Decizia civilă nr. 2999/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 2999/R/2013
Ședința publică din 10 iunie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S. D. JUDECĂTOR: C. M. JUDECĂTOR: L. D.
GREFIER: C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M. SA împotriva sentinței civile nr. 3437 din 28 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe pârâta intimată B. C.
R., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta recurentă M. SA, personal, și reprezentanta pârâtei intimate B. C.
R., consilier juridic Eveline Terge.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâtei intimate și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în cursul acestei zile de 10 iunie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, pârâta intimată B. C.
a depus la dosar întâmpinare.
Reprezentanta pârâtei intimate depune la dosar delegație și învederează instanței că a efectuat verificări în evidența registraturii de la nivelul Băncii Comerciale Române și nu a identificat să îi fi fost comunicată sentința instanței de fond.
Reclamanta recurentă arată că din dosarul instanței de fond rezultă că pârâtei intimate i-a fost comunicată sentința recurată la data de 19 aprilie 2013, fiind semnată dovada de primire și procesul verbal de predare de către funcționarul de la serviciul de registratură al Băncii Comerciale Române, însă i-a comunicat prin email reprezentantei pârâtei intimate o xerocopie a hotărârii atacate.
Reprezentanta pârâtei intimate arată că a învederat instanței că pârâtei intimate nu i-a fost comunicată sentința recurată, în urma verificării la nivelul registraturii Băncii Comerciale Române, însă aceasta i-a fost comunicată de către reclamanta recurentă și raportat la soluția primei instanțe nu avea interes să exercite calea de atac.
Curtea, în urma verificării actelor din dosarul de fond, reține că din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare rezultă că în data de 19 aprilie 2013 a fost comunicată hotărârea atacată la registratura Băncii Comerciale Române la sediul din B., B-dul R. E. nr. 5, sector 3, pe această dovadă fiind aplicată ștampila funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței.
Reclamanta recurentă arată că i s-a comunicat un exemplar al întâmpinării pe care a studiat-o și nu mai are alte cereri de formulat.
Reprezentanta pârâtei intimate arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamanta recurentă arată că în fapt a fost angajata Băncii Comerciale Române din anul 1994 și până în anul 2009 când i s-a desfăcut contractul de muncă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului în temeiul art. 65-68 din Codul muncii. Menționează că cererea inițială avea două petite, primul petit fiind acordarea primei de vacanță aferentă anului 2009 la nivelul salariului brut de la data plecării în vacanță din care să se diminueze suma de 543 de lei, cât i s-a plătit, și dobânda legală, rata inflației, iar al doilea petit referindu-se la plățile compensatorii pentru concedierea colectivă și acestea indexate cu rata inflației și cu dobânda legală.
Reclamanta recurentă susține că din sentința atacată rezultă că primul petit privind plata primei de vacanță nu a fost soluționat de către instanța de fond, acesta fiind motivul pentru care, în principal, solicită să se dispună casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
În ceea ce privește primul petit referitor la prima de vacanță, reclamanta recurentă arată că a plecat în concediu de odihnă în data de 5 ianuarie 2009, iar în anul 2008 a fost în vigoare un Contract Colectiv de Muncă care s-a prelungit tacit până la semnarea celui nou din 4 aprilie 2009. Consideră că la data plecării sale în concediu de odihnă nu era în vigoare politica de remunerare care este comunicată cu adresa Direcției de Resurse Umane din data de_, act care este ulterior plecării sale în concediu de odihnă. Arată că din corespondența electronică purtată între președintele băncii și sindicat rezultă că nici în data de 13 sau 22 ianuarie 2009 nu s-a ajuns la o concluzie cu privire la această politică de remunerare, pe care o contestă și susține că s-a aplicat Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Băncii Comerciale Române. Chiar dacă nu s-ar fi aplicat acest contract Colectiv de Muncă, pârâta intimată recunoaște prin adresa aflată la fila 9 din dosarul de fond că începând cu luna februarie 2009 i se majorează salariul în baza Contractului Colectiv de Muncă nr. 6321/_ .
Reclamanta recurentă consideră că prin anexa 8 la Contractul Colectiv de Muncă menționat anterior avea dreptul la o primă de vacanță calculată integral la prima plecare în concediu de odihnă (întrucât la acel moment concediile de odihnă se făceau în două tranșe), iar dacă este concediată fără a fi vina sa nu este obligată să restituie această primă de vacanță. Susține că acest Contract Colectiv de Muncă are clauze identice cu cele din anexa la Contractul individual de muncă care a fost încheiat în temeiul art. 9 alin. 1 și 2 din Anexa 2 la Contractul Colectiv de Muncă al Băncii Comerciale Române, care ulterior s-a prelungit. Menționează că deși i-a fost modificat Contractul de muncă cu anexele 9,10,11 nu se face referire la prima de vacanță în sensul că s-ar fi modificat această clauză, astfel că anexa care îi este aplicabilă este Anexa 8 la Contractul Colectiv de Muncă prin care s-a stipulat că are dreptul la prima de vacanță calculată integral la plecare în concediu de odihnă, care ulterior nu a fost modificată printr-un act adițional până la concedierea sa.
Reclamanta recurentă arată că suma pentru care a solicitat plățile compensatorii de 17485 se compune din impozit și CAS. Referitor la impozit consideră că în temeiul art. 55 alin. 4 lit. c din Codul fiscal plățile compensatorii nu se impozitează, iar cu privire la CAS arată că în conformitate cu art. 21 alin. 6 din Legea nr. 19/2000 "contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj";. Nu solicită obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate. De asemenea, cere amânarea pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită a se observa că prin acțiunea introductivă reclamanta recurentă a solicitat instanței să constate că i-ar fi aplicabil un alt Contract de muncă decât cel în vigoare la nivelul Băncii Comerciale Române, cu mențiunea că plata primei de vacanță și nu a indemnizației pentru concediul de odihnă a fost realizată, dar conform politicii de remunerare pe care pârâta intimată a depus-o la dosarul de fond la termenul de judecată din 21 februarie 2012. De asemenea, Contractul Colectiv de Muncă de care se prevalează reclamanta recurentă a avut valabilitate determinată în perioada 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2008, iar ulterior acest Contract colectiv de Muncă nu a fost prelungit prin nici un act adițional, nu a fost prelungit tacit ci, din contră, au început negocierile la nivelul Băncii Comerciale române pentru încheierea noului Contract Colectiv de Muncă. Menționează că pe această perioadă patronatul cu acordul sindicatului a hotărât să se aplice această politică de remunerare care era valabilă la nivelul anului 2009 și care prevedea ca plata primei de vacanță să se facă în modalitatea în care i-a fost plătită și reclamantei recurente în două tranșe în funcție de nivelul realizărilor. Or, reclamanta recurentă solicită să se constate că un Contract Colectiv de Muncă ultraactivează pentru că acel Contract Colectiv de Muncă nu mai este aplicabil la nivelul Băncii Comerciale Române.
Reprezentanta pârâtei intimate arată că prima de vacanță nu este un drept prevăzut de lege sau de contractul colectiv de muncă la nivel național.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită a se observa că adresa nr. 2741 din februarie 2009 de care se prevalează ca și probă reclamanta recurentă, nu atestă decât respectarea de către pârâta intimată a acelui contract Colectiv de Muncă care prevedea ca să se facă o indexare a salariului, indexare care se făcea în anul ulterior ceea ce nu înseamnă prelungirea tacită a Contractului Colectiv de Muncă și, oricum, nu înseamnă că din toți angajații de la nivelul Băncii Comerciale Române doar reclamantei recurente îi este aplicabil vechiul Contract Colectiv de Muncă. Menționează că noul contract Colectiv de Muncă a fost semnat în aprilie 2009 preluând integral acea politică de remunerare de care a beneficiat și reclamanta recurentă la momentul plecării în concediu de odihnă și că au fost respectate și tranșele de plată, reclamanta recurentă beneficiind de acele drepturi conferite de prima de vacanță ulterior plecării din bancă.
Referitor la plata reținerilor aferente plăților compensatorii, care reprezintă al doilea petit al acțiunii introductive, reprezentanta pârâtei intimate arată că reclamanta recurentă nu solicită achitarea plăților compensatorii de care care trebuia să beneficieze conform contractului Colectiv de Muncă, întrucât a primit acești bani, ci se referă exclusiv la modalitatea în care au fost reținute de către angajator conform dispozițiilor art. 40 din Codul muncii a impozitului pe profit și a CAS. Solicită a se observa că dispozițiile O.U.G. nr. 98/1999 de care se prevalează reclamanta recurentă în cadrul art. 1 specifică foarte clar care sunt subiecții care pot beneficia de această scutire a impozitului pe profit, iar între aceștia nu se regăsesc și angajații din sistemul privat, fiind excluși inclusiv angajații din sistemul bugetar. Apreciază că nu se poate socoti incidența în cauză a reglementării acestei ordonanțe mai ales ținând seama de prevederile art. 55 din Codul fiscal.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită amânarea pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise.
În ceea ce privește cererea formulată de către reprezentanta pârâtei intimate de amânare a pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise, instanța se va pronunța azi, doar în situația în care va aprecia că se impune amânarea pronunțării va amâna pronunțarea.
În replică, reclamanta recurentă arată că politica de remunerare este unilaterală, aceasta pornește doar din partea conducerii și nu s-a ajuns la o concluzie din partea sindicatului cu privire la această politică de remunerare, aceasta nu a fost semnată, ci este doar o propunere. În ceea ce privește prima de vacanță precizează nu a fost singura căreia i s-a aplicat contractul retroactiv.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3437 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M. SA în contradictoriu cu intimata B. C. R. B.
. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Reclamanta a fost angajata pârâtei în perioada septembrie 1994 - iunie 2009 și în urma derulării procedurii concedierii colective i s-a desfăcut contractul de muncă, conform Deciziei de concediere nr.378/_ .
Conform dispozițiilor art.67 din Codul muncii, salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor pot beneficia de compensații stabilite în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil. Din acest text reiese foarte clar că drepturile salariale cuvenite la zi se acordă separat de ajutorul compensatoriu.
Potrivit dispozițiilor art.168 alin.1 din Codul Muncii plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată precum și prin orice alte documente justificative cere demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit. Neplata salariului,invocându-se îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către angajat, nu se justifică în situația în care angajatorul nu și-a exercitat prerogativa de a aplica sancțiunile disciplinare prevăzute de art.254 din Codul Muncii.
Pe de altă parte, așa cum prevăd dispozițiile art.40 alin.2 lit. f din Codul muncii, angajatorul are obligația să plătească toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de către salariați, în condițiile legii.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data acordării plăților compensatorii reclamantei, stabilite conform contractului colectiv de muncă de la nivelul băncii, pentru aceste sume se datorează impozitul pe venitul din salarii, impozit care a fost corect reținut și virat de bancă la bugetul de stat iar potrivit art.21 alin.6 din Legea nr. 19/2000, CAS-ul pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Cu privire la obligarea la plata de daune interese trebuie arătat că acestea nu se cuvin salariatului, deoarece drepturile salariale cuvenite i-au fost achitate, astfel că nu sunt incidente prevederile Codului Muncii în acest sens.
Față de cele ce preced instanța, în temeiul art. 208 și urm. din Legea nr. 62/2011 coroborat cu prevederile art. 166 din Codul Muncii, a respins acțiunea reclamantei, întrucât acesteia i s-au achitat toate drepturile salariale cuvenite cu ocazia încetării activității.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M. SA
, solicitând casarea sentinței și trimeterea cauzei spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea și în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și modificarea sentinței în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată și precizată, având în vedere și răspunsul la întâmpinare și concluziile scrise depuse.
În memoriul de recurs reclamanta a solicitat, ca o chestiune prealabilă, ca toate actele de procedura să-i fie comunicate în C. -N. str. M. nr. 74 scara I, ap. 6. 2.
Invocând dispozițiile art. 312 alin. 3 și 5 Cod procedură civilă, reclamanta a precizat că deși primul petit al cererii a fost obligarea paratei la plata primei de vacanță aferentă concediului de odihnă pe anul 2009, la un nivel brut de 4.269 lei din care urmează a se deduce suma de 543 lei achitată în avans precum și obligarea paratei la valoarea actualizata cu rata inflației precum și dobânda legala la aceasta de la data cererii de chemare în judecată, instanța de fond a soluționat cererea fără a intra în cercetarea fondului, în sensul ca a omis să soluționeze acest capăt de cerere.
În subsidiar, în măsura în care instanța consideră că nu se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a solicitat să se rețină cauza spre rejudecare și să se dispună modificarea sentinței în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată și precizată, reținându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, întrucât sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii, contrar dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.
Referitor la prima de concediu s-a arătat că aceasta i se datorează în temeiul actului adițional nr. 8 la contractul individual de muncă, prin care (în art. nr. III lit. i) angajatorul s-a obligat la plata primei de vacanta, calculată și acordată potrivit Anexei Nr. 2 la CCM-BCR/2007 - Concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților.
Acest act adițional a fost încheiat și în temeiul art. 9 alin. (1)-(2) din Anexa nr. 2 la Contractului Colectiv de munca la nivelul BCR pe anul 2007, care prevede ca la plecarea în concediul de odihnă salariații beneficiază de o primă de vacantă echivalentă cu salariul de bază brut lunar din luna în care începe efectuarea concediului de odihnă iar în cazul în care concediul se efectuează fracționat prima de concediu se acorda la prima transa de concediu și se stabilește la nivelul salariului de baza brut lunar avut în luna începerii acestei transe de concediu. în ipoteza în care după efectuarea concediului de odihnă salariatul este disponibilizat ca urmare a reducerii activității, acesta nu este obligat să restituie partea din prima de vacanță corespunzătoare perioadei nelucrate din anul pentru care i s-a acordat concediul (art. 11 lit. c) din Anexa nr. 2 la CCM-BCR/2007).
Reglementarea evocată s-a menținut și în Contractul Colectiv de Munca nr. 6321/_ valabil în anul 2008 și de asemenea valabil pentru perioada cât recurenta a solicitat aceste drepturi.
Aceeași reglementare a fost preluată în actul adițional nr. 8 la contractul individual de muncă al acesteia, încheiat în_ .
Deși Contractul individual de munca a mai fost modificat prin actele adiționale 9, 10 și 11, prin acestea nu s-a modificat clauzele referitoare la prima de vacanță și plata compensatorie, ramând valabile cele din actul adițional nr. 8. Apreciază că recurentei îi sunt aplicabile dispozițiile contractului individual de muncă valabil la data efectuării concediului de odihnă (ianuarie 2009) așa cum acesta a fost modificat prin actul adițional nr. 8 precum și contractul colectiv de muncă pe anul 2008. Deși pârâta apreciază sunt incidente prevederile CCM-BCR pe anul 2009 apreciez ca acest contract colectiv fiind valabil începând cu_ nu poate fi aplicat retroactiv, respectiv pentru luna ianuarie 2009, luna plecării în concediu.
De asemenea, îi erau aplicabile și clauzele Contractul Colectiv de muncă nr.6321/_ aplicabil începând cu anul 2008. De altfel și când i-a fost mărit
salariul în sensul majorării acestuia, în luna februarie, deci după data plecării în concediu de odihna, prin Notificarea nr. 2741/_ pârâta recunoaște că și la data de_, data întocmirii notificării, îi era aplicabil tot Contractul colectiv de munca nr. 6321/_ .
Intimata-pârâtă susține că la_ CCM-BCR a expirat, iar în intervalul_ -_ (când s-a încheiat noul CCM-BCR, valabil până la finele anului 2009) a operat - pe perioada negocierilor - Politica de remunerare (act unilateral al băncii), care a introdus alte criterii de acordare a primei de vacantă, ce au fost preluate în CCM-BCR/2009. Aceasta Politica de remunerare este comunicata cu adresa DRU nr.251/_, act de asemenea ulterior plecării subsemnatei în concediu. învederăm Onoratei Instanțe că noile condiții impuse sunt inferioare celor anterior stipulate în CCM-BCR/2008.
Recurenta a mai arătat că prevederile CCM-BCR/2008 au fost prelungite tacit și în anul 2009, conform art. 33 alin. (4) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, respectiv art. 4 alin. (2) din CCM-UNN/2007 - 2010, dat fiind faptul că pârâta nu a notificat DMPS Municipiului B. privind încetarea efectelor/denunțarea contractului colectiv de munca anterior.
Chiar dacă s-ar reține ipoteza că nu își mai produce efecte contractul colectiv de munca pe anul 2008, între părți s-a încheiat actul adițional nr. 8, nemodificat deloc în ceea ce privește prima de vacanță prin actele adiționale nr. 9-11, act juridic bilateral și consensual, prin care s-a data eficiență celor stipulate în contractul colectiv de munca la nivelul BCR pe anul 2007. Conform prevederilor art. 40 alin. 2 lit. C din Codul Muncii "angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractele individuale de munca";.
În consecință, conform art. 40 alin. 2 lit. C din Codul Muncii recurenta consideră că i se cuvine acordarea primei/bonusului de vacanță aferente anului 2009 la nivelul brut al sumei 4.269 lei (salariul din luna efectuării concediului de odihnă - ianuarie 2009), cu consecința obligării pârâtei - prin hotărâre judecătorească - la plata acesteia în favoarea reclamantei, din care, evident, urmează a se deduce suma de 543 lei achitată în avans (echivalentă unei plăți parțiale a obligației) de pârâtă în data de 18 august 2009.
Referitor la restituirea impozitului pe venit și a contribuțiilor de asigurări sociale aferente plăților compensatorii, recurenta a precizat că art. 55 alin. (4) fit.
j) din Codul fiscal (forma în vigoare în anul 2009) nu face distincție după cum plățile compensatorii se acordă de angajatorii (unitățile) din sistemul public sau din sistemul privat ori în funcție de numărul de salarii sau de sursa plăților (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Practica judiciară internă s-a raliat și ea acestei orientări, statuând că plățile compensatorii acordate din fondul de salarii se bucură de același regim neimpozabil consacrat în dispozițiile art. 55 alin. (4) lit. j) din Codul fiscal, care prevalează (act normativ cu forță juridică superioară - art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative) și înlătură de la aplicare pct. 68 lit. I) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (aprobate prin Hotărâre de Guvern) - potrivit căruia "compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, au regimul veniturilor de natură salariată prevăzut Ia art. 55 din Codul fiscal";. De altfel, în sistemul CCM-BCR, sunt asimilate compensațiilor bănești impozabile plățile compensatorii acordate salariaților care încetează raporturile de muncă cu banca la cerere și se pensionează anticipat (pct. 9 din Anexa nr. 4 la CCM - ). Precizez ca modificările
dispozițiilor legale referitoare la art. 55 lit. j au intervenit numai în anul 2010 și acestea printr-un act normativ inferior, respectiv Normele de aplicare.
Oricum, în caz de îndoială interpretarea profită reclamantei - debitor fiscal. Este neîndoielnic că prevederea din Codul fiscal se corelează cu cea conținută în art. 28 din OUG nr. 98/1999, în esență sumele acordate cu titlu de plăți compensatorii fiind neimpozabile (sustrase de la impozitul pe venit), indiferent de numărul salariilor acordate în concret salariatului disponibilizat, plaja neimpozitării fiind marcată însă de limita de calcul a unui salariu mediu net pe unitate.
În mod similar, referitor la contribuția pentru asigurări sociale s-a precizat că art. 21 alin. (6) din Legea nr. 19/2000 nu face deosebire în raport de categoria de salariați disponibilizați ce beneficiază de plățile compensatorii în urma concedierilor colective și nici de natura sursei plătii acestui drept al salariaților concediați.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Deși prima instanță nu a redat în considerentele hotărârii recurate motivele pentru care a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamantă a primei de concediu aferentă anului 2009, în cuantumul prevăzut de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2008, Curtea consideră că, în condițiile în care soluția pronunțată cu privire la acest capăt de cerere este corectă, iar recurenta a solicitat în subsidiar modificarea hotărârii, nu se mai impune casarea cauzei și trimiterea ei spre rejudecare Tribunalului, instanța de recurs urmând a suplini lipsa motivării din hotărârea recurată.
Astfel, Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul intimatei, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a municipiului B. sub nr. 6321/_ (filele 100-139 dosar fond), a fost încheiat pentru perioada menționată în mod expres în preambulul său, respectiv_ -_ și nu a fost prelungit expres sau tacit ulterior.
În consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 33 alin. 1 lit. a din Legea 130/1996 (în vigoare în perioada 2008-2009) contractul colectiv de muncă menționat anterior a încetat la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, respectiv_, părțile semnatare neconvenind prelungirea aplicării acestuia.
Contrar celor invocate de recurentă, deși încetarea contractului colectiv de muncă nu a fost notificată, în termen de 5 zile, organului la care acesta a fost depus pentru înregistrare, conform art. 33 alin. 4 din Legea 130/1996, Curtea reține că, în lipsa unei dispoziții exprese a legii, această omisiune nu poate avea ca efect prelungirea tacită a duratei contractului.
De asemenea, clauza prevăzută de art. 4 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 (conform căreia dacă niciuna dintre părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni) se referă strict la prelungirea valabilității acestui contract colectiv de muncă la nivel național și nu poate fi extinsă la contracte colective de muncă încheiate la nivel inferior, iar în cuprinsul Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2008, de care se prevalează recurenta, nu există o clauză similară.
Referitor la clauza prevăzută de art. III lit. i din Actul adițional nr. 8/_ la contractul individual de muncă al recurentei (filele 6-8), se constată că aceasta nu prevede acordarea primei de vacanță într-un anumit cuantum, calcularea și acordarea acesteia făcându-se potrivit Anexei 2 Concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. În consecință, deși contractul individual de muncă prevede dreptul
recurentei de a beneficia de o primă de vacanță, nu reglementează cuantumul acesteia, acesta determinându-se în conformitate cu contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, aplicabil în perioada în care se efectuează concediul de odihnă.
Întrucât Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2009 produce efecte de la data înregistrării sale, respectiv_ (filele 28-87), la data plecării recurentei în concediu de odihnă, respectiv în luna ianuarie 2009, nu exista un contract colectiv de muncă valabil încheiat la nivelul angajatorului în raport de care să se determine cuantumul primei sale de vacanță. Până la data înregistrării Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009, angajatorul a emis un document denumit "Politică de remunerare"; (filele 92-999 dosar fond) care reglementa drepturile acordate angajaților săi, inclusiv prima de vacanță, calculată însă în mod diferit față de Contractul colectiv de muncă aplicabil pentru anul 2008. Recurentei i-a fost achitată în_ prima de concediu aferentă anului 2009, calculată în modalitatea prevăzută de "Politică de remunerare";, modalitate care a fost preluată și de Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anul 2009.
Adresa nr. 2741/_ emisă de intimată (fila 9 dosar fond), prin care i-a fost majorat salariul recurentei cu 50% din indicele de inflație aferentă anului 2008, începând cu data de_, nu reprezintă o prelungire a valabilității Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul Băncii Comerciale Române pe anul 2008, ci respectarea de către angajator a clauzei prevăzută de art. 5 din Anexa nr. 1, care prevede că "Pentru compensarea creșterii prețurilor de consum, salariații beneficiază anual de majorarea salariilor de bază brute lunare care să acopere în proporție de 50% indicele de inflație realizat în anul de referință, comunicat de organul abilitat în acest sens. Majorarea salariilor de bază brute lunare rezultate prin indexarea aplicată potrivit lin. 1 nu produce efecte retroactive, aplicându-se cu luna februarie a anului următor";.
În ceea ce privește criticile relative la al doilea capăt de cerere din acțiunea reclamantei, Curtea reține că aceasta a beneficiat cu ocazia concedierii sale de o indemnizație de concediere acordată în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile pct. 68 lit. l din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, sunt asimilate salariilor și, prin urmare, sunt supuse impozitării, "sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă";.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, reținute de prima instanță ca temei pentru admiterea pretențiilor reclamantei, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile "sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, precum și sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe economie, primite de personalul civil din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională la încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu, ca urmare a nevoilor de reducere și de restructurare, acordate potrivit legii";, însă reclamanta nu se găsește în ipoteza reglementată de acest text legal.
Astfel, prevederile art. 55 alin. 4 lit. j impun două condiții în ceea ce privește exceptarea de la impozitul pe venit și anume, plățile compensatorii să fie
acordate potrivit legii și să fie calculate pe baza salariului mediu net pe unitate, or, reclamanta a beneficiat de o indemnizație de concediere în baza prevederilor Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel unitate din fondurile proprii ale acestei unități, și nu în temeiul unei dispoziții legale, iar această indemnizație a fost calculată conform contractului colectiv de muncă (fila 131 dosar fond) prin raportare la salariul brut lunar și nicidecum în funcție de salariul net cum se impune prin cerința textului legal menționat anterior.
Referitor la susținerile recurentei în legătura cu OUG 98/1999, se reține că art. 1 din acest act normativ prevede că " (1) Măsurile de protecție socială prevăzute de prezenta ordonanță de urgență se aplică salariaților încadrați cu contract individual de muncă pe durata nedeterminată și care sunt disponibilizați prin concedieri colective, efectuate în procesele de restructurare, reorganizare, închidere operațională parțială sau totală a activității, privatizare sau lichidare, de către societăți comerciale, companii naționale, societăți naționale, precum și regii autonome, societăți comerciale ori alte unități aflate sub autoritatea administrației publice centrale sau locale, unități și instituții finanțate din fonduri bugetare și extrabugetare, denumite în continuare angajatori. (2)
Măsurile de protecție socială prevăzute la alin. (1) nu se aplică salariaților încadrați în aparatul propriu și în serviciile publice descentralizate ale administrației publice centrale și locale";.
În consecință, având în vedere prevederile legale menționate anterior, OUG 98/1999 nu este incidentă în cauză, sfera sa de aplicare fiind limitată la societăți comerciale, companii naționale, societăți naționale, precum și regii autonome, societăți comerciale ori alte unități aflate sub autoritatea administrației publice centrale sau locale, unități și instituții finanțate din fonduri bugetare și extrabugetare.
În concluzie, plățile compensatorii plătite recurentei de către intimată, din fonduri proprii, sunt considerate venituri asimilate salariilor și, prin urmare, sunt supuse impozitării, astfel că este neîntemeiată cererea privind restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit pe venit, impozitarea fiind în concordanță cu prevederile legale menționate anterior.
Relativ la restituirea contribuției de asigurări sociale aferentă plăților compensatorii, se constată că art. 21 alin. 6 din Legea 19/2000 (în vigoare la data concedierii recurentei), invocat în memoriul de recurs, trebuie interpretat coroborat cu alin. 5 din același articol. Conform acestor dispoziții legale "(5) Contribuția de asigurări sociale pentru șomeri se suportă integral din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei stabilite pentru condiții normale de muncă, cu excepția plaților compensatorii și a veniturilor de completare acordate salariaților din industria de apărare, în perioada de reducere temporară a activității. (6) Contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurai sociale";.
Drept urmare, contribuția de asigurări sociale se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj numai pentru șomeri, plățile compensatorii la care se referă art. 21 alin. 6 din Legea 19/2000 fiind cele prevăzute de OUG 98/1999
(Capitolul IV, secțiunea 1), act normativ care așa cum s-a reliefat anterior nu este aplicabil în cauză.
În consecință, întrucât plățile compensatorii primite de recurentă intră în baza de calcul a venitului brut realizat lunar (art. 23 alin. 3 din Legea 19/2000), în mod corect s-au plătit pentru acestea contribuția de asigurări sociale, susținerile contrare din recurs urmând a fi înlăturate.
Pentru aceste considerente, reținându-se că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, în
temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. SA împotriva sentinței civile nr. 3437 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, care va fi menținută.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. SA împotriva sentinței civile nr. 3437 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 iunie 2013.
PT. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. PT. C. M. L. D.
În C.O. semnează În C.O. semnează
VICEPREȘEDINTELE INSTANȚEI VICEPREȘEDINTELE INSTANȚEI
A. I. A. A. I.
GREFIER,
C. M.
Red.L.D./Dact.S.M.
2 ex./_ Jud.fond: E. B.
