Decizia civilă nr. 3506/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3506/R/2013
Ședința publică din data de 17 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: I. T.
G.: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. R. M. SRL V. de Sus împotriva sentinței civile nr. 633 din 18 aprilie 2013 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosar nr._, privind și pe intimatul reclamant A.
V. S., având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în cauză pârâta recurentă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamant, la data de 10 septembrie 2013.
Instanța apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea recurentei de judecată în lipsă, formulată prin memoriul de recurs și răspunsul la întâmpinare, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin acțiunea înregistrată pe rolul T. ui Maramureș sub nr._, la data de_, reclamantul A. Vasile S. a solicitat obligarea pârâtei SC R.
M. SRL la plata drepturilor salariale cuvenite pe perioada mai 2009 - octombrie 2011, respectiv suma de 28.050 lei, reprezentând contravaloarea a 30 de salarii minime pe economie pentru categoria de șofer profesionist; obligarea pârâtei la plata sumei de 500 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând diurna pentru cursa prestată în Anglia în perioada_ -_ ; obligarea pârâtei la plata sumei de 500 euro echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea amenzii achitate pe teritoriul Ungariei în contul pârâtei, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1600 lei.
Prin sentința civilă nr. 633 din_ a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a drepturilor salariale restante în sumă de 8102 lei și a diurnei în cuantum de 500 Euro, la cursul oficial al BNR de la data plății.
Au fost respinse celelalte cereri formulate ca neîntemeiate.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Potrivit contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Maramureș sub nr. 18250 din_, reclamantul A. Va- sile S. a fost angajatul pârâtei SC R. M. SRL, pe o durată
nedeterminată, începând cu data de_, în funcția de conducător auto, stabilindu-se un salariu de bază brut lunar în sumă de 370 lei.
Astfel cum pârâta a recunoscut în cuprinsul întâmpinării, salariul cuvenit reclamantului, stabilit la nivelul salariului minim pe economie, a fost majorat prin lege în mod succesiv, acesta fiind îndreptățit la 600 lei brut lunar - pentru perioada aprilie - decembrie 2009, 600 lei brut lunar - pentru perioada ianuarie - decembrie 2010, 670 lei brut lunar pentru perioada ianuarie - septembrie 2011, 223 lei brut pentru luna octombrie 2011, în total 14.458 lei net.
Din această sumă s-a achitat reclamantului, prin virare pe cardul personal, suma de 6356 lei, potrivit ordinelor de plată nr. 827/_ (2656 lei), nr. 956/_ (2000 lei) și nr. 747/_ (1700 lei), rămânând o diferență de achitat de 8102 lei.
Din cuprinsul ordinelor de plată depuse în copie la filele 25, 26 și 32 din dosar rezultă că sumele mai sus-menționate au fost achitate reclamantului cu titlu de salarii.
Potrivit art. 166 alin. 2 din Codul muncii, plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar, iar art. 167 alin. 1 din Codul muncii stipulează că salariul se plătește direct titularului sau persoanei împuternicite de acesta.
În cauză nu s-a probat împuternicirea dată de reclamant tatălui său pentru a încasa drepturile salariale. Prin urmare, sumele de bani plătite tatălui reclamantului nu au putut fi avute în vedere de către instanță.
Solicitarea de a se acorda reclamantului salariul minim pentru categoria de șofer profesionist, conform contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, diferit de cel negociat între părți, nu a fost apreciată ca întemeiată, față de necesitatea de a se interpreta dispozițiile art. 41 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură coroborat cu cele de la alin. 5 și 6.
Conform art. 159 alin.1 și 2 Codul muncii salariul reprezintă contraprestația muncii depuse în baza contractului individual de muncă.
Plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul
îndreptățit, astfel cum statuează art. 168 alin.1 din Codul muncii, republicat.
T. a apreciat că pârâta nu a făcut dovada plății către reclamant a drepturilor salariale cuvenite în sumă de 8102 lei, cu toate că sarcina probei îi incumbă, potrivit art. 272 din Codul muncii, care arată că angajatorul este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Potrivit art. 44 alin.2 din Codul muncii, salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Art. 47 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 statuează că salariații unităților trimiși în delegație în țară și străinătate beneficiază de decontarea cheltuielilor de transport și a costului cazării, potrivit condițiilor stabilite prin contractele colective de muncă la celelalte niveluri, precum și de diurna de deplasare, al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de grupuri de unități sau unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică în instituțiile publice.
Pârâta a recunoscut îndreptățirea reclamantului la plata diurnei în cuantum de 500 Euro, pentru ultima cursă efectuată în Anglia în perioada _
-_, aceasta urmând a fi acordată de către instanță.
În ceea ce privește amenda de 500 Euro aplicată reclamantului de autoritățile maghiare, din cuprinsul procesului verbal de cântărire întocmit rezultă că nu a fost depășită greutatea totală admisă, ci greutatea mărfii pe axe.
Potrivit fișei postului, pct. V alin. 6, reclamantul avea obligația de a nu permite încărcarea autovehiculului peste capacitatea utilă de transport, urmărind greutatea pe axe, precum și respectarea tonajului și gabaritului.
Conducătorul auto trebuia să anunțe orice neregulă constată și să o înscrie pe CMR-ul ce însoțea marfa.
Nefiind probată culpa societății pârâte pentru sancționarea reclamantului cu amenda în sumă de 500 Euro, aceasta nu poate fi obligată să o restituie.
Raportat la considerentele arătate, în temeiul art. 40 alin. 2 lit. c) art. 44 alin. 2, art. 159, art. 168 din Codul muncii, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată, conform dispozitivului și a respins celelalte cereri ca neîntemeiate.
În baza art. 274 alin. 1 C.proc.civ., a obligat pârâta la plata sumei de 800 lei către reclamant, cheltuieli de judecată parțiale corespunzătoare pretențiilor admise.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând
casarea în parte a hotărârii, în ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 8.102 lei către reclamant, reprezentând salarii restante pe perioada 2009 - octombrie 2011.
În motivare arată că a depus la dosar situația tuturor plaților reprezentând salarii pe anii 2009, 2010 și 2011 atât pentru reclamant cât și pentru tatăl acestuia - A. V. .
Dovada plății acestor salarii s-a făcut prin ordinele de plata depuse.
În mod corect s-a luat în considerare că suma totală cuvenita drept salarii către reclamant este de 14.458 lei, conform situației și suma virata direct pe cardul reclamantului de 6.356 lei, însă în mod total greșit, s-a apreciat că diferența de 8.102 lei trebuie achitata de către pârâtă reclamantului
Este un non sens ca pe de o parte să fie luat în considerare același material probator iar alta parte să fie respins, pe un considerent total nejustificat (inexistenta acelei procuri a reclamantului).
Se susține corect că plata salariului se face direct salariatului sau împuternicitului acestuia. Dar este necontestata de reclamant, și dovedită cu înscrisuri punerea salariilor pe cardul tatălui sau. Acest fapt necontestat nu a fost îndeajuns verificat de către instanță, pentru a se stabili dacă aceste sume s- au pus sau nu pe cardul tatălui reclamantului.
Dacă instanța a considerat că aceste sume reprezentant salariile reclamantului, nu au fost puse pe cardul tatălui sau, înseamnă ca acesta din urma ar fi primit sume necuvenite de circa 9.000 lei (416 lei în 2009, 5.278 lei în 2010 și 3.312 lei în 2011. Ori în cazul în care nu s-a contestat plata acestor sume, instanța era obligată să ia în considerare și să aprecieze că aceste sume nu pot reprezenta decât salariile reclamantului.
Este adevărat că nu a existat o împuternicire scrisă în acest sens din partea reclamantului însă a fost o solicitare verbală. Această împuternicire era necesară pentru ridicarea directă a salariilor de la societate dar în nici un caz pentru virarea acestora pe card.
Codul muncii prevede că dovada plații salariilor se face prin semnarea statelor de plata sau un alt asemenea mijloc: alt asemenea mijloc este și ordinul de plata privind virarea acestor sume. Ar fi o problema în cazul în care s-ar fi refuzat predarea acestor bani, dar atâta timp cât nimeni nu a contestat acest lucru, instanța în mod greșit a apreciat norma de drept material.
Aceste aspecte trebuie privite și prin prisma relațiilor practice dintre salariați și societate.
Prin întâmpinare, intimatul
a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și menținerea în tot a sentinței recurate, cu cheltuieli de judecata în recurs.
În motivare intimatul arată, în esență, că potrivit art. 167 al. 1 Codul Muncii, plata salariului se face direct titularului sau persoanei împuternicite de
acesta. Virarea unor sume de bani mai mari pe cardul tatălui său reprezintă plata către acesta a diurnelor, inclusiv contravaloarea combustibilului și a taxelor de autostradă, pe care în mod nelegal le-a indicat ca drepturi salariale.
În ce privește ordinele de plată și calitate de reprezentant al celui pe cardul căruia se afirmă că s-au efectuat plăți, arată că potrivit legii, mandatul dat unei persoane trebuie sa fie expres și concretizat într-o procură, documente care nu există în speța de față. Prin urmare, corect a reținut instanța fondului ca în cauza nu s-a probat împuternicirea data de reclamant tatălui său pentru a încasa drepturile salariale.
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta recunoaște că ar fi trebuit să fie mai
atenți cu privire la achitarea acestor sume, dar consideră că dacă s-a greșit nu trebuie să fie păgubită prin neluarea în considerare a unor acte certe și reale.
Se mai arată că sumele virate în plus pe cardul tatălui sunt echivalente cu cele reținute de instanță ca fiind datorate intimatului.
Nu este adevărat că aceste sume ar reprezenta plata unor diurne, întrucât plata diurnelor se face cash în euro, pe baza actului denumit "dispoziție de plată";, iar în contabilitatea firmei, salariile nu pot fi amestecate cu diurnele, conturile fiind diferite.
Se recunoaște că în situații limită, se pun pe cardurile personale ale conducătorilor auto sume de bani pentru achitarea unor taxe, amenzi, combustibili, da regula este cea a achitării acestor costuri prin cardul autocamionului și doar atunci când este necesară plata cu bani lichizi se procedează prin excepție. Toate sumele însă trebuie justificate prin decontul cursei, cu acte doveditoare. Și aceste sume sunt evidențiate separat în contabilitate și nu pot fi trecute ca salarii.
Se recunoaște că nu a existat acea împuternicire dată de intimat tatălui său, dar dacă a existat această greșeală din parte recurentei, asta nu înseamnă că trebuie achitate acestuia niște sume necuvenite, iar tatăl acestuia să fie
"gratificat"; cu niște sume primite pe nedrept, caz în care ar fi incidente prevederile art. 1092 Cod civ., privind plata nedatorată.
În practică sunt foarte frecvente situațiile când fiind plecați în cursă, șoferii solicită telefonic să fie plătite diurnele sau salariile membrilor familiei, de regulă soțiilor.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Singurul aspect vizat prin cererea de recurs, din modul în care prima instanță a soluționat capetele de cerere cu care a fost sesizată, se referă la diferențele salariale stabilite în sarcina sa, considerând ca probată prin necontestare afirmația că sumele achitate prin ordine de plată pe numele tatălui reclamantului acoperă și trebuie imputate asupra salariului reclamantului.
Nu poate fi primit acest motiv de recurs.
Este adevărat că în primă instanță nu s-au contestat susținerile făcute sub acest aspect de pârâtă, dar nici nu s-au confirmat de către reclamant aceste susțineri, în condițiile în care sarcina probei, în litigiile de muncă, aparține angajatorului.
Din contra, în recurs, reclamantul a arătat că plățile făcute pe cardul tatălui său nu au corespuns unor achitări de diferențe salariale pe numele său, în temeiul vreunei împuterniciri verbale făcute pe seama tatălui său, contestând existența unei atari împuterniciri și arătând că aceste plăți excedentare față de salariul tatălui reprezintă de fapt plăți făcute cu alt titlu, anume, plata către acesta a diurnelor, inclusiv contravaloarea combustibilului și a taxelor de autostradă.
Recurenta pârâtă nu a făcut dovada contrară, recunoscând chiar, prin răspunsul la întâmpinare, că nu a existat nici o împuternicire pe numele tatălui reclamantului. Dacă această împuternicire nu a existat în formă scrisă, existența ei verbală nu poate fi invocată atâta timp cât cel căruia i se opune această afirmație o contestă. Prin urmare, în ipoteza în care a procedat de această manieră în temeiul unei dispoziții verbale a angajatului său, recurenta și-a asumat riscul consecințelor, pentru cazul când ulterior angajatul nu recunoaște această procură, aflându-se, în această ipoteză, fără posibilitatea de a-și proba teza.
De altfel, apărările pe care le formulează nu sunt convingătoare și nici logice, în condițiile în care nimic nu a împiedicat angajatorul ca atunci când a făcut viramentele bancare pe numele tatălui, să le facă în mod corect, pe numele reclamantului, existând și plăți făcute corect. Recurenta nu invocă o eroare care să afecteze consimțământul acesteia cu ocazia săvârșirii actului pe care îl vizează, ci de una conștientă, o eroare în aprecierea consecințelor juridice ale modului cum a procedat, prin efectuarea unor plăți în temeiul unei procuri verbale. Invocarea unei atari erori nu este exoneratoare de răspundere, potrivit prevederilor art. 954 Cod civ.
Chiar recurenta arată că existau situații în care se făceau viramente a unor sume pe cardul personal al salariaților, pentru întâmplări neprevăzute din trafic, când se impunea plata unor sume în numerar, astfel încât aceste plăți excedentare ar putea corespunde plăților de pe cardul tatălui reclamantului, care aparent exced datoriilor contractuale față de acesta.
Invocarea faptului că în contabilitate se ține separat evidența cheltuielilor aferente transportului de cea a salariilor, respectiv de cea a diurnelor, nu poate conduce la admiterea recursului, întrucât ceea ce invocă recurenta în acest mod este modul corect de a se ține evidența contabilă, fără însă a aduce dovezi că în acest mod se procedează în concret. Cu alte cuvinte, în lipsa dovezilor, este posibil să se fi făcut plăți intitulate generic de plătitor "contravaloare salarii"; cu ocazia întocmirii ordinului de plată la unitatea bancară, fără ca acest fapt să corespundă modului de reflectare a acestora în contabilitate.
Chiar în situația în care, în mod real, s-ar fi achitat sume în plus tatălui reclamantului, faptul nu exonerează pârâta recurentă de obligația de a achita în întregime salariile datorate reclamantului, neputându-se prevala de o stingere a datoriei sale față de salariat în acest mod, și să pretindă ca acesta să își recupereze eventualele sume de la tatăl său. Nu există nici un temei contractual pentru aceste pretenții ale recurentei, în timp ce corect au fost reținute de prima instanță temeiurile juridice pentru obligarea pârâtei față de reclamant la plata diferențelor salariale.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.proc.civ., urmează a respinge recursul, pentru considerentele ce preced, iar întemeiul art. 274 C.proc.civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatului, în recurs, în cuantum de 300 lei, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. R. M. S. . împotriva sentinței civile nr. 633 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Obligă pe numita recurentă să plătească intimatului A. V. S. suma de 300 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 17 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. C. G. M. N. I. T.
G. ,
N. N.
în concediu medical, semnează prim grefier,
M. LENA T.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. H. D. M.
