Decizia civilă nr. 1818/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1818/R/2013
Ședința publică din data de 16 aprilie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. Î. ȘI R.
L. ȘI U. C. I. SA împotriva sentinței civile nr. 12182 din 15 noiembrie 2012 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._ privind și pe intimații reclamanți S. E. FRANCESC și C. V., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că reclamanții intimați au formulat întâmpinare în cauză, înregistrată la data de 10 aprilie 2013.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea recurentei de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
Asupra recursului de față;
C U R T E A
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele
Prin sentința civilă nr. 12182 din 15 noiembrie 2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C.
s-a admis acțiunea formulată de către reclamanții S. E. F. și C. V. în contradictoriu cu pârâta S. COMERCIALĂ Î. ȘI R. L. ȘI U. C. I. S.A. B. .
A fost obligat pârât să plătească reclamanților salariul suplimentar parțial pentru anul 2009, proporțional cu perioada lucrată de fiecare reclamant, prima de Paști pentru anul 2009 și prima aferentă Zilei Feroviarului pentru anul 2009.
S-a respins petitul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au avut calitatea de salariați ai pârâtei în perioada ce formează obiectul dedus judecății.
Conform dispozițiilor art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă (CCM) încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii
2008 - 2010, "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
De asemenea, instanța a mai reținut că potrivit aceluiași contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, art. 71, "În afara ajutoarelor l acare au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; - de Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărui cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare";, stabilindu-se că primele de Paști și de Crăciun nu se vor acorda salariaților care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariaților care la momentul acordării ajutoarelor se aflau în concediu fără plată cu o durată de un an.
Potrivit art. 236 alin.4 din Codul Muncii în forma și numerotarea aplicabile la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantului, contractele colective muncă au forță obligatorie, constituind legea părților, iar conform art. 243 alin.2 din Codul Muncii în forma și numerotarea aplicabile la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantului, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care sunt vinovate de aceasta.
Totodată, instanța a reținut că dreptul instituit de art. 30 alin.1, respectiv 71 din C.C.M. la nivel de grup de unități din transportul feroviar este un drept pur si simplu, astfel că acordarea sa nu este condiționată de producerea unui eveniment viitor și incert. In lipsa unui calcul efectuat de Consiliul de administrație cu consultarea reprezentanților sindicatelor, acest drept salarial se acordă într-un cuantum minim, anume prevăzut în contractul colectiv de muncă (clasa 1 de salarizare).
Prin urmare, pârâta avea obligația să plătească reclamantului drepturile salariale prevăzute de art. 30 alin.1, respectiv 71 din C.C.M la nivel de ramură.
S-a mai reținut de instanță, că pârâta nu a făcut dovada că reclamantul ar fi fost sancționat disciplinar si astfel nu ar fi întrunite criteriile care condiționează acordarea drepturilor salariale prevăzute de art. 71 din contractul colectiv de muncă în discuție.
Conform art. 40 al. 2 lit. c) C. muncii în forma și numerotarea aplicabile la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantului, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
S-a considerat că nu pot fi reținute apărările pârâtelor care vizează inexistența drepturilor invocate de reclamant, întrucât actul adițional la care acestea fac referire a fost înregistrat la DMPS a Municipiului B. la data de_, dată la care drepturile salariale pretinse erau deja exigibile. Primirea acestor apărări ale pârâtelor ar înfrânge principiul constituțional al neretroactivității legii. De asemenea, instanța a constatat că un contract colectiv de muncă încheiat la un nivel superior cuprindea clauze prin care erau consacrate drepturile salariale pretinse de reclamant prin prezenta acțiune.
Instanța a constatat că plata ajutorului de Paști și Crăciun, precum și plata ajutorului acordat de ziua Feroviarului nu este condiționată de desfășurarea ori finalizarea vreunei negocieri, nefiind o obligație stipulată sub condiție suspensivă, fiind deci o obligație pură și simplă, neafectată de modalități. Astfel, suma care trebuie acordată, fiind deci stabilită imperativ, se
situează cel puțin la nivelul clasei I de salarizare. Prin urmare, în lipsa negocierii, suma se acordă în cuantumul său minim deoarece printr-o eventuală negociere nu s-a reușit creșterea cuantumul acestei sume peste nivelul minim stabilit de către părți. Profitul societății în anul de referință este
irelevant pentru existența și executarea obligației.
Prin urmare, acest contract la nivel de ramură este aplicabil pârâtei și este obligatoriu pentru acestea, iar modificarea art. 65 al CCM de la nivelul CNCF C. SA în sensul că în anul 2009 și 2010 nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paști, Crăciun și Ziua Feroviarului nu are nici un efect juridic deoarece acest contract colectiv încheiat la un nivel inferior celui de la nivelul ramurii de activitate nu poate contraveni acestuia din urmă, astfel că orice prevedere contrară contractului colectiv de la nivelul ramurii rămâne fără nici un efect.
Pentru aceste considerente, văzând și soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant conform dispozitivului sentinței.
Cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată a fost respinsă, întrucât acesta nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC Î. A și R. L. și
U. C. I. SA
solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată.
Î
n motivarea recursului recurenta arată că în mod gresit prima instanta a respins exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, intrucat pretentiile reclamantului deriva din neexecutarea unor clauze ale contractelor colective de munca, astfel incat sunt incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, si nicidecum nu sunt aplicabile dispozitiile art.283 lit.c din Codul Muncii asa cum intr-un mod destul de lapidar declara prima instanta pentru a-si justifica solutia de respingere a exceptiei invocate.
Pe parcursul derularii prezentei recurenta și-a sustinut si argumentat apararile formulate prin intampinarea depusa la dosarul instantei care releva ca intinderea efectelor juridice a Contractului Colectiv de Munca 2007-2008 incheiat la nivel de unitate s-a produs pana la data de 30 iulie 2008.
Astfel, actul emis de M. Muncii, Familiei si Protectiei Sociale atesta aceasta afirmatie declarand ca dupa 30 iulie 2008 si pana in momentul emiterii actului, respectiv_, SC C. I. SA nu mai apare inregistrata cu un contract colectiv de munca.
Insa, chiar daca societatea pârâtă a susținut, in esenta, ca prevederile CCM 2007-2008 sunt inaplicabile si ca nu poate reprezenta un izvor normativ, pentru plata salariului suplimentar pe anul 2009, pentru plata primei de Pasti, Craciun si a celei cu ocazia Zilei Feroviarului pentru anul 2009 si ca inopozabilitatea sa este evidenta intrucat SC C. I. SA nu este membra a Asociatiei Patronale la nivel de grup de unitati din transportul feroviar, semnatara acestui contract, instanta de fond a conchis o printr-o greșită interpretare a textelor de lege incidente aplicabilitatea acestui contract.
Instanta de fond si-a fundamentat considerentele pentru a-si justifica solutia in baza prevederilor CCM incheiat la nivel de grup de unitati.
In esenta acest contract colectiv de munca incheiat la nivel de grup de unitati pe care-l invoca prima instanta ca fiind izvor de drepturi poate fi avut in vedere in acele situatii in care nu exista un contract colectiv de munca incheiat la nivelul unitatii, insa in cazul societatii pârâte nu poate funcționa aceasta regula intrucat nu este membra a Asociatiei Patronale la nivel de grup de unități din transportul feroviar, semnatara acestui contract.
Insa, prima instanta fara a analiza si a corobora toate aceste elemente determinante pentru a solutiona in mod just cauza dedus a judecatii s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de muncă incheiat la nivel de grup de unitati transpunand de altfel in mod identic prin considerente sustinerile intimatului-reclamant.
De altfel, prima instanta ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv incheiat la nivel de unitate numai in situatia anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci dimpotriva acest contract a constituit legea partilor producandu-si efectele pana in momentul expirarii valabilitatii pentru care a fost incheiat.
Recurenta mai arată că în opinia sa, clauza prevăzută la art. 30 (1) din CCM 2007-2008 si CCM 2009-2010 este susceptibilă de următoarea interpretare: acordarea acestui salariu suplimentar nu reprezintă o obligație contractuală imperativă ci, din contră, constituie o facultate a angajatorului.
Invocând și prevederile art. 1270 Cod civil, potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege, recurenta arată că prima instanță a concluzionat într-o manieră lapidară doar că fostul salariat este îndreptățit la plata salariului suplimentar pe anul 2010, însă, această apreciere este evident una greșită întrucât instanța a eliminat în mod vădit și nejustificat, argumentul contextual și respectiv teleologic, ignorând conținutul clauzelor înscrise la art.
30 și art. 31, ceea ce produce efecte nedorite și contrare voinței părților semnatare CCM care au stabilit prin sintagma "poate beneficia"; doar posibilitatea acordării unui astfel de drept ceea ce nu echivalează cu o obligație.
Astfel, soluția primei instanțe este total eronată întrucât dezbaterile contradictorii au avut drept obiect facultatea de acordare a dreptului solicitat, iar numai după stabilirea existenței unei obligații imperative instanța ar fi putut să decidă existența unui drept corelativ care s-ar fi născut în patrimoniul fiecărui salariat doar în condițiile îndeplinirii criteriilor prevăzute la art. 31 alin 1 și enumerate prin anexa 6 din Contractul Colectiv de Muncă (CCM). Drept urmare, instanța avea menirea de a dezlega această problemă de drept, dacă exista o obligație imperativă asumată de către angajator prin CCM care stipula acordarea unui salariu suplimentar.
Mai mult, dacă s-ar face abstracție de consensul părților și s-ar analiza art. 30 (1) din CCM potrivit regulilor comune de interpretare prevăzute de art. 1269 din Codul civil (Legea nr. 287/2009) interpretarea se face în favoarea celui care se obligă, în speță angajatorul.
O altă critică vizează modalitatea de interpretare a clauzei înscrisă la art.
62 (2) din CCM 2007-2008 care stipulează în mod clar că "pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegațiilor aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare";.
Din analiza acestui text se reține că determinarea cuantumului primei se stabilește de către Consiliul de Administrație cu consultarea delegațiilor aleși ai sindicatului, însă instanța de fond prin soluția pronunțată a ales să se substituie Consiliului de Administrație fără a administra un probatoriu vast care să releve valoarea drepturilor bănești, fără a estima cuantumul primei și fără a lămuri dacă aceste sume acordate sunt brute sau nete.
Conținutul clauzei face trimitere doar la modul de determinare a cuantumului primei și nicidecum nu constituie un drept în favoarea salariaților.
Ca atare, solicită a se constata că întrucât acest drept nu poate fi stabilit în mod arbitrar, ci numai de către organul administrativ al societății, în speță
Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, în urma unei analize temeinice a situației economico-financiare cu care se confruntă societatea, în momentul sărbătorii evenimentului Zilei Feroviarului, respectiv 23 aprilie, acordarea acestei prime nu se circumscrie în sfera obligațiilor imperative stipulate în sarcina societății prin Contractul Colectiv de Muncă.
Altfel spus, numai dacă prin voința părților semnatare a CCM s-ar fi impus în sarcina angajatorului o obligație prin care s-ar fi stabilit cuantumul fix al acestei prime, s-ar fi consacrat în acest fel un drept câștigat necondiționat de existența unei decizii a organului administrativ.
De asemenea, examinând CCM pe care se întemeiază pretențiile intimatului se poate constata că art. 62 nu stipulează un drept pur și simplu, ci un drept afectat de condiția existenței unei situații financiare pozitive în momentul acordării dreptului. Ori în cauza de față nu s-a făcut dovada existenței unei consultări a administrației cu delegații sindicatului, aceștia nedovedind pe parcursul derulării cauzei că au uzat de acest drept, de a iniția consultări cu partenerul social pentru a da eficiență conținutului clauzei.
În mod incontestabil Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raționamentul primei instanțe este total greșit în momentul în care declara că societatea recurentă se află în culpă și nu poate invoca în favoarea sa Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Or, acest ultim document nu reprezintă un act unilateral așa cum lasă să se înțeleagă prima instanță, ci dimpotrivă este expresia voinței comune a partenerilor sociali. Drept urmare dacă instanța de fond analizând atitudinea recurentei a concluzionat că nu poate invoca propria culpă, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică ar fi trebuit să-și extindă aprecierea cu privire la existența culpei și asupra sindicatelor care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor reclamantului prima instanță ar fi trebuit din perspectiva normelor legale în vigoare, să analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de reclamant în sprijinul pretențiilor sale. Astfel, se învederează instanței de control judiciar faptul că acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părți deoarece SC C. I. SA nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr. 864/2001. Împrejurarea că SC C. I. SA este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este irelevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr. 130/1996, și anume, conform art. 11 alin 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, potrivit căruia Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Or, în condițiile în care SC C. I. SA nu are în obiectul de activitate activități de transport rezultă că aceasta nu poate fi încadrată în rândul unităților din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci inaplicabil, chiar și în situația în care SC C. I. SA este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i s-ar aplica.
De asemenea, împrejurarea că SC C. I. SA asigură întreținere și repararea locomotivelor ori altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o astfel de activitate neputând fi asimilată celei de "transport";. Prin analogie dacă s-ar admite o interpretare de acest gen atunci oricărei unități de reparații autovehicule ar trebui să i se
aplice acest contract, căci activitatea de transport se realizează și cu ajutorul autovehiculelor, ceea ce excede sensului noțiunii de transport.
Nu produce nici o consecință juridică prevederea de la art. 3 alin 1 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi, prin care părțile au stipulat că acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport, atât timp cât o astfel de prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art. 11 alin. 1 lit. c și art. 8 alin 1 din Legea nr. 130/1996.
În același timp, potrivit art. 7 alin 2 din Legea nr. 130/1996 numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților. Or, extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este premisă de Legea nr. 130/1996 și, prin urmare, nu poate constitui "legea părților";, ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului.
În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 299 și art.
3041din Codul de procedură civilă.
Intimații reclamanți au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat
, arătând în esență că în mod corect a respins tribunalul excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de calificarea drepturilor pretinse ca fiind drepturi asimilate salariilor fiind aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din codul muncii.
Intimații mai arată că și-au întemeiat pretențiile pe Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006- 2008, prelungit prin actul adițional 370/_, iar din dispozițiile art. 238 alin. 1 din codul muncii și ale art. 8 din Legea nr. 130/1996 rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin acestea față de cele la nivel inferior.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente Curtea de Apel constată că recursul este nefondat
, având în vedere următoarele considerente:
- Criticile formulate de recurentă referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.
Astfel, Curtea reține că pretențiile solicitate prin acțiune constituie drepturi salariale negociate, care își au izvorul în Contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel de grup de unități.
Potrivit disp.art.160 din Codul muncii republicat, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Prin drept salarial nu se înțelege doar salariul de bază, ci, așa cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 159 și urm. din Codul muncii, acesta semnifică și indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri care sunt exprimate în bani și reprezintă o contraprestație a muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, natura salarială nefiind dată doar strict de denumirea convenită de părți, ci de natura drepturilor, care în final guvernează regimul juridic aplicabil.
Dincolo de denumirea dată de părți prin contractul colectiv de muncă, drepturilor respective, un drept bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial.
Art.268 alin.1 lit. c din Codul muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c)în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
De asemenea, conform disp.art.171 din Codul muncii, dreptul la acțiune privind drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Curtea mai reține că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996, aplicabil în perioada de referință, prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii (în forma în vigoare în perioada respectivă.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin.
(1) lit. a)-d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Se reține astfel că art. 268 al. 1 lit. e) din Codul muncii nu este aplicabil în cauză, întrucât prin prezenta acțiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor adaosuri neacordate ce fac parte, potrivit disp.art.160 din Codul muncii, din categoria drepturilor salariale ce pot fi solicitate, conform art. 171 și 268 alin.1 lit.c) din Codul muncii în termenul de prescripție de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
- În ce privește motivul de recurs privitor la capătul de cerere având ca obiect plata salariului suplimentar aferent anului 2009 Curtea constată că nu pot fi avute în vedere criticile formulate de recurentă prin raportare la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât reclamanții nu și-au întemeiat pretențiile pe prevederile unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, ci pe prevederi ale din contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi și ale art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 statuând prin prevederile art. 30 alin. 1 că "pentru munca ireproșabila desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/_, a cărui aplicare s- a prelungit prin actul adițional nr. 370/_, fiind valabil astfel 48 de luni de la data înregistrării, produce efecte juridice obligatorii față de aceasta datorită dispozițiilor imperative ale art.41 alin.5 din Constituție și art. 236 alin.4 din Codul muncii raportat la art. 11 alin. 1 lit. b) din Legea nr.130/1996 și art. 241 alin.1 lit. b) din Codul muncii.
Nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
În acest sens se reține că în conformitate cu prevederile art. 241 alin.1 lit.b Codul muncii (în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr.40/2011) clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toții salariații încadrați la toți angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, art. 238 din Codul muncii (în aceeași formă) enunță interdicția reglementării prin contracte colective de muncă a unor clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Dispoziții similare sunt prevăzute și în art. 8 și art. 11 din Legea nr.
130/1996 (în vigoare până în_ ).
Drept urmare, Curtea apreciază că în conformitate cu aceste prevederi legale, care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, trebuie interpretat art. 247 Codul muncii, care enunțând că
"în cazul în care la nivel de angajator … nu există un contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior";, nu înlătură posibilitatea coexistenței unor contracte colective de muncă încheiate la nivele diferite. Art. 247 din Codul muncii nu poate da naștere unei
interpretări "per a contrario"; în sensul că existența unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior (de unitate) împiedică aplicarea unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după cum susține recurenta, deoarece însuși legiuitorul a reglementat posibilitatea încheierii unor contracte colective de muncă la diferite nivele ca expresie a formelor de dialog social.
Astfel cum rezultă din anexa 4 la Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar cuprinzând unitățile la care se aplică prevederile acestui contract (fila 45 dosar fond), pârâta SC C. I. B. figurează printre unitățile cărora le este aplicabil contractul colectiv de muncă menționat.
Drept urmare, Curtea urmează a înlătura motivul de recurs formulat de pârâtă prin care se invocă faptul că acest contract colectiv nu îi este aplicabil
întrucât nu face parte din Asociația patronală semnatară a acestui contract, afirmație care, de altfel, nu a fost dovedită în nici un mod.
În cuprinsul acestui contract colectiv de muncă, pe care se întemeiază reclamanții, dreptul la plata salariului suplimentar nu este condițională în sensul arătat de recurentă, ci prevăzut ca un drept neafectat de altă condiție decât aceea de a fi fost prestată o muncă ireproșabilă. Or, sub acest din urmă aspect nu au fost formulate apărări de către pârâta recurentă.
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de îndeplinirea unor indici economici care să permită acordarea acestor drepturi este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă menționat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile cuvenite de această împrejurare.
Curtea mai notează faptul că, chiar dacă în cererea introductivă de instanță reclamanții au făcut referire, în argumentarea cererii privind plata salariului suplimentar, la prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, prin precizările formulate prin "răspunsul la
întâmpinare"; aceștia au menționat în mod expres că temeiul solicitării lor îl constituie prevederile art. 30 din Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar și acesta este temeiul în baza căruia, în mod
legal, conform celor de mai sus, instanța de fond a admis această cerere a reclamanților.
În raport de această situație, câtă vreme la baza admiterii acestei cereri a reclamanților nu au stat prevederi din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, apare ca lipsită de eficiență, de finalitate, analizarea motivului de recurs prin care se invocă de către recurentă inaplicabilitatea la nivelul său a Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, motiv pentru care va fi omisă ca superfluă cercetarea acestuia.
- Referitor la premiul de Ziua Feroviarului și ajutoarele materiale de Paști și Crăciun pentru anul 2009 Curtea reține că în mod corect a constatat instanța de fond că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea acestor drepturi în baza art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din Transportul feroviar pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/_, a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr. 370/_, fiind valabil astfel 48 de luni de la data înregistrării, aplicabil și pârâtei.
Potrivit art. 71 din acest din contract colectiv de muncă, cu ocazia sărbătorilor de Paște și de Crăciun se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar "pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administrație la nivelul clasei 1 de salarizare";.
Contractul colectiv de muncă ce constituie temeiul acordării drepturilor respective nu cuprinde nici o mențiune de natură să conducă la concluzia că acordarea acestora ar fi una condiționată, stipulând în mod expres îndreptățirea salariaților de a beneficia de aceste drepturi cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. Prin urmare, fiind reglementate ca un drept pur și simplu până la concurența nivelului clasei 1 de salarizare, acordarea acestor drepturi nu este supusă condiției aprobării Consiliului de administrație decât pentru ceea ce excede nivelului stabilit prin contractul colectiv.
Este adevărat că textul amintit face referire în ceea ce privește premiul pentru Ziua Feroviarului la stabilirea de către Consiliul de Administrație a cuantumului acestei prime la nivelul clasei 1 de salarizare, însă această prevedere contractuală instituie o obligație în sarcina recurentei și nicidecum o simplă facultate a acesteia. Intenția părților contractante în acest sens este indubitabilă și tocmai pentru a preveni posibile abuzuri ale angajatorilor părțile au inserat cuantumul acestei prime.
Ca atare, Consiliul de administrație nu putea decide în contra unor prevederi contractuale exprese nici neacordarea primei, nici acordarea acesteia la un cuantum inferior celui stabilit de părți. Cu atât mai mult, recurenta nu își poate invoca propria culpă - lipsa unei hotărâri a consiliului de administrație - pentru a obține exonerarea sa în întregime de o obligație pe care și-a asumat-o prin contractul colectiv de muncă.
Totodată, se constată că prevederea contractuală indicată nu cuprinde nici o condiționare a acordării acestei prime de situația economico-financiară a societății.
Potrivit art. 243 alin. 1 din C. muncii (în forma în vigoare în perioada de referință) executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar conform dispozițiilor art. 241 alin. 1 lit. b din C. muncii (în forma în vigoare în aceeași perioadă), efectele clauzelor contractului colectiv de muncă se întind pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, potrivit art. 40 alin. 2 lit. c) Codul muncii, "angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă";.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică astfel că, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 cod proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC Î. și R. L. și U. C. I. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC Î. și R. L. și U. C. I. SA împotriva sentinței civile nr. 12182 din 15 noiembrie 2012 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. G. -L. T. I. T.
GREFIER
N. N.
Red. G.L.T./M.N.
2 ex./_
Jud.fond - R.M. V.
