Decizia civilă nr. 1708/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1708/R/2013
Ședința publică din data de 2 aprilie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. T. F.
C. SA și S. DE T. F. DE C. C. împotriva sentinței civile nr. 2679/F din 20 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosar nr._ privind și pe reclamanții intimați S. L., N. L., C.
A., K. E., G. A., C. T. D., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamanților intimați - avocat Maxim A. din cadrul Baroului C. .
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta reclamanților depune la dosar la acest termen de judecată delegați sa de reprezentare și întâmpinare solicitând ca întâmpinarea să fie considerată depusă cu titlu de concluzii scrise și arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nefiind formulate cereri în probațiune, Curtea, apreciind că prezenta cauză se află în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimaților solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2679/F din 20 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._
s-a admis ca fiind întemeiată excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește salariul suplimentar și ajutorul material de Crăciun 2009, invocată de pârâte și pe cale de consecință respinge cererea reclamantelor de obligare a pârâtelor la plata acestor drepturi bănești pentru autoritatea de lucru judecat.
S-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele S. L., N.
L., C. A., K. E., G. A. și C. T. -D.
, împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de C. "C. C. ";SA
și S.
N. de T. F. de C. "C. C. ";SA - Regională de T. F. de C. A.
, și, în consecință:
- pârâtele au fost obligate în solidar să le plătească reclamantelor drepturile bănești reprezentând salar suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului 2010, prima de Paști și Crăciun și pentru Ziua F. ului aferente anului 2010, echivalent fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui drept salarial și până la plata efectivă.
S-au respins ca neîntemeiate pretențiile reclamanților vizând acordarea drepturilor bănești aferente anului 2011 și 2012.
Pârâtele au fost obligate să plătească în solidar reclamantei C. u T.
D. suma de 400 lei reprezentând cheltuieli parțiale de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că excepția autorității de lucru judecat a fost întemeiată.
Actele prezentului dosar și cele ale dosarelor acvirate au demonstrat întrunirea cerințelor imperative instituite de prevederile art. 1201 cod civil în reglementarea instituției procesuale evocate, respective tripla identitate de părți, chiar și a calităților procesuale active și pasive de reclamant și pârât, obiect și cauză juridică, cu privire la reclamantele S. L., N. L. ,
C. A., G. A. și C. u T. D. cu referire la pretențiile vizând plata salariului suplimentar pentru anul 2009 și ajutorul material de Crăciun în 2009, considerent pentru care în temeiul art. 166 Cod proc. civ. pretențiile adresate din nou instanței vor fi respinse pentru autoritate de lucru judecat a sentințelor civile pronunțate în dosarele nr._, nr._, nr._, nr._ și nr._ .
Excepția prescripției dreptului la acțiune
cu privire la acordarea premierii anuale de "Ziua ceferiștilor"; și a ajutorului material pentru sărbătorile de Paști și de Crăciun, respectiv a salariului suplimentar din același an 2010 a fost neîntemeiată
. Conflictul de muncă supus cercetării judecătorești este unul individual, ivit între reclamanți și pârâte, prin care cei dintâi urmărește valorificarea unui interes personal și nu unul colectiv al tuturor salariaților din unitate, așa încât dreptul material la acțiune nu este susceptibil a fi prescris în termenul de 6 luni stipulat în art.283 alin.1 lit. e din Codul muncii. Deoarece ambele categorii de drepturi se încadrează în categoria de adaosuri la salariul de bază, ce intră în componența noțiunii de salariu (art.155 Codul muncii), s-a apreciat că devin aplicabile disp. art.283 alin.1 lit. c Codul muncii și acțiunea poate fi formulată în termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului. Cererea introductivă s-a promovat la data de_, deci în termenul de prescripție legal.
În ceea ce privește fondul cauzei
(acordarea salariului suplimentar pentru anii 2009-2011 și parțial 2012; ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Crăciun 2009 și de Paști, Crăciun, Ziua feroviarului pentru anii 2010-2011),
s-a reținut că reclamantele și pârâtele au derulat raporturi de muncă atestate de copiile contractelor de muncă și deciziile de încetare emise de angajator până în luna martie 2012 pentru primele cinci reclamante, respectiv luna aprilie pentru cea de-a șasea, când au fost disponibilizate ca urmare a unor masuri de concediere colectiva, aspecte necontestate. Dintre toate, doar reclamanta K. E. a fost sancționată disciplinar, prin deciziile de sancționare disciplinară nr. 401/C/325/_ și nr. 401/C/397/_, cu reducerea salariului de bază cu 5% pe o perioadă de 1 lună.
Pretențiile deduse judecății de acestea se întemeiază pe prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de Grup de Unități din T. ul F. nr. 2386 pe anii 2006-2010 valabil până la_ prin prelungirea efectelor în baza actelor adiționale, cum însăși reclamantele învederează prin acțiunea promovată, care la art. 30 alin. 1și 3 stipulează că pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna
decembrie a anului respectiv, respectiv că "din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea salariului suplimentar se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de 10 la sută din landul de salarii realizat lunar", iar la art. 71 alin. 1 și 2 prevede, "cu ocazia sărbătorilor de Paste și de Crăciun se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații unitățile componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paste și de Crăciun se afla în concediu fără plata cu o durata de un an; pentru Ziua F. ului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare".
Criteriile de acordare ale salariului suplimentar
sunt cuprinse în anexa 6 și instituie, printre altele, regula excluderii de la acordare a celor sancționați disciplinar. Cum reclamanta K. E. nu a îndeplinit în anul 2010 cerința
caracterului ireproșabil al muncii depuse, fiind de două ori sancționată disciplinar, este evident că această pretenție a sa nu a fost fondată. În ceea ce le privește pe celelalte reclamante acest criteriu a fost îndeplinit, toate întrunind celelalte criterii, aspect necontestat.
În ceea ce privește salariul suplimentar pentru anii 2009-2011 și parțial pentru anul 2012, 2010, pretenția a fost întemeiată în parte, doar în privința dreptului salarial aferent anului 2010.
Salariul suplimentar constituie un drept salarial, fondul necesar pentru acordarea acestuia constituindu-se din fondul de salarii. Potrivit art. 236 alin. 4 Codul muncii, în forma sa în vigoare pentru perioada în discuție, text preluat de art.229 alin. 4 din noul Cod al muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților. Executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți, iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării, contractele colective de muncă neputând conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, principii instituite atât de Legea nr. 130/1996 rep.( art. 8 alin. 3, art.11 alin. 1, art.30 alin.1), cât și de Legea nr. 62/2011 a dialogului social ( art. 132 alin.3, art. 133, art. 148 alin.1), cea din urmă abrogând prin art. 224 lit. d pe cea dintâi. Ca atare, față de dispozițiile legale ce reglementează drepturile salariaților la salarizare, respectiv obligațiile corelative ale angajatorului, precum și caracterele și efectele contractelor colective de muncă legal încheiate, tribunalul constată că reclamanta/ul, în calitate de salariat al pârâtelor, este îndreptățit să primească salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se recunoaște dreptul având calitatea de salariat, condiție impusă de prevederea contractuală de care se prevalează, inclusiv la data de 31 decembrie a fiecărui an. Sumele datorate suportă riscul devalorizării, astfel că debitorul obligației de plată este ținut la repararea în totalitate a prejudiciului, motiv pentru care se impune obligarea debitorului la plata actualizată cu indicele inflației a sumelor cuvenite, începând cu data scadenței obligației. Nu poate fi reținută apărarea pârâtei, conform căreia plata salariului suplimentar constituie o facultate și nu o obligație, aceasta fiind condiționată de existența fondurilor bănești cu această destinație. Prevederea cuprinsă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și a celui la nivel de grup de unități din transportul feroviar privitoare la plata salariului suplimentar menționează faptul că salariații vor primi un salariu suplimentar, ceea ce înseamnă că s-a instituit în fapt obligația angajatorului și
nu facultatea acestuia de a plăti acest salariu. Dacă se dorea ca plata să constituie o simplă facultate, lăsată la aprecierea angajatorului în funcție de fondurile de care dispune, s-ar fi menționat că salariații vor putea primi un astfel de salariu. Or, în condițiile în care norma este una imperativă, condiționarea recunoașterii dreptului și acordării acestuia de existența de fonduri, nu poate fi acceptată. Atâta timp cât prin contractul colectiv de muncă s-a prevăzut obligația constituirii fondului, pârâta trebuia să îndeplinească această obligație, respectiv să constituie lunar fondul din care să acorde salariaților drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil. Nu poate fi reținută nici apărarea că prin actul adițional nr. 1708/2010 la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (f.162) s-ar fi renegociat această clauză, stabilindu-se neacordarea dreptului bănesc și lipsa obligației angajatorului. Teza este însă greșită întrucât pe de o parte inexistența obligației presupunea inserarea clauzei modificatoare corespunzătoare în sensul desființării dreptului, nu a prorogării termenului de realizare a acestuia, respectiv îndeplinire a obligației angajatorului după expirarea anului 2010 ( partenerii social stabilesc că în anul 2010 "nu se acordă";ajutorul material, urmând a se aplica începând cu ianuarie 2011, ceea ce presupune temporizarea executării clauzei contractuale și nu anihilarea executării obligației contractuale). Pe de altă parte în tot acest interval de timp sunt incidente prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 nr. 2836/2006, care la art. 71 prevedea, în mod necondiționat, dreptul salariaților la plata ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paști, Crăciun, Ziua F. ului, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. Dată fiind prioritatea în aplicare a contractului colectiv de muncă la nivel superior, ce cuprinde dispoziții mai favorabile pentru salariat, tribunalul a constatat că cinci dintre reclamante, ce nu se găsesc în nici una dintre ipotezele de excludere de la plata ajutorului, satisfăcând cerința muncii ireproșabile impusă de prevederea contractuală citată, sunt îndreptățite în baza contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități la plata ajutorului solicitat, cu atât mai mult cu cât ea este formulată după epuizarea intervalului de timp în care la nivel de unitate s-a decis practic suspendarea acordării
Ca atare, această solicitare a reclamantelor întemeiată pe dispozițiile acordurilor colective de muncă la nivel de grup de unități, ale căror prevederi nu pot fi contrazise prin cele ale acordurilor colective la nivel inferior, fiind obligatorii potrivit art. 236 alin. 4 și art. 238 Codul muncii, s-a impus a fi satisfăcută însă numai în ceea ce privește drepturile bănești aferente anului 2010, urmând a fi achitat salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a acestuia, și doar în ce le privește pe reclamantele S. L., N. L.
, C. A., G. A. și C. T. D.
.
Așa cum înainte s-a reținut, sancționarea disciplinară a reclamantei K.
E. în anul 2010 exclude acordarea dreptului pretins, iar pentru anul 2009 drepturile bănești au fost acordate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
În ceea ce privește anii 2011 și 2012 salariul suplimentar aferent acestora și scadent la epuizarea fiecăruia nu poate fi acordat, în raport de limitele sesizării. Astfel pretenția dedusă judecății s-a întemeiat pe acordul colectiv de muncă a cărui valabilitate a expirat la data de_ , cum însăși reclamantele au învederat prin acțiunea introductivă, aspect probat de copiile contractului colectiv de munca încheiat la nivel de societate valabil 2006 -2008, modificat și completat prin actele adiționale înregistrate la DMPS B. sub nr. 2450/_ și nr. 1708/_ .
Referitor la plata ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Crăciun din anul 2009 și Paște, Ziua feroviarului și Crăciun pentru anii 2010-2011, conform
prevederilor aceluiași contract colectiv de muncă înainte citate, pretenția a fost întemeiată în parte, doar pentru anul 2010.
În ceea ce privește dreptul pretins aferent anului 2009, a fost acordat anterior prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele acvirate, intrate în puterea lucrului judecat.
Clauzele acordului colectiv ale cărui efecte sunt prelungite până la_ instituie acordarea către salariați, cu ocazia fiecăreia dintre cele trei sărbători, a unui ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puțin un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, ajutor de care beneficiază cei care în cursul anului respectiv nu au absentat nemotivat de la serviciu mai mult de o zi, au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau la data acordării ajutorului se aflau în concediu fără plată pentru o perioadă de 1 an. Reclamantele îndeplinesc toate criteriile stabilite, aspect necontestat, după cum a rezultat din datele comunicate de angajator. Cu toate acestea drepturile litigioase nu au fost acordate, formulându-se aceleași apărări ca în cazul salariului suplimentar. susținându-se în esență că prin actul adițional la contractele colective de muncă la nivel de unitate nr. 1708/2010 se stipulează că în anul 2010 nu se acordă aceste drepturi, obligația angajatorului nu mai există. Teza pârâtelor a fost greșită, pentru identitate de rațiune.
În ceea ce privește anul 2011 prima de Paști, Ziua F. ului și Crăciun, scadente la evenimentele respective, toate plasate în timp ulterior termenului până la care erau incidente prevederile acordului colectiv de muncă pe care se fundamentează solicitările reclamantelor, nu pot fi acordate, în raport de limitele sesizării. Astfel pretențiile deduse judecății se întemeiază pe acordul colectiv de muncă la nivel de grup de unități a cărui valabilitate a expirat la data de_ , cum însăși reclamantele a învederat prin acțiunea introductivă, aspect probat de copiile contractului colectiv de munca încheiat la nivel de societate valabil 2006 - 2008, modificat și completat prin actele adiționale înregistrate la DMPS B. sub nr. 2450/_ și nr. 1708/_ .
Sumele datorate de pârâte suportă riscul devalorizării, astfel că pentru repararea în totalitate a prejudiciului în acord cu prevederile Codului muncii, s-a impus actualizarea cu indicele inflației a sumelor cuvenite, începând cu data scadenței fiecărei obligații și până la data plății efective.
Pentru considerentele de fapt și drept expuse, având în vedere și art. 40 din Codul muncii, respectiv art. 155 și 157 din același cod în forma sa în vigoare la momentul la care trebuiau acordate drepturile în discuție, respectiv art. 40,160 și162 din noul cod al muncii, acțiunea precizată a fost admisă în parte în limitele expuse .
În temeiul art. 274 Cod proc. civ. pârâtele au fost obligate să plătească în solidar reclamantei C. u T. D. cheltuieli parțiale de judecată, proporțional cu măsura admiterii pretențiilor, în sumă de 400 lei reprezentând onorariu avocat justificat cu chitanța atașată la dosar f.177.
În baza art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, care au exprimat aceeași opinie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele S. N. DE T.
F. DE C. " C.F.R. C. "; SA și S. DE T. F. DE C. C. solicitând
admiterea recursului și modificarea în totalitate a sentinței atacate.
În motivarea recursului, recurentele au arătat că instanța de fond a respins excepția invocata de unitatea recurentă privind prescrierea dreptului la acțiune fată de solicitarea reclamantelor de a se acorda salariul suplimentar, ajutorul material de Paste și Crăciun, precum și premierea pentru Ziua Ceferistului pentru anul 2010.
Așa cum a arătat și instanței de fond, pentru anul 2010 la nivelul unității era în vigoare Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de S. "C. C. " SA, valabil pe anii 2006 - 2008, modificat și completat prin actele adiționale înregistrate la DMPS B. sub nr. 1753/_ valabil până la data de_, act adițional nr. 437/_ valabil până la_, act adițional la CCM nr. 2450/_ și actul adițional la CCM nr. 1708/_, valabil până la data de_, conform căruia, art. 32, "pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv", iar potrivit art. 69 salariații beneficiază, cu ocazia sărbătorilor de Paști și Crăciun de un ajutor material stabilit la nivelul clasei I de salarizare, iar pentru Ziua F. ul se acordă o premiere la nivelul clasei I de salarizare.
Solicitările reclamantelor își au izvorul în contractul colectiv de munca, nefiind un drept prevăzut în contractul individual de muncă al salariaților reclamanți. Salariul suplimentar reprezintă o recompensă acordată de angajator salariaților, drept urmare a îndeplinirii ireproșabile a obligațiilor de serviciu de către aceștia, iar dreptul de a acorda o recompensa aparține exclusiv angajatorului, fiind o disponibilitate a acestuia și nu o obligație, respectiv un ajutor material acordat cu o ocazie prestabilită.
Având în vedere natura juridica diferita a drepturilor salariale pe de o parte și cea a "salariului suplimentar" și ajutoarelor materiale pe de altă parte, obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea recurentei la respectarea unor clauze din CCM si, pe cale de consecință, se află în prezenta unui conflict de drepturi, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1, lit. e din Codul muncii republicat, conform cărora "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Dreptul la acțiune în cazul nerespectării prevederilor art. 32 din CCM s-a născut la data de_, iar fată de data introducerii acțiunii, și raportat la prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii republicat, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților privind acordarea salariului suplimentar pentru anii 2010.
De asemenea, dreptul la acțiune cu privire la acordarea ajutorului material de Paste s-a născut la data de 19 aprilie 2010, dreptul la acțiune cu privire la acordarea ajutorului material de Crăciun s-a născut la data de 25 decembrie 2010, iar cel cu privire la premierea pentru Ziua F. ului s-a născut la data de_, iar fată de data introducerii acțiunii, și raportat la prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii republicat, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților privind acordarea drepturilor salariale solicitate.
2. Consideră că instanța de fond în mod neîntemeiat a admis în parte cererea reclamantelor, obligând unitatea recurentă la plata drepturilor salariale pentru anul 2010.
Reclamantele au solicitat acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010 în temeiul prevederilor art. 30 din CCM la nivel de ramură de transporturi.
Așa cum a precizat la instanța de fond, la nivelul societății s-a aplicat Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de societate, valabil pentru anii 2007 - 2008, modificat și completat prin actele adiționale înregistrate la DMPS B. sub nr. 1753/_ valabil până la data de_, act adițional nr. 437/_ valabil până la_, act adițional la CCM nr. 2450/_ și actul adițional la CCM nr. 1708/_ valabil până la data de_, conform căruia, la art. 32 se prevedea că "pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după
expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv".
Atât în anul 2009 cât și în anul 2010 sindicatele reprezentative la nivel de societate și administrația S. "C. C. " S.A. au renegociat clauza prevăzută la art. 32 al. 1 din CCM la nivel de societate.
Potrivit actului adițional nr. 1708/_ la CCM încheiat la nivel de societate, .art. 32- (1) și (2) s-a modificat, având următorul conținut: pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. [ ... ] Aceste prevederi nu se aplică în anul 2010, urmând a se aplica începând cu 01 ianuarie 2011.
În concluzie, voința părților a fost că aceste drepturi să nu se acorde pentru anul 2010, urmând a fi acordate eventual începând cu 2011.
Chiar dacă în același timp erau în vigoare mai multe contracte colective de muncă, cel încheiat la nivel de grup de unități din transporturi și cel la nivel de societate, în care existau aceleași prevederi ce acordau salariul suplimentar - cele prevăzute la art. 30, respectiv art. 32, consideră că trebuie dată eficientă contractului colectiv de muncă la nivel de societate, deoarece reprezintă voința pârtilor si, potrivit prevederilor art. 11 al 3 din CCM la nivel de grup de unități din transporturi: "Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada la care se acordă cota de profit a salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate sau, după caz, instituție.
Suspendarea acordării drepturilor bănești reprezentând salariu suplimentar este în concordantă cu situația financiară la nivelul societății, care, la sfârșitul anului 2009 a înregistrat o pierdere cumulată în valoare de 535.423,74 mii lei.
Așa cum a arătat la instanța de fond, constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar din veniturile realizate nu a putut fi îndeplinită de recurentă motivat de faptul că S. N. de T. F. de C. "C.F.R. C. " - S.A. fiind o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor
O.U.G. nr.79/2008 au obligația respectării prevederilor art.7 alin.(1) din acest act normativ conform cărora: " .. indicele câștigului salarial mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivității muncii, calculat în unități fizice sau după caz, în unități valorice în condiții comparabile, în funcție de specificul activității ... ". Deci în conformitate cu aceste prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli aferent anului 2010, aprobat prin act normativ, iar fundamentarea fondului de salariu s-a făcut pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut și care nu putea fi mai mare decât indicele productivității muncii.
Conform bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2010, pe anul care face obiectul prezentei cereri, indicele de creștere a salariului mediu brut față de indicele productivității muncii este inferior celor reglementați prin O.U.G. nr.79/2008.
Având în vedere că în anul 2010 în execuția bugetară preliminată s-a înregistrat o economie de 1,98% (rând 35 din execuție) la cheltuielile cu salariile, iar productivitatea muncii a fost realizată în proporție de 100% (rând 121 din execuție) rezultă că au fost respectate din O.G. nr.79/2008.
Totodată, din execuția bugetară preliminară pe anul 2010, reiese că recurenta a înregistrat o nerealizare a veniturilor cu 17,83%, respectiv 167.018
mii lei (rând 4 din execuție), față de prevederile din BVC, înregistrând creanțe restante în cuantum de 115.700 mii lei (rând 126 din execuție) ceea ce a determinat insuficienta fondurilor recurentei, pentru achitarea plăților restante reprezentând arierate către furnizorii de combustibil, reparatori și prestatori de servicii, sumă în cuantum de 550.000 mii lei (rând 125 din execuție). În condițiile în care recurenta nu a putut onora plățile către furnizorii de materiale și servicii necesare desfășurării activității în condiții de operativitate, nu a dispus implicit nici de resurse financiare necesare acordării drepturilor de personal solicitate, respectiv salariul suplimentar pe anul 2010.
Față de cele arătate mai sus, părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă pe anul 2010 au renegociat prevederile art. 32, astfel că prin actul adițional la contract (anexat prezentei) au fost de acord ca pentru anul 2010 prevederile privind acordarea salariului suplimentar să nu se aplice.
În concluzie, solicită respingerea cererii reclamantelor pentru acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește solicitarea reclamantelor privind acordarea ajutorului material de Paste, Crăciun și Ziua Ceferistului pentru anul 2010, întemeiată pe prevederile art. 71 din CCM la nivel de Grup de Unități F. e o consideră neîntemeiată.
Învederează că în această perioadă, reclamanții beneficiază de prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de societate și modificat prin actul adițional la CCM nr. 1708/_, valabil până la data de_ și prin urmare, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 247 din Codul Muncii, motivat de faptul că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel superior se pot aplica numai în absența contractelor colective de muncă inferioare.
În plus, prin aplicarea prevederilor art. 11 al. 3 din CCM la nivel de grup de unități din transporturi, la negocierea CCM la nivel de societate se putea prevedea că anumite drepturi, respectiv ajutoare să nu se acorde.
Precizează faptul că recurenta, ca agent economic monitorizat, nu se putea obliga la acordarea ajutoarelor materiale cu ocazia Paștelui, Crăciunului și a primei de "Ziua Ceferistului", decât cu respectarea dispozițiilor art.12 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă și art. 7 alin.(1) din OUG nr. 79/2008, respectiv să existe surse financiare pentru suportarea acestora și să se încadreze în fondul de salarii.
Astfel că, motivat de situația financiară dificilă a recurentei organizațiile sindicale reprezentative la nivel de unitate au fost de acord cu renegocierea clauzelor contractuale, în sensul că prevederile art. 69 lit. a) și b) din CCM pe unitate (art. 71 CCM grup unități) urmau a se aplica, începând cu_ conform actului adițional nr.1708/_ .
În drept, a invocat dispozițiile prevederilor Legii nr. 53/2003 Codul muncii republicat, CCM la nivel de unitate valabil pe anii 2006 -2010, cu actele adiționale încheiate și înregistrate.
Reclamanții intimați au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și păstrarea în totalitate a sentinței atacate.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de
muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006- 2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Ziua F. ului pentru anii 2009- 2010, prima de Paști pentru anul 2010 și prima de Crăciun pentru anul 2090) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Aceste texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii indica simplu (anterior abrogării prin dispozițiile Legii nr. 40/2011) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Art. 37 statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă.
Este inconsistent și argumentul extras din dispozițiile legale privind imperativul înregistrării contractelor colective de muncă încheiate la Direcția de muncă și protecție socială, care verifică îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a contractelor, de unde se deduce legalitatea și imperativul aplicării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C. Marfă.
Cu alte cuvinte, se invocă în apărare faptul că reclamanții cer acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi
contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 aveau valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflecta ordinea publică în domeniul pe care îl reglementa.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de
venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
În consecință, față de ansamblul considerentelor expuse mai sus,în temeiul prevederilor art. 312 alin.1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele S.
N.
DE T.
F.
DE C. " C.F.R. C. "; SA și S. DE T.
F.
DE C.
C.
împotriva sentinței civile nr. 2679/F din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 aprilie 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
G.
-L. T.
I.
T.
D. C.
G.
GREFIER
N. N.
Red. D.C.G./dact .V.R.
2ex./ _
Jud. fond: C. N.
