Decizia civilă nr. 2504/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2504/R/2013
Ședința publică din data de 21 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: N. M.
G.: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. M. -D. împotriva sentinței civile nr. 426 din 19 martie 2013 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosar nr._ precum și recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri de pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA, privind și pe intimata pârâtă S. C. M. - S. T. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate reciproc și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 29 aprilie 2013 reclamantul a înregistrat, prin avocatul ales, întâmpinare la recursul declarat de pârâtă.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților, de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
Anterior ridicării ședinței de judecată se prezintă doamna avocat Vanca Patricia O. care depune la dosar note de ședință și precizările acțiunii depuse la Tribunalul Maramureș și solicită admiterea recursului declarat de reclamant, respingerea recursului pârâtei, cu cheltuieli de judecată, conform chitanței anexate împuternicirii avocațiale.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 426 din 19 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._
s-a admis excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâtele S. N. de T. F. de M. "C. M. "; S. București și S. N. de T. F. de M. S.A -S. T., raportat la Sentința civilă nr. 616/_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._ și, în consecință:
S-a respins cererea reclamantului C. M. D., formulată împotriva pârâtelor, având ca obiect salariul suplimentar aferent anului 2009, premiile de Paști, Crăciun și Ziua F. ului pe anul 2009;
S-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâte față de celelalte pretenții;
S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul C. M.
D. împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de M. "C. M. "; S. București și S. N. de T. F. de M. S.A -S. T. și, în consecință:
Pârâtele au fost obligate să-i plătească reclamantului ajutorul material de Paște pentru anul 2010, premiul pentru "Ziua F. ului (Ceferistului)"; aferent anului 2010, ajutorul material de Crăciun pentru anul 2010 și salariul suplimentar aferent anului 2010, precum și dobânda legală aferentă acestor sume calculată începând cu data promovării acțiunii, respectiv_ și până la plata efectivă.
Respinge cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtelor la plata sumelor ce reprezintă actualizarea drepturilor acordate, în funcție de rata inflației, ca neîntemeiată.
Pârâtele au fost obligate să-i plătească reclamantului suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut cu privire la excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâte raportat la Sentința civilă nr. 616/_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._ următoarele:
Potrivit art. 1201 Cod civil, există autoritate de lucru judecat "atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele în contra lor în aceeași calitate";. Așadar, conform acestui articol puterea lucrului judecat există indiferent de împrejurarea că în noul proces părțile se găsesc în alte calități.
Principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, chiar cu poziția procesuală inversată, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți printr- o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într-un alt proces.
Prin Sentința civilă nr. 616/_ a T. ui Maramureș s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul Sindicatul "Libertatea Căi Ferate"; C., inclusiv în numele membrului de sindicat C. M. D., împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de M. "C. M. "S. și S. "C. M. "; C., acestea fiind obligate să-i plătească, retroactiv pentru anii 2007, 2008 și 2009 salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare pe luna decembrie a anului pentru care se acordă, premiul anual acordat de "Ziua F. ului"; pentru anul 2009 și ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun pe anul 2009, echivalente cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare în baza art.64 din contractul colectiv de muncă.
Având în vedere că prin acțiunea formulată în prezentul dosar reclamantul solicită aceleași drepturi salariale și, în plus, salariul suplimentar pe anul 2010, premiile de paști, Crăciun și Ziua F. ului pe anul 2010, instanța, în temeiul art. 166 Cod procedură civilă și art. 1201 Cod civil, a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâte și, în consecință, a respins cererea reclamantului având ca obiect salariul suplimentar aferent anului 2009, premiul anual de "Ziua F. ului"; pentru anul 2009 și ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun pe anul 2009.
Apoi, în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a reținut că a fost nefondată și, în consecință a fost respinsă.
Pe fond,
tribunalul a reținut că reclamantul a fost angajatul Societății Naționale de T. F. de M. "C. M. "; S. București S. T. până la data de_ când a fost concediat pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008a fost aplicabil și la nivelul unității pârâte, S. N.
de T. F. de M. "C. M. "; S. București, conform art. 4, de la data înregistrării, respectiv_, pentru o durată de 24 de luni.
Prin actul adițional nr. 370/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la 48 de luni de la data înregistrării, ceea ce are semnificația că produce efecte de la_ până la_ .
La nivel de unitate SNTFC C. M. s-a încheiat Contractul colectiv de muncă pentru anul 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 4 iunie 2009, în vigoare începând cu această dată și, ulterior, s-a înregistrat actul adițional nr.1713/_ la contractul colectiv de muncă pentru anul 2009-2010 (f.32), care a prelungit valabilitatea acestuia pe încă un an, începând cu 21 aprilie 2010. Dreptul salariaților pârâtei la acordarea salariului suplimentar, a ajutorului pentru Paști și Crăciun și a premiului pentru Ziua ceferistului (feroviarului)este prevăzut atât în CCM la nivel de unitate cât și în CCM încheiat la nivel de grup de
unități din transportul feroviar.
Într-adevăr, prin actele adiționale la Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate părțile au convenit că salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutoarele materiale de Paști și Crăciun și premierea pentru Ziua F. ului pe anul 2010 nu se acordă.
Însă, instanța a apreciat că pentru drepturile solicitate pentru anul 2010 în cauză a fost aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar (menționat anterior), întrucât printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior nu se poate deroga de la dispozițiile contractului colectiv de muncă superior în sensul diminuării drepturilor recunoscute de acesta în favoarea salariaților, conform prevederilor exprese ale art.238 alin.1 Codul muncii și art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996 (dispoziții care deși în prezent sunt abrogate, guvernează raporturile juridice dintre părți). De asemenea, stabilirea aplicabilității contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior are ca efect înlăturarea prevederilor sub nivelul minimal cuprinse în contractele colective la nivel inferior.
Referitor la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, Crăciun și Ziua F. ului instanța a constatat că aceasta a fost reglementată de art. 71 din CCM la nivel de grup de unități ca un drept al salariaților neafectat de alte condiții decât cele prevăzute expres în norma citată, nefiind o vocație a salariatului.
Față de aceste considerente, T. a admis în parte cererea reclamantului și, în consecință, în baza dispozițiilor
contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, incidente pentru perioada anilor 2009-2010, a obligat pârâtele să plătească reclamantului ajutorul material de Crăciun, pentru anul 2010, echivalentul unui salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare; ajutorul material de Paște pentru anul 2010, echivalentul unui salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, premiul pentru "Ziua F. ului (Ceferistului)"; aferent anului 2010 și salariul suplimentar aferent anului 2010, cu dobânda legală aferentă acestor sume calculată începând cu data promovării acțiunii, respectiv_ și până la plata efectivă,
Instanța a obligat pârâtele la plata dobânzii legale de la data formulării cererii de chemare în judecată în temeiul art.161 alin.4 din Codul muncii coroborat cu art.1088 cod civil și cu prevederile OG.9/2000.
Instanța a respins cererea reclamantului având obiect obligarea pârâtelor la plata sumelor ce reprezintă actualizarea drepturilor acordate, în funcție de rata inflației, ca neîntemeiată, întrucât vizează tot acoperirea prejudiciului suportat de salariat, iar aceasta nu se poate realiza, potrivit art.161 alin.4 din Codul muncii coroborat cu art.1088 Cod civil și cu prevederile OG.9/2000, decât prin încasarea dobânzii legale.
În temeiul art. 276 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâtele să-i plătească reclamantului suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional cu pretențiile admise acestuia.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul C. M. -D. și pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA.
pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA.
Pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA a solicitat
admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței sus menționate și pe fond respingerea acțiunii reclamantului C. M. -D. .
În motivarea recursului, a arătat că critică soluția instanței referitor la excepția ridicata și anume prescrierea dreptului la acțiune. Potrivit art.268 alin. l lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Având în vedere data sesizării instanței, respectiv octombrie 2012, solicită să se constate că dreptul la acțiune al reclamantei este stins prin prescripție pentru neexecutarea întocmai a contractului colectiv de munca pe anul 2009.
În materia jurisdicției muncii există reglementari specifice privitoare la termenele de prescripție extinctivă, respectiv dispozițiile art.268(283) din Codul Muncii valabil la acea data), ce au următorul conținut:
(l)Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate:
în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului de munca;
în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară;
în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în căzul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;
pe toata durata existentei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
(2) În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin.(l), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Din examinarea comparativă a dispozițiilor cuprinse la art.268 alin. l lit. c și art.268 alin. l, lit. e din Codul Muncii s-ar părea ca exista o contradicție.
Astfel, deși la art.268 alin. l, lit. c se prevede că termenul de prescripție pentru plata unor drepturi salariale este de 3 ani,totuși la art.268 alin. l, lit. e se prevede că termenul de prescripție pentru revendicarea unor drepturi stipulate în contractele colective este de 6 luni, deși contractele colective reglementează inclusiv drepturi salariale.
Contradicția este numai aparenta și ea rezulta din folosirea exclusiva a metodei de interpretare gramaticala(semantica termenilor folosiți).Or, după cum este unanim cunoscut, există mai multe metode de interpretare a legii(sistematica,teleologica,logica).
Interpretând sistematic dispozițiile cuprinse în art.268 alin. l lit. c și e din Codul Muncii rezultă cu evidenta intenția legiuitorului de a supune termenului de prescripție de 3 ani, acțiunile prin care se solicită plata unor drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora-contractul individual de munca, contractul colectiv de munca sau dispoziții legale.
De altfel, o interpretare contrară ar conduce la situații juridice absurde, drepturile salariale fiind reglementate atât prin contractul individual de muncă sau dispoziții legale, cât și prin contractul colectiv de munca, astfel încât ar fi absurd să se accepte că pentru aceeași situație juridica, legiuitorul a prevăzut două soluții diferite.
Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut la art.268 alin. l lit. e din Codul Muncii este aplicabil în toate cazurile în care se solicită executarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cu excepția acelor clauze care reglementează drepturi salariale, ce sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani.
În cazul de față, reclamantul a solicitat executarea unei clauze din contractul colectiv de munca și prin urmare, este necesar a determina dacă aceste clauze invocate reglementează drepturi salariale sau drepturi ce nu pot fi considerate ca au o astfel de natura juridica.
Plecând de la semantica termenilor ce compun sintagma "drepturi salariale", e constată că nu orice suma de bani cuvenita sau stipulata în favoarea angajatului face parte din categoria "drepturilor salariale", doar acele sume de bani care formează conținutul juridic al noțiunii de "salariu".
Este de observat că legiuitorul nu a folosit sintagmele "drepturi bănești", "venituri", "drepturi" sau "sume de bani", ci sintagma"drepturi salariale".
Potrivit dicționarului explicativ al limbii romane, termenul "salarial" are semnificația de "referitor la salariu" sau "care ține de salariu".
În limbajul comun, uzual, termenul "salariu" este utilizat de marea majoritate, ca referindu-se la suma de bani pe care o încasează lunar de la angajator, în virtutea raporturilor de muncă, indiferent dacă acea sumă cuprinde și bani ce poate nu au legătură cu salariul.
În schimb, semnificația juridică a termenului "salariu" este una strict determinată de legiuitor.
Astfel "salariu" este definit în Codul Muncii la art.154 alin. l, ca reprezentând"contraprestația muncii depusă de salariat în baza contractului individual de muncă ", iar art.155 din Codul Muncii, denumit "elementele salariului", enumera componentele acestei noțiuni, respectiv: "salariul cuprinde salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adausuri ".
Atâta timp cât termenul "salariu"este definit ca atare în Codul Muncii, fiind enumerate elementele acestuia, rezulta că în stabilirea semnificației"salariu" trebuie avut în vedere sensul juridic al acestei noțiuni, astfel cum este definit de art.155 din Codul Muncii, text ce face parte din Titlul IV al acestui act normativ,d enumit"Salarizarea".
Dispozițiile Codului Muncii permit acordarea către angajat și a altor drepturi, fie bănești, fie de alta natură, dar care nu fac parte din salariu, neavând astfel natura juridică de "drepturi salariale".
Aceasta înseamnă că, fie prin contractul individual de munca, fie prin contractul colectiv de muncă pe lângă salariu, părțile pot negocia și stabili acordarea unor drepturi sau avantaje suplimentarele în bani, fie sub alta formă.
De asemenea art. 229 din Codul Muncii ce reglementează obiectul contractelor colective de munca prevede că prin astfel de contractele stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă".
Legiuitorul face în mod expres diferența între conceptul "salarizare"(ce nu poate fi interpretat altfel, decât prin prisma dispozițiilor din Titlul IV al Codului Muncii) și "alte drepturi ce decurg din raportul de munca", ceea ce înseamnă că se permite acordarea unor drepturi bănești cu altă natura juridica decât aceea de salariu.
Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma băneasca, nu fac parte din categoria "drepturi salariale".
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca orice sume de bani primite de angajat, cu excepția celor prevăzute la art.160 din Codul Muncii să facă parte sau să fie considerate "drepturi salariale", atunci le-ar fi reglementat în cadrul Titlului IV, intitulat "Salarizarea" sau ar fi definit altfel noțiunea de "salariu".
Cum din analiza făcuta mai sus rezultă că sintagma"drepturi salariale" se referă la salariul de baza, sporuri, adausuri, rezultă că orice sumă de bani stipulată în contractele colective de munca care nu se încadrează în rândul elementelor salariului(enumerate clar la art.160 din Codul Muncii) trebuie ceruta în instanța în cadrul termenului de prescripție de 6 luni(regula în cazul contractelor colective) și nu de 3 ani(excepția în cazul contractelor colective).
Astfel cum s-a arătat în acțiune,reclamantul a solicitat instanței obligarea societății recurente la plata unor sume de bani la care ar fi avut dreptul potrivit unor clauze din contractul colectiv de muncă.
În speța, instanța a admis cererea reclamantului privind acordarea ajutorului material acordat cu ocazia sărbătorilor de Crăciun pe anul 2009 .
În mod evident aceste drepturi revendicate de către reclamant nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum acesta este definit la art.160 din Codul Muncii.
Împrejurarea că aceste ajutoare materiale sunt într-un cuantum de cel puțin un salariu la nivelul clasei 1 de salarizare, nu determină schimbarea naturii juridice a acestora, referirea la salarizare fiind făcuta de părți doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material, respectiv a primei.
Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi și până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni, consideră întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând admiterea excepției și respingerea pretențiilor formulate de către reclamanta.
2.Sentința este criticabila și în privința hotărârii instanței privind fondul cauzei, având în vedere faptul că pe perioada în care se solicită drepturi bănești, plata primei de Paști pentru 2010, plata primei de Ziua F. ului pe anul 2010 s,plata primei de Crăciun pe anul 2010, salar suplimentar pe anul, 2010, C. M. SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anul 2010-2011 ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți, și în care drepturile solicitate sunt suspendate pentru anul 2010 ■
Învederează instanței că, la încheierea CCM la nivel de unitate negocierile au fost purtate între reprezentanții salariaților (respectiv federațiile sindicale reprezentative: Federația Mecanicilor de Locomotivă, FNFMC, FSRV) și reprezentanții conducerii executive a S. C. M. SA.
Reprezentanții salariaților - sindicatele reprezentative, au cunoscut prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură, au avut cunoștință și de posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, recunoscând buna credință a patronatelor semnatare, au
finalizat negocierile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate prin semnarea acestuia și implicit prin semnarea tuturor Anexelor lui.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamanutul și-a întemeiat cererea, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Grup de unități feroviare, învederează că potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
Ori, C. M. S. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea
ui T. urilor și unul dintre agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008, privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001, prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 și 2009, aprobate prin OMM nr.959/2007, HG 532/2008 și HG 28/2010.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii, dispun faptul că "drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de munca și al contractelor individuale de muncă".
Din examinarea temeiului legal, respectiv art.30 din Contractul Colectiv la nivel unitate C. M. rezultă că "pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății "poate primi" un salariu suplimentar și nu" va primi" echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv . Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație luata cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de baza mediu lunar realizat.
Din veniturile realizate fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar".
După cum rezultă din cuprinsul textului de mai sus, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Astfel, părțile nu au înțeles să stabilească în termeni preciși,lipsiți de orice echivoc, dreptul la acordarea celui de-al 13-lea salariu, respectiv obligația societății de a plăti aceste sume, indiferent de circumstanțe, ci au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi, făcându-se trimiteri la posibilitatea primirii salariului suplimentar și la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti acest salariu.
Aceste trimiteri trebuie corelate însă cu modul de funcționare a oricărei societăți comerciale și cu principiile evidentelor contabile în cadrul acestora.
Altfel, ar fi absurd să se interpreteze că intenția părților a fost aceea că indiferent de circumstanțe din veniturile realizate societatea să aloce un anumit procent pentru plata acestor salarii suplimentare. Aplicând un astfel de raționament s-ar ajunge la situația ipotetica în care veniturile societății să fie mai mici decât cheltuielile(cum este de fapt situația în speță), dar u toate acestea să se plătească din aceste venituri salariile suplimentare cu riscul creării insolvabilității societății ori supunerii unei proceduri de executare silită a propriilor bunuri pentru plata datoriilor către creditori. Or, o astfel de situație ar putea conduce chiar la imposibilitatea plații salariilor curente.
Având în vedere considerentele expuse interpretarea ce poate fi data dispozițiilor art.30 din contractul colectiv la nivel de unitate pe anii 2009 și 2010, este în sensul că dreptul la acordarea celui de-al 13-lea salar era afectat de condiție, respectiv sub condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a
constitui fondul necesar alocării acestui salariu suplimentar ceea ce nu a fost cazul întrucât veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Față de aceste considerente, solicită admiterea recursului și în subsidiar respingerea acțiunii reclamantului intimat ca prescrisă și inadmisibilă.
În drept invocă prevederile: art.304 (8,9) C. pr. civila, art.268, 160 Codul Muncii, prevederile CCM 2009, actului adițional de prelungire a contractului pe anul 2010.
Reclamantul intimat C. M. a solicitat admiterea recursului,
modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul și pentru motivele ce vor fi arătate în cele ce urmează. Cu cheltuieli de judecata.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că, nu critică următoarele aspecte:
respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune invocat de către pârâte cu privire la pretențiile aferente anului 2010;
obligarea pârâtelor să plătească către recurent ajutorul material de Paste pentru anul 2010, premiul pentru Ziua F. ului (Ceferistului) aferent anului 2010, ajutorul material de Crăciun pentru anul 2010 și salariul suplimentar aferent anului 2010.
II. Critică hotărârea instanței de fond sub următoarele patru aspecte:
Instanța de fond admite excepția puterii de lucru judecat pentru pretențiile solicitate în acțiunea introductivă aferente anului 2009, în plus, specifică expres că respinge aceste pretenții.
Instanța de fond a procedat în mod greșit admițând aceasta excepție și respingând pretențiile noastre, aceasta pe considerentul că prin scriptul intitulat "Note de ședința și precizare de acțiune"depus pentru termenul de judecata din_ și trimis prin fax anterior, în_, și-a redus expres și efectiv pretențiile (ca urmare a depunerii de către pârâta a Sentinței civile nr. 616/_ ), rămânând acțiunea introductivă valabilă doar în ceea ce privește drepturile cuvenite și solicitate aferente anului 2010.
Având în vedere aceasta situație, respectiv, micșorarea pretențiilor prin precizarea de acțiune (in baza art. 132 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ. sub imperiul căruia a început judecarea prezentei cauze, articol aplicabil în temeiul art. 721 C. proc. civ. și a art. 275 C. Muncii), instanța de fond, la momentul pronunțării hotărârii nu mai era investită să soluționeze capătul de cerere din acțiunea introductivă referitor la pretențiile aferente anului 2009, ci exclusiv era investita doar cu privire la cele aferente anului 2010, pronunța: nici asupra chestiunii autorității de lucru judecat pentru anul 2009 și, drept urmare, nici cea a respingerii pretențiilor aferente anului 2009.
Cu privire la acordarea dobânzii legale doar de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Prin acțiunea introductivă a solicitat, plata dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data scadentei fiecărei sume în parte și până la plata integrala și efectivă.
Instanța de fond omite să analizeze acest petit acordând dobânda legală doar de la data introducerii acțiunii, fără însa a argumenta în niciun fel considerentul pentru care procedează astfel, deci pentru care, aparent, respinge solicitarea din acțiunea introductivă.
În condițiile în care nu se acorda dobândă legala de la data scadentei fiecărei sume în parte,recurentul înregistrează o însărăcire fără justa cauza în timp ce pârâtele se îmbogățesc fără justă cauză în dauna recurentului cu sumele
care trebuiau achitate către acesta, dar care au fost folosite în folosul pârâtelor. Ori, este vorba despre o perioadă de aproape 2 ani de zile, fiind injust și inechitabil de a fi lipsit de accesoriile debitului.
Totodată, pârâtele sunt în culpă pentru neachitarea la scadență a sumelor respective, așadar, de la data producerii faptului prejudiciabil datorează și accesoriile.
Critică și respingerea cererii de acordare a actualizării debitului cu rata inflației de la data scadentei fiecărei sume până la data plații integrale și efective.
Rata inflației este mai mare și mai amplă decât însăși dobânda legală.
În plus, în practica instanțelor judecătorești, se procedează la actualizarea sumelor cu rata inflației, chiar în spețe similare, iar acest lucru, încă de la data scadentei fiecărei sume până la data plații integrale și efective. Cu titlu de exemplu, anexează Decizia civila nr. 4228/R/_ a Curții de Apel C. din dosar nr._ .
Necesitatea actualizării debitului cu rata inflației rezulte și din principiul reparării integrale a prejudiciului. Ori, neplata drepturilor salariale a creat un evident prejudiciu care necesită fi reparat prin acordarea debitului cu toate accesoriile sale, cu atât mai mult cu cât inflația este un lucru incontestabil, este vorba despre o impreviziune care nu poate și nu trebuie să fie imputată recurentului și suferita de acesta.
În final, ultima critică se referă la reducerea cheltuielilor de judecata pe considerentul admiterii acestora proporțional cu pretențiile admise reclamantului.
Având în vedere faptul că și-a precizat acțiunea și și-a redus pretențiile, consideră că nu se impunea reducerea cheltuielilor de judecata în mod proporțional.
De altfel, munca avocatului pentru care s-a achitat onorariul avocațial nu s-a redus doar la enunțarea unui interval de timp aferent pretențiilor solicitate, ci consta în argumentația făcuta atât în acțiunea introductivă, în răspunsul la întâmpinare și în celelalte scripte depuse.
Așadar, o astfel de reducere apare ca fiind, în principal, neîntemeiată, iar, în subsidiar, excesivă.
Reclamantul intimat C. M. -D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului formulat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA și admiterea recursului formulat de acesta.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Cu privire la recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F.
DE M. "C. M. "; SA
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului,
arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006- 2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Aceste texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii indica simplu (anterior abrogării prin dispozițiile Legii nr. 40/2011) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Art. 37 statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
În consecință, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm.
Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul.
Cu privire la recursul declarat de reclamantul C. M. D., Curtea
reț ine ur măto arele:
În ceea ce privește susținerile recurentului potrivit cărora instanța de fond ar fi trebuit să ia act de precizarea de acțiune și să rămână investită doar cu pretențiile aferente anului 2010, Curtea reține că acestea nu pot fi reținute, în speță nefiind aplicabile prevederile art. 132 alin. 2 pct. 2 C.pr.civilă.
Astfel, acest articol face referire la "micșorarea câtimii obiectului cererii";, ceea ce înseamnă o diminuare a cuantumului pretențiilor inițial cuantificate. Or, în cauză, recurentul a făcut mai mult decât să diminueze un cuantum, ci a renunțat practic la unele petite inițiale, cu o individualizare distinctă - salariu suplimentar, primele de ziua feroviarului, Paști și Crăciun aferente anului 2009 -, fiecare drept solicitat de reclamant constituind practic un obiect distinct al acțiunii, ce se impune a fi analizat și judecat ca atare.
În consecință, așa numita "precizare"; de acțiune echivalează o renunțare parțială la judecată, renunțare ce nu produce efecte juridice în condițiile în care nu îndeplinește exigențele prevăzute de art. 246 C.pr.civilă, care impun ca renunțarea să se facă personal de către reclamant, fiind necesar și acordul pârâtului în acest sens.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi luat act de renunțare, față de stadiul procesual în care a fost făcută această "precizare";, aceasta nu împieta asupra imputării cheltuielilor de judecată, conform art. 246 alin.3 C.pr.civilă. Nu se poate reține culpa procesuală a pârâtei în nedepunerea sentinței ce constituie temei al reținerii autorității de lucru judecat, în condițiile în care reclamantul a fost parte în acel proces și cunoștea sau trebuia să cunoască sentința dată, independent de depunerea acesteia de către pârâtă în dosarul cauzei.
Raportat la cererea recurentului reclamant de acordare a drepturilor litigioase actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală până la data plății efective, Curtea constată că nu se poate acorda actualizarea drepturilor salariale neacordate la timp în ambele modalități, anume, atât prin acordarea actualizării cu rata inflației cât și prin acordarea dobânzii legale, în condițiile în care dreptul comun aplicabil acțiunii pentru plata unor drepturi salariale restante este dreptul civil. Or, potrivit principiilor ce guvernează răspunderea civilă contractuală, potrivit Codului civil în vigoare la data derulării raporturilor juridice supuse judecății, sunt datorate daune interese moratorii (1082 Cod civ.) pentru executarea cu întârziere a obligației, reprezentând echivalentul prejudiciului suportat de creditor ca urmare a întârzierii în executarea obligației contractuale în discuție.
Prin urmare, pentru un unic prejudiciu nu se pot solicita de două ori despăgubiri: fie se datorează dobânda legală la suma neachitată la termen, reprezentând, conform unei prezumții simple legale, echivalentul prejudiciului rezultat din faptul de a nu fi dispus un anumit timp de o sumă care, depusă la o instituție financiară, ar fi produs acest beneficiu, fie se datorează actualizarea sumei restante cu rata inflației, echivalentul prejudiciului rezultat din faptul de a nu fi dispus cu un anumit timp în urmă de o sumă care la acea dată avea o relevanță financiară sporită, căreia plătită cu întârziere, prin fenomenul de inflație, îi scade puterea de cumpărare.
Privind semnificația acestor modalități de actualizare a unui debit restant, se constată că nu se poate acorda o dublă actualizare, întrucât ipotezele presupuse de cele două situații se exclud reciproc: fie suma de bani datorată, dacă s-ar fi plătit la termen, era depusă la bancă și producea dobândă, fie ar fi fost folosită pentru cumpărarea a diverse bunuri la un anumit preț care prin inflație a crescut până la momentul plății efective, impunându-se actualizarea cu rata inflației.
Curtea reține însă ca fiind fondată critica reclamantului privind acordarea de către instanța de fond a dobânzii doar de la data introducerii cererii de chemare în judecată. Fiind vorba de drepturi de natură salariale - din considerentele anterior arătate, vis a vis de analizarea excepției prescrierii dreptului la acțiune -, Curtea apreciază că integrala reparare a prejudiciului creat printr-o întârziere în plata impune acordarea dobânzii la data la care acestea au devenit exigibile, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanța economică a acestor sume, știut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului. De altfel, plata salariului este cel puțin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 Codul muncii, situație în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 304 pct.9 raportat la art.312 alin.1 și 3 C.pr.civilă, Curtea va admite declarat de reclamantul C. M. -D. împotriva sentinței civile nr. 426 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o va modifica în parte în sensul că va obliga pârâtele la plata dobânzii legale începând cu data scadenței.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamantul C. M. -D. împotriva sentinței civile nr. 426 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâtele la plata dobânzii legale începând cu data scadenței.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T.
F. DE M. "C. M. "; SA, declarat împotriva aceleiași sentințe. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 mai 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
D.
C. G.
I.
T.
N.
M.
G.
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R. 2ex./_
