Decizia civilă nr. 3474/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ **
DECIZIA CIVILĂ NR. 3474/R/2013
Ședința publică din data de 11 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. -C. B. JUDECĂTORI: I. -R. M.
C. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta A. C. S., fostă SC
A. M. R. - I. OF D. LS împotriva sentinței civile nr. 6057 din 8 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._ **, privind și pe reclamantul intimat M. V., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul pârâtei recurente, av. Iordan Antoniu și reprezentantul reclamantului intimat, av.
C. H., lipsă fiind reclamantul intimat. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care din actele depuse la dosarul cauzei de către reprezentantul pârâtei recurente la termenul anterior se constată că pârâta și-a schimbat denumirea în A. C. S. și sediul în B., B-dul A. C. nr. 5, Bl. Duplex, sc. 1, ap.1, motiv pentru care se va dispune efectuarea cuvenitelor mențiuni în sistemul Ecris.
Reprezentanții părților arată că nu au alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare admiterea cererii reconvenționale și obligarea reclamantului la plata contravalorii lipsei de folosință a autoturismului proprietatea pârâtei, în perioada_ -_, sumă estimată la valoarea de
133.462 lei, pentru motivele expuse pe larg în motivele de recurs, arătând în esență că instanța de fond, deși reține fapta ilicită în sarcina reclamantului ajunge la o soluție în totală contradicție cu considerentele reținute în hotărâre, neaplecându-se asupra împrejurării faptei care a determinat acest delict civil. Instanța de fond pune în sarcina recurentei împrejurarea că nu a efectuat o cheltuială suplimentară pentru a putea solicita apoi plata unui prejudiciu, însă împrejurarea că recurenta a fost împiedicată să folosească în mod concret bunul proprietatea sa este de natură să determine un prejudiciu cert, împiedicarea exercitării dreptului de proprietate și a tuturor atributelor sale creează în mod nemijlocit un prejudiciu proprietarului. Lipsa folosinței este în sine un prejudiciu, fiind evaluat prin contravaloarea chiriei la prețul pieței. Cu privire la antepronunțarea instanței de fond în sensul că nu a admis proba solicitată de a se efectua evaluarea prejudiciului, duce la soluția de casare a sentinței atacate, cu reținerea cauzei spre rejudecare și administrarea acestei expertize în fața instanței de recurs.
Reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea recursului pentru considerentele arătate în întâmpinarea formulată, susținând că determinarea cuantumului prejudiciului s-a efectuat prin raportare la prețul, estimat de recurentă în mod unilateral și aleatoriu, de închiriere a autoturismelor
de același tip de către companiile de profil, fără să probeze închirierea în concret a unui astfel de autoturism pentru a face dovada faptului că, în perioada invocată, ar fi suferit prejudicii datorită imposibilității de utilizare a autoturismului. Mai arată că obiectul de activitate al recurentei nu include activitatea de închirieri autoturisme, nefiind îndreptățită în mod obiectiv să realizeze venituri din activitatea de închiriere a autoturismului. Recurenta, în perioadă invocată nu a desfășurat nici un fel de activitate și nu avea nici un
salariat. Cu privire la latura morală a cauzei precizează că la momentul la care s- a emis decizia de concediere, cunoscând faptul că societatea nu are nici o activitate și este în stare de conservare și alegând niște creanțe salariale împotriva acestei societăți, intimatul a înțeles să conserve un bun care să poată face obiectul unei executări, demers judiciar ce nu a avut succes. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 6057 din 8 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._ **
s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 7858/_ pronunțată de Tribunalul Cluj, formulată în data de_ în cadrul dos. nr._ *, de către pârâta - reclamantă reconvențională SC A.
M. R. - I. OF D. LS .
S-a completat dispozitivul sentinței civile nr. 7858/_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul cu nr._ * și în consecință s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reconvențională formulată și precizată de pârâta - reclamantă reconvențională SC A. M. R. I. OF D. LS în contradictoriu cu reclamantul - pârât reconvențional M. V. .
S-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei - reclamante reconvenționale SC A. M. R. la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, în esență, că autoturismul cu nr. de înmatriculare_ se află în proprietatea societății pârâte și a fost predat reclamantului în vederea exercitării atribuțiilor de serviciu ale acestuia. Reclamantul a fost concediat prin decizia nr. 01/_ .
Prin cererea înregistrată la data de_ sub nr._ al Tribunalului
C. reclamantul a solicitat instituirea sechestrului asigurator asupra autoturismului. Cererea reclamantului a fost soluționată, prin admiterea acesteia și instituirea sechestrului asigurator asupra autoturismului cu nr. de înmatriculare_ aflat în proprietatea societății pârâte.
Pârâta i-a solicitat reclamantului restituirea autoturismului menționat prin notificările nr. 160N/_, nr. 263N/_ și respectiv FN/_ . Reclamantul i-a restituit reclamantei autoturismul în cauză în data de_ .
Tribunalul a reținut că în prezent, a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 5095/_ a Curții de Apel C. cererea de chemare în judecată introdusă în vederea realizării creanței pentru garantarea căreia a fost instituit sechestrul asigurator asupra autoturismului cu nr._ .
Chiar dacă instituirea sechestrului asigurator înlătură dreptul proprietarului de a dispune de bunul în cauză (art. 418 din Codul de procedură civilă), persoana la cererea căreia s-a instituit sechestrul asigurător răspunde față de proprietar pentru prejudiciile cauzate prin această indisponibilizare. Această concluzie rezultă din posibilitatea sau, după caz, din obligația depunerii unei cauțiuni de către creditor.
Prin sentința civilă nr. 60/C/_ a Tribunalului Maramureș s-a instituit sechestrul asigurător asupra autoturismului, pentru realizarea creanței pretinse
de reclamant constând în echivalentul a 12 salarii brute, pentru realizarea căreia acesta a introdus cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr._ la Tribunalul Cluj. Această cerere a fost respinsă însă în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 5095/_ a Curții de Apel C., stabilindu-se deci că pârâta nu datorează reclamantului suma în vederea căreia s-a instituit sechestrul asigurator.
Reclamantul a fost răspunzător față de societatea pârâtă pentru prejudiciile cauzate prin instituirea sechestrului asigurator. În aceste condiții, instituirea sechestrului asigurător nu a fost de natură să înlăture răspunderea reclamantului patrimonială a reclamantului în temeiul art. 270 din Codul muncii. Stabilindu-se în mod irevocabil că pârâta nu datora reclamantului suma în vederea căreia s-a realizat sechestrul asigurator, fapta reclamantului de a reține autoturismul este o faptă ilicită, în sensul art. 270 din Codul muncii.
Instanța a apreciat că în speță sunt întemeiate argumentele reclamantului referitoare la nedemonstrarea unui prejudiciu de către pârâtă. Pârâta s-a raportat la prețul închirierii unui autovehicul similar de companiile de profil. Cu toate acestea, pe de o parte pârâta nu a făcut dovada închirierii unui autovehicul similar pentru perioada în care aceasta a fost lipsită de folosința autovehiculului în cauză, și în consecință nu a suferit un prejudiciu prin plata acestui preț.
Pe de altă parte prejudiciul nu a putut consta nici într-un beneficiu nerealizat. Astfel, atâta tip cât obiectul de activitate al societății pârâte nu a fost închirierea de autoturisme, nu se poate prezuma că aceasta ar fi închiriat autoturismul în cauză în măsura în care acesta s-ar fi aflat în folosința sa.
Având în vedere aceste aspecte în cauză ar fi fost inutilă efectuarea unei expertize pentru a determina contravaloare lipsei de folosință a autovehiculului.
În consecință, instanța a reținut că în speță pârâta - reclamantă reconvențională nu a demonstrat existența unui prejudiciu cauzat de conduita reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta reclamantă reconvențională SC A. M. R. - I. OF D. LS (având noua denumire SC A. C. S.
) solicitând casarea hotărârii recurate și rejudecând cauza admiterea cererii reconvenționale și în consecința obligarea intimatului reclamant - pârât M. Vasilie la plata contravalorii lipsei de folosință a autoturismului proprietatea recurentei, în perioada_ -_, suma estimată la valoarea de 133.462 lei.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că își întemeiază solicitarea de casare a hotărârii recurate pe dispozițiile art. 312 alin 3 C. pr. civ., având în vedere faptul ca modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi și anume a probei cu expertiza tehnică.
Prin hotărârea recurată instanța de fond reține faptul că reclamantul este răspunzător față de societatea pârâta pentru prejudiciile cauzate prin indisponibilizarea bunului și de asemenea că stabilindu-se în mod irevocabil că pârâta nu datora reclamantului suma în vederea căreia s-a realizat sechestrul asigurător, fapta reclamantului de a reține autoturismul este o faptă ilicită în sensul art. 270 din Codul muncii.
Cu toate acestea, aceeași instanță a dispus respingerea cererii reconvenționale, motivat de împrejurarea că nu ar fi fost demonstrată existenta unui prejudiciu.
Această soluție a fost pronunțată în contextul în care la termenul de judecată din data de_ recurenta a formulat cerere de probatorii, în cuprinsul căreia a solicitat și administrarea probei cu expertiza tehnică având ca obiectiv tocmai stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a
autoturismului. Instanța de fond a dispus în sensul respingerii acestei cereri de probatorii, considerând că administrarea probei cu expertiza nu este utilă cauzei. Având în vedere aceste împrejurări și motivarea hotărârii recurate consideră că aceasta a fost pronunțată cu o aplicare greșită a legii în ceea ce
privește elementele necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale.
Atâta vreme cât instanța de fond a reținut că fapta reclamantului de a retine autoturismul este o fapta ilicită și că într-adevăr recurenta a fost lipsită în mod nelegal de folosința bunului proprietatea sa, consideră greșită concluzia instanței cu privire la nedovedirea existentei prejudiciului.
Odată ce s-a reținut de către instanța că au fost lipsiți în mod nelegal de folosința bunului proprietatea recurentei, existenta unui prejudiciu decurge în mod direct din acest fapt, fiind vorba de un prejudiciu cert și care nu a fost acoperit încă.
Ceea ce trebuia demonstrat în fata instanței de fond era întinderea concretă, cuantumul acestui prejudiciu. Or, instanța de fond, respingând cererea recurentei de administrare a probei cu expertiza tehnică nu le-a permis dovedirea acestui aspect. Chiar dacă prejudiciul nu este determinat în concret, acesta este determinabil, ceea ce face ca acesta să își păstreze caracterul cert.
Pentru a fi îndeplinite condițiile legale ce permit angajarea răspunderii patrimoniale trebuie dovedită, alături de restul elementelor, existenta unui prejudiciu cert și care nu a fost reparat încă. Or, în cauza de față, contrar celor reținute de către instanța de fond, sunt în prezenta unui prejudiciu material cert și real, aflat în legătură cauzală directă cu fapta reclamantului-pârât. Nu este vorba de un prejudiciu eventual, viitor, a cărui existență să fie condiționată de alte fapte sau împrejurări. Lanțul cauzal este simplu: fapta ilicită a reclamantului-pârât (refuzul de restituire a bunului) a condus în mod direct și nemijlocit la lipsirea de folosință bunului. Lipsa de folosință a unui bun este prin ea însăși cauzatoare de prejudicii certe și determinabile, indiferent de modalitatea concreta în care ar fi putut fi folosit bunul respectiv. Modalitatea în care ar fost folosit bunul este relevantă în stabilirea întinderii concrete a prejudiciului și nu pentru a determina și dovedi chiar existenta prejudiciului, cum în mod greșit a considerat instanța de fond.
Efectuarea unei expertize tehnice în cauză are unicul scop de a determina cuantumul concret al acestui prejudiciu, nu de a stabili dacă acesta exista sau nu. Existenta prejudiciului rezultă nemijlocit din chiar faptul că au fost lipsiți de folosința bunului proprietatea recurentei.
Precizează că autoturismul a fost achiziționat de societate în scopul desfășurării activității curente și a fost înregistrat în contabilitate ca mijloc fix. Acest aspect este legat de alte implicații: atâta vreme cât bunurile aflate în proprietate sunt utilizate de societate în interesul derulării activității generatoare de venituri impozabile, este permisă și aplicarea deducerii fiscale în regim de amortizare.
Refuzul de restituire al reclamantului-pârât a creat două probleme societății recurente: pe de o parte este lipsită de folosința acestora în scopuri productive, iar pe de altă parte influențează și o corelare între stocul faptic de bunuri și evidențele contabile în formă scrisă.
Consideră că, împrejurarea că au fost împiedicați să folosească în mod concret bunul proprietatea lor este de natură să determine un prejudiciu cert. Împiedicarea exercitării dreptului de proprietate, și a tuturor atributelor sale creează în mod nemijlocit un prejudiciu proprietarului.
Aspectele referitoare la faptul că activitatea societății recurente a scăzut considerabil, prin urmare nu se poate considera ca ar fi fost prejudiciați de imposibilitatea de a folosi bunul sunt neîntemeiate. Producerea unui prejudiciu
nu depinde de situația economică a societății sau de rezultatele financiare ale acesteia. Prejudiciul este cu atât mai pregnant cu cât fapta ilicită a reclamantului-pârât se grefează pe o situație deja precară a societății. Chiar dacă în perioada de referință societatea a restrâns la minim activitatea desfășurată, totuși aceasta nu a fost suspendată.
Așadar, consideră că instanța de fond, interpretând și aplicând în mod greșit prevederile legale referitoare la angajarea răspunderii patrimoniale, a constatat că nu ar fi fost dovedită existenta prejudiciului invocat de către recurentă.
Efectuarea unei expertize, având ca obiectiv stabilirea cuantumului prejudiciului, este nu numai utilă ci esențială pentru pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale. În aplicarea dispozițiilor art. 129 alin 5 C. pr. civ., în baza rolului activ pe care instanța este îndatorată să îl aibă, ar fi trebuit administrate toate probatoriile necesare și utile pentru justa soluționare a cauzei. Așadar, consideră că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare și a dispozițiilor art. 129 și 167 C. pr. civ.
Reclamantul pârât reconvențional M. V. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea pârâtei reclamante reconvenționale la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
Potrivit prevederilor art. 254 alin. 1 din C.muncii, "salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătura cu munca lor";.
Din analiza dispozițiilor mai sus redate, rezultă că pentru a exista răspunderea patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba; fapta ilicită si personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa; existența prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția salariatului.
Aceste condiții trebuie analizate de instanța de judecată pentru a stabili în mod corect răspunderea salariatului, iar sarcina probei elementelor de mai sus revine angajatorului, conform dispoziției de ordin general aplicabilă în raporturile de muncă cuprinsă în art. 272 Codul muncii.
Numai întrunirea cumulativă a acestor condiții atrage răspunderea patrimonială a salariaților în temeiul prevederilor art. 254 din Codul muncii, iar în lipsa a cel puțin uneia dintre aceste condiții răspunderea este exclusă.
În speță, așa cum rezultă din cererea reconvențională, societatea pârâtă reclamantă reconvențională pretinde că ar fi fost prejudiciată de către reclamantul pârât reconvențional M. V., fost angajat în funcția de director vânzări, cu suma totală de 133.462,11 lei reprezentând lipsa de folosință pentru perioada 25 februarie 2010 - 2 noiembrie 2011 a autoturismului cu nr. de înmatriculare_ . În motivarea demersului său judiciar, pârâta a arătat că acest prejudiciu a fost cauzat de refuzul reclamantului de a-și îndeplini, ca urmare a concedierii, obligația de restituire a autoturismul primit pentru exercitarea atribuțiile de serviciu. S-a susținut că prejudiciul a fost determinat prin raportare la tariful stabilit pentru închirierea autoturismelor de același tip de către companiile de profil de 50 euro/zi și la numărul de zile calendaristice de la data refuzului de restituire (_ ) și până la data restituirii (_ ).
Curea reține că prima condiție privitoare la calitatea de salariat a reclamantului pârât reconvențional este îndeplinită, întrucât între părți au existat
raporturi de muncă așa cum rezultă din contractul individual de muncă (f. 5 - 9, dosar nr._ al Tribunalului C. ), pârâtul reconvențional M. V. fiind angajat în calitate de director vânzări începând cu data de 15 octombrie 2008 și până la data de 10 martie 2010, când acesta a fost concediat.
Cu privire la cea de-a doua condiție, referitoare la existenta unei fapte ilicite, se constată că în corect prima instanță a reținut că este îndeplinită această condiție, fiind de necontestat faptul că pârâtul reconvențional M. V. și-a îndeplinit cu întârziere obligația de restituire a autoturismul primit de la societate în vederea exercitării atribuțiilor de serviciu.
În ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu, Curtea reține că în mod just s-a apreciat de către instanța de fond aceasta nu este îndeplinită.
Astfel, deși recurenta pretinde că a fost prejudiciată cu suma de 133.462,11 lei ca urmare a lipsei de folosință a autovehiculului, Curtea apreciază că această împrejurare nu a fost de natură să genereze în mod automat o pagubă materială societății recurente și nu face dovada diminuării patrimoniului acesteia.
Producerea unei pagube în patrimoniul angajatorului de către salariatul său este de esența răspunderii patrimoniale. Prejudiciul reprezintă o modificare negativă a patrimoniului, putându-se realiza prin diminuarea activului ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite sau prin creșterea pasivului.
Societatea pârâtă a înțeles să evalueze despăgubirea pretinsă de la fostul angajat prin raportarea la prețul de închiriere a unui autoturism de la o societatea de profil, însă așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, recurenta nu a efectuat nici o cheltuială prin închirierea unui autoturism de la o companie de profil pentru a substitui lipsa autoturismului aflat în detenția reclamantului pârât reconvențional. În același timp, văzând că domeniul principal în care își desfășura activitatea societatea este cel al activităților referitoare la sănătatea umană, iar nu cel al închirierii de autovehicule, Curtea reține că este corectă constatarea din sentința recurată a faptului că prejudiciul nu a putut consta nici într-un beneficiu nerealizat deoarece nu se poate prezuma că aceasta ar fi închiriat autoturismul în cauză în măsura în care acesta s-ar fi aflat în folosința sa.
Pentru a exista un prejudiciu, respectiv o diminuare a patrimoniului societății ca urmare a nerestituirii autoturismului, el trebuia să rezulte efectiv din uzura autovehiculului, din degradarea sau deteriorarea acestuia sau din scăderea valorii de piață a acestuia sau din nerealizarea unor câștiguri ca urmare a imposibilitatea utilizării autoturismului în cadrul societății conform obiectului său de activitate, or, în cazul de față nu s-a invocat existența nici uneia dintre aceste situații, ceea ce face ca pretinsul prejudiciu să nu existe.
În cuprinsul cererii reconvenționale s-a mai susținut faptul că autoturismul a fost achiziționat de societate în scopul desfășurării activității curente și a fost înregistrat în contabilitate ca mijloc fix și că atâta vreme cât bunurile aflate în proprietate sunt utilizate de societate în interesul derulării activității generatoare de venituri impozabile, este permisă și aplicarea deducerii fiscale în regim de amortizare, însă Curtea constată că nici sub acest aspect recurenta nu a indicat care ar fi datele economice concrete pe baza cărora s-ar putea stabili o eventuală despăgubire.
Așa fiind, declanșarea răspunderii materiale a salariatului este de neconceput în situația în care nu se face dovada în ce mod a fost diminuat patrimoniul angajatorului, motiv pentru care nu se impune analizarea celorlalte condiții ale răspunderii patrimoniale.
În ceea ce privește efectuarea unei expertize, având ca obiectiv stabilirea cuantumului prejudiciului, Curtea constată că în mod corect o atare probă a fost
respinsă ca nefiind utilă soluționării pricinii, deoarece societatea nu a descris modalitatea în care ar fi fost păgubită prin lipsa de folosință, ci doar s-a limitat a pretinde contravaloarea închirierii unui bun de aceeași natură, fără a indica un alt criteriu obiectiv în funcție de care să se determine de către un expert cuantumul despăgubirii. Așadar, procedând în sensul arătat și respingând proba solicitată, prima instanță nu a nesocotit dispozițiile art. 129 pct. 5 C.proc.civ., potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta reclamantă reconvențională SC A. M. R. - I. OF D. LS împotriva sentinței civile nr. 6057 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr.
_ **, pe care o menține. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
S. -C. B. I. -R. M. C. M.
Red. S.C.B.
Dact. V.R./2ex. _
Jud. fond: B. G. Z.
GREFIER
G. C.
