/1995, care reprezintă un prag minimal garantat salariatului trimis în străinătate .
Acest nivel al diurnei este cel de categoria a II-a (35 de euro/zi), însă nu în cuantumul de 100% ci cel de 75%, stabilit de art.81. În acest sens, Curtea de Apel reține că referirea făcută de art.45 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010 la ansamblul dispozițiilor actelor normative ce se aplică la instituțiile publice trebuie interpretată în favoarea debitorului, așadar la nivelul minim al diurnei (categoria a II-a și, potrivit voinței pârâtei, în procent de 75%), din moment ce HG nr.518/1995 diferențiază cuantumul diurnei pe categorii și procente, ceea ce impune instanței stabilirea exactă a nivelului diurnei.
În situația în care norma la care se face trimitere printr-o altă normă reglementează mai multe ipoteze distincte (în speță niveluri diferite ale diurnei pe categorii și procente), nerezultând în mod clar sau expres care este întinderea obligației debitorului, este necesară interpretarea juridică a acestor norme, operațiune în care au prioritate interesele debitorului conform art.983 din vechiul Cod Civil în sensul stabilirii întinderii obligației la nivelul său minim (75%, potrivit voinței sale, din categoria a II-a a diurnei).
În consecință se impune reducerea cu 25% a cuantumului diurnei acordate de prima instanță, pentru anii 2009 și 2010, respectiv de la 6300 Euro la 4725 Euro (6300 X 75% = 4725, nu 3067 cum eronat matematic pretinde recurenta).
Având un caracter minimal sub care nu se poate coborî, diurna menționată (75% din categoria a II-a) reprezintă pragul inferior considerat necesar salariatului în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum și a costului transportului în interiorul localității în care își desfășoară activitatea (art.5 alin.1 lit. a din HG nr.518/1995).
Rezultă așadar ca prima concluzie că oferirea de către angajator a unei diurne inferioare pragului minimal stabilit prin art.45 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010 încalcă drepturile salariatului (art.38 Codul muncii), iar în al doilea rând că diurna nu acoperă doar cheltuielile de hrană, ci și pe cele ale costului transportului și pe cele mărunte uzuale, care nu pot fi considerate ca onorate prin plata unei diurne inferioare.
În fine, demersul judiciar al reclamantului nu este caracterizat de încălcarea principiului bunei credințe prin simplul fapt că a fost întreprins după încetarea raporturilor juridice de muncă; acest aspect este lipsit de semnificație juridică din moment ce se încadrează în termenul de prescripție, iar angajatorul este de drept pus în întârziere pentru neplata drepturilor salariale, fără vreun demers prealabil.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., va admite în parte recursul, va modifica în parte hotărârea în sensul reducerii cu 25% diurnei respectiv de la 6300 Euro la 4725 Euro.
În mod subsecvent, va fi modificată și dispoziția de compensare parțială a cheltuielilor de judecată ale părților în raport de reducerea cuantumului dreptului reclamantului care influențează măsura în care părțile au căzut în pretenții.
Prin urmare, pârâta care a efectuat cheltuielile totale de judecată de 2500 de lei (f.367 fond) va fi obligată să plătească reclamantului care a suportat cheltuieli de 3180 lei (f.319, 360-363) suma de 1000 de lei, în locul celei de 1287 lei).
Vor fi compensate în parte și cheltuielile de judecată din recurs, respectiv cele de 2500 de lei, efectuate de pârâtă (filele 59-60) și cele de 500 de lei, suportate de reclamant (file 23), în raport de admiterea recursului în proporție de 25%, urmând ca intimatul reclamant să fie obligat să plătească recurentei pârâte suma de 250 de lei (1/4 X 2500 - 3/4 X 500).
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de pârâta SC A. S. împotriva sentinței civile nr. 1668 din_ a Tribunalului B. Năsăud pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că reduce la 4725 Euro cuantumul diurnei datorată de pârâtă reclamantului pentru anii 2009 și 2010.
Compensează în parte cheltuielile de judecată ale părților și obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 de lei.
Obligă intimatul C. F. M. să plătească recurentei suma de 250 lei, cheltuieli de judecată în recurs în urma compensării parțiale.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||
D. G. | L. | D. | S. D. |
Red.S.D./S.M.D.
2 ex./_ Jud.fond.B. I.
GREFIER
C. M.
