Decizia civilă nr. 3442/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3442/R/2013
Ședința publică din data de 10 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M.
G.: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul S. J. AL A. P. M. împotriva sentinței civile nr. 583 din 12 aprilie 2013 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosar nr. _
, privind și pe intimata pârâtă P. L., având ca obiect drepturi bănești.
Concluziile și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 3 septembrie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 583 din 12 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._
s-a respins acțiunea formulată de reclamantul
S. J. al A. P. M. în numele membrilor săi:Coman Măriuca, Coroian N., Costenar V., Drilea Dochia, Toma Aurelia, Ferenț V.
, G. M., Muțiu V., P. V., Pitiș N., Podea M., Tulici E., U. Dochia, Coste V. și Ferențiu M., împotriva pârâtei P. Comunei L., reprezentată prin Primar, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că numiții Coman Măriuca, Coroian N., Costenar V., Drilea Dochia, Toma Aurelia, Ferenț V., G. M., Muțiu V., P. V., Pitiș N., Podea M., Tulici
E., U. Dochia, Coste V. și Ferențiu M. au împuternicit S. J. al
A. P. M. să solicite instanței obligarea angajatorului lor, P. comunei L., la plata sumelor actualizate reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aferent perioadei_ -_ .
Deși reclamantul utilizează termenul "indemnizație de concediu";, din conținutul cererii de chemare în judecată și din susținerile referitoare la neefectuarea concediului de odihnă de către asistenții personali din motive obiective, rezultă că reclamantul solicită compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, iar nu plata indemnizației de concediu pentru concediul de odihnă efectuat.
Pârâta a recunoscut că membrii de sindicat reprezentați în cauză sunt angajații săi în baza unor contracte individuale de muncă, având funcția de asistenți personali ai unor persoane cu handicap grav, Ferențiu M. fiind încadrată doar la data de 1 noiembrie 2012 (f.15), iar Coste V. la data de 16 martie 2012 (f.17).
Potrivit art. 37 lit. c din Legea 448/2006, pe perioada îngrijirii și protecției persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are dreptul la concediu anual de odihnă, potrivit dispozițiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituții publice.
Conform art. 39 al. 3 din Legea 448/2006, modalitățile și condițiile de încheiere, modificare și încetare a contractului individual de muncă al asistentului personal se completează cu prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 146 al.4 din Codul muncii permite compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
Cum contractele de muncă ale asistenților personali Coman Măriuca, Coroian N., Costenar V., Drilea Dochia, Toma Aurelia, Ferenț V., G.
M., Muțiu V., P. V., Pitiș N., Podea M., Tulici E., U. Dochia, Coste V. și Ferențiu M. sunt în ființă, fapt recunoscut de părți, cererea reclamantului de compensare în bani a concediilor de odihnă neefectuate au fost neîntemeiate.
Susținerea reclamantului potrivit căreia îndreptățirea membrilor de sindicat reprezentați de a obține compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este conferită de dispozițiile art. 149 Codul muncii: "salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat"; a fost nefondată, întrucât art. 149 Codul muncii nu reglementează o situație de excepție de la prevederile art. 146 al. 4 Codul muncii, concediul de odihnă având ca scop refacerea forței de muncă, ci instituie regula efectuării concediului în perioada programată și menționează cazurile de natură obiectivă ce constituie excepțiile de la această regulă.
Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru nu permite înlocuirea concediului neefectuat cu o compensație financiară, decât în cazul desfacerii contractului de muncă, corespunzător perioadei neefectuate, apreciindu-se că în cazul în care s-ar admite compensarea financiară a concediului de odihnă neefectuat în anul în curs, s-ar crea o incitare la renunțarea la concediu, neconformă cu obiectivele directivei.
În acest context, achiesarea pârâtei la pretențiile reclamantului corelative anilor 2010 și 2011 nu a produs efecte juridice, căci, potrivit art. 38 Codul muncii, dreptul la concediul de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări.
Art. 37 din Legea 448/2006 republicată, care recunoaște dreptul asistentului personal la concediul de odihnă anual, menționează în al. 2 și 3 că pe perioada absenței temporare a asistentului personal, angajatorul are obligația de a asigura persoanei cu handicap grav un înlocuitor al acestuia, iar în situația în care angajatorul nu poate asigura un înlocuitor, persoanei cu handicap grav i se acordă indemnizația prevăzută la art. 43 alin. (1) sau găzduirea într-un centru de tip respiro.
Așadar, angajatorul nu se poate prevala de imposibilitatea de a găsi un înlocuitor pentru asistentul personal, pentru a compensa în bani concediul de odihnă neefectuat de acesta, câtă vreme legiuitorul a prevăzut alte soluții pentru a asigura angajatului executarea concediului de odihnă anual.
Pe de altă parte, în ce privește concediul de odihnă aferent perioadei lucrate în anul 2012, din statul de plată aferent lunii noiembrie 2012 purtând semnătura necontestată a membrilor de sindicat, a rezultat că asistenții personali Coman Măriuca, Coroian N., Costenar V., Drilea Dochia, Toma Aurelia, Ferenț V.
, G. M., Muțiu V., P. V., Pitiș N., Podea M., Tulici E., U. Dochia și Coste V. au efectuat concediul de odihnă și au încasat indemnizația de concediu.
Față de considerentele expuse instanța, în baza dispozițiilor legale invocate, a respins acțiunea reclamantului vizând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S. J. AL A.
P. M.
solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că apreciază ca fiind netemeinică și nelegală sentința atacată, în temeiul art. 312, Cod proc. civilă raportat la art. 304, alin. 1, pct. 8 și pct. 9 și art. 3041Cod proc. civila.
În fapt, S. J. al A. P. M. în numele și pentru membrii săi de sindicat, care au calitatea de angajați ai Primăriei Comunei L. solicită instanței de fond obligarea pârâtei P. L. la calcularea și plata către asistenții personali, membrii de sindicat din tabelul anexat a unei indemnizații care s-ar fi cuvenit dacă ar fi efectuat concediul de odihnă aferent perioadei _
-_ și sumele restante solicitate să fie actualizate cu indicii de inflație la data plații efective a acestor sume, respectiv pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile.
Instanța fondului a apreciat eronat că nu exista condiție legală ca plata acestei indemnizații să fie făcută, menționând la pagina 3 din sentință, primul alineat: Art. 146, alin. 4 din Codul Muncii permite compensarea în bani a concediului de odihna neefectuat numai în cazul încetării contractului individual de muncă, apreciind că susținerea recurenților potrivit art. 149 este nefondat.
Consideră că există motive obiective din cauza cărora asistenții personali nu si-au efectuat concediul de odihna.
Art. 37 alin. 3 din Legea nr. 448/2006, lega care guvernează protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap arata "; în situația în care angajatorul nu poate asigura un înlocuitor al asistentului personal, persoanei cu handicap grav i se acordă o indemnizație echivalentă cu salariul net al asistentului personal sau găzduirea într-un centru de respiro".
Prin întâmpinarea depusă angajatorul în cauza P. L. recunoaște: pag.
1 din întâmpinare "P. Comunei L., în calitate de angajator nu a avut posibilitatea asigurării unui înlocuitor, pe perioada concediului de odihnă a persoanelor angajate ca asistenți personali ai persoanei cu handicap grav obligație prevăzuta în art. 37, alin. 2 din Legea nr. 448/2006, acesta putând constitui un motiv obiectiv de neefectuare a concediului de odihnă și compensarea acestuia în bani".
P. Comunei L. a plătit această indemnizație pentru anul 2012 în cursul lunii decembrie odată cu plata drepturilor pe luna noiembrie, fiind de acord ca acest drept cuvenit asistenților personali sa-l facă și pentru anii 2010- 2011.
Apreciază că prin interpretarea dată de instanța actului dedus judecații s-a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ceea ce face să subziste motivul de recurs prevăzut la art. 304, alin. 1, pct. 8, Cod pr. civila.
În realitate, simpla lecturare a celor prezentate face dovada că părțile, reclamant-pârât pe fondul cauzei au înțeles că nașterea acestor obligații sunt prevăzute în lege.
Instanța de fond greșit interpretează la pag. 3 din sentință "angajatorul nu se poate prevala de imposibilitatea de a găsi un înlocuitor pentru asistentul personal, pentru a compensa în bani concediul de odihnă neefectuat de acesta, câtă vreme legiuitorul a prevăzut soluții pentru a asigura angajatului efectuarea concediului de odihna anual.
Asistentul personal al persoanei cu handicap grav este în primul rând o rudă al acesteia(mama, tata sau fii), cu greu este de găsit o persoană disponibilă care să înlocuiască asistentul personal.
Recurentul a mai arătat că centrele de respiro pentru persoanele cu handicap grav sunt aproape inexistente.
Sub acest aspect apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut la art. 304, alin. 1, pct. 9 Cod proc. civilă, întrucât instanța de judecată a aplicat greșit legea ignorând una din prevederile legale incidente cauzei. Legiuitorul prin Legea nr. 448/2006 prevede soluții pentru efectuarea concediului, dar atâta timp cât soluțiile nu se pot aplica, prevede și modalitatea de plată a indemnizației cuvenite în cazul neefectuării concediului de odihna (art. 37, alin. 3).
Pentru motivele arătate mai sus, apreciază că soluția pronunțată în cauză de prima instanță este netemeinică și nelegală.
În drept: prevederile art. 312 Cod procedură civilă, raportat la art. 304,alin.
1, pct. 8,9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Intimata pârâtă P. L. prin înscrisul depus la data de 28 august 2013
arată că își susține poziția procesuală formulată prin întâmpinarea depusă la prima instanță.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Codul muncii fixează prin art. 146 alin. (4) ipoteza in care salariatul are dreptul la compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat, respectiv in cazul încetării contractului sau de munca.
În mod corect instanța de fond a reținut caracterul imperativ al acestei norme, precum și faptul că scopul acesteia este acela de a asigura o efectuare efectivă a concediului de odihnă de către salariați, interpretare susținută și de prevederile Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003, citate de tribunal.
Ca atare, sunt interzise înțelegerile dintre angajator și angajat privind neefectuarea concediului de odihnă și compensarea corelativă a acestuia prin sume de bani, tocmai pentru că ceea ce se urmărește este prezervarea sănătății salariatului, prin asigurarea timpului necesar de odihnă.
Dincolo de aceste aspecte, judicios reținute de instanța de fond, se pune problema răspunderii angajatorului în situația în care salariatul nu a efectuat concediul de odihna în anul corespunzător, iar angajatorul a omis repararea acestei inechități prin acordarea concediului in anul următor, astfel cum îl obligă dispozițiile art. 146 alin. (3) C. muncii.
Nu poate fi admisă teza potrivit căreia, în cazul în care se dovedește culpa angajatorului, acesta este exonerat de orice responsabilitate, în condițiile în care, prin conduita sa, încalcă un drept fundamental al angajatului său.
În cauza de față, recurenții sunt asistenți maternali, iar specificul muncii acestora presupune întrunirea unor condiții speciale pentru a-și putea efectua concediu de odihnă, condiții a căror îndeplinire depinde exclusiv de intimați.
Curtea subliniază că, prin specificul muncii, asistenții maternali sunt strânși legați de persoanele pe care le îngrijesc, acestea din urmă fiind dependente totalmente de îngrijirea asistenților. Nu se poate așadar, în mod rațional și uman, a pretinde asistenților să își efectueze concediul de odihnă pur și simplu, desesizându-se de persoanele aflate în îngrijirea lor.
Tocmai din acest motiv, legiuitorul a prevăzut obligații specifice angajatorilor, arătând în art. 37 alin.3 din Legea 448/2006 că: "; în situația în care angajatorul nu poate asigura un înlocuitor al asistentului personal, persoanei cu handicap grav i se acordă o indemnizație echivalentă cu salariul net al asistentului personal sau găzduirea într-un centru de respiro".
Ca atare, înainte ca asistenții maternali să își efectueze concediul, era necesar ca persoanei pe care o îngrijeau să îi fie asigurată integritatea fizică și psihică pe această perioadă de către intimată, fie prin internarea într-un centru
de respiro, fie prin angajarea unei alte persoane, urmare a acordării unei indemnizații cu această destinație persoanei cu handicap.
Or, în cauză, intimata admite, prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, că aceste condiții nu au fost îndeplinite în perioada_ -_, poziția sa procesuală fiind de altfel una de recunoaștere a drepturilor pretinse de reclamanți.
Consecința directă a neîndeplinirii acestei obligații legale a fost aceea că recurenții reclamanți au fost puși în situația de a nu-și putea efectua concediul de odihnă, conduita intimaților fiindu-le așadar de natură să le creeze un prejudiciu evident.
Ca atare, repararea acestuia se impune nu din perspectiva art.146 alin.4 Codul muncii, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci ca o formă particulară de răspundere a angajatorului, raportat la prevederile art. 296 Codul muncii. Acest text legal impune repararea prejudiciului suferit de salariat din culpa angajatorului, prin obligarea acestuia din urmă la plata unor despăgubiri.
În consecință, pentru considerentele expuse mai sus, Curtea reține că în mod eronat instanța de fond a respins în totalitate acțiunea reclamantului, această soluție justificându-se doar raportat la perioada în care o parte din membrii de sindicat reprezentați nu au fost angajați ai intimatei și numai din acest unic considerent.
Ca atare, în temeiul art. 312 alin.1 și 3 C.pr.civilă, Curtea va recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 583 din 12 aprilie 2013 a T. ui M. pronunțată în dosar nr._, pe care o va modifica în parte, în sensul dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamantul S. J. AL A.
P.
M.
împotriva sentinței civile nr. 583 din 12 aprilie 2013 a T.
ui M.
pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte, în sensul că admite în parte acțiunea formulată de S. J. AL A. P. M. în contradictoriu cu pârâta P. L. și în consecință obligă pârâta la plata unor despăgubiri egale cu îndemnizația aferentă concediului de odihnă pentru perioada_ -_, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective în favoarea membrilor de sindicat angajați în această perioadă.
Menține dispoziția de respingere a celorlalte pretenții. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din _
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
I. T.
D.
C.
G.
N.
M.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
G.
N. N.
