Decizia civilă nr. 418/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 418/R/2013
Ședința publică din data de 12 februarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. P. împotriva sentinței civile nr. 13280 din 10 decembrie 2012 a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._, privind și pe intimatele S. N. DE T. F. DE
C. C. C. S.A. B. și S. N. DE T. F. DE C. C. C.
S.A. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamantului recurent - avocat A. Maxim din cadrul Baroului C. .
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatelor și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată depusă întâmpinare la dosar de către pârâte, înregistrată la data de 8 februarie 2013.
Reprezentanta reclamantului depune la dosar la acest termen de judecată delegația sa de reprezentare și arată că nu are cereri de formulat.
Nefiind formulate cereri în probațiune Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului formulat.
Reprezentanta reclamantului recurent pune concluzii de admitere a recursului, solicitând modificarea sentinței pronunțate de prima instanță în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată de reclamant, cu cheltuieli de
judecată la fond.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
asupra recursului civil de față, reține:
Prin cererea înregistrată la data de_, reclamantul B. P. a chemat în judecată pe pârâtele S. N. DE T. F. DE C. C. C. S.A.,
S. DE T. F. DE C. C. și a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la plata sumelor reprezentând 6 salarii de bază brute, ca urmare a concedierii, actualizate cu rata inflației de la scadență până la data plății.
În motivarea cererii, reclamantul se întemeiată pe prevederile O.G. nr. 9/2010, art. 58, art.65, art.67 și art. 69 lit. b) din Codul Muncii, art.80 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Prin întâmpinare, pârâtele au solicitat respingerea acțiunii, motivând că în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu există prevederi prin care salariații concediați din motive ce nu țin de persoana lor, ca urmare reorganizării unității să beneficieze de salarii compensatorii, că măsurile de
protecție socială de care au beneficiat persoanele disponibilizate prin concedieri colective efectuate ca urmare restructurării și reorganizării au fost stabilite prin
O.U.G. nr.9/2010, măsuri de care reclamantul a beneficiat integral și că urmare a semnării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate are doar posibilitatea nu și obligația de a prelua prevederi din contractul colectiv de muncă la nivel superior.
Prin sentința civilă nr. 13280 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._
, a fost respinsă acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Reclamantul a fost angajatul pârâtelor în funcția de manevrant vagoane I la stația CF C. -N. până la dat de_, dată la care i-a încetat contractul individual de muncă în temeiul prevederilor art.55 lit. c) art.65, art.66 și art.69 din Codul Muncii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a concedierilor colective aprobate prin Programul de restructurare și reorganizare nr.1/2045/_ aprobat de M. T. urilor și Infrastructurii și Notificării privind intenția de concedieri colective nr._ comunicată AJOFM B., precum și organizațiilor sindicale semnatare ale contractului colectiv de muncă pe anul 2009-2010.
În contractul colectiv de muncă pentru perioada 12009 - 2010 încheiat la nivelul SNTFC C. C. SA înregistrat sub nr.1625/_ la Direcția de Muncă și Solidaritate Socială B., prelungit și modificat prin acte adiționale, valabil până la_, nu există prevederi prin care salariații care sunt concediați din motive ce nu țin de persoana lor ca urmare a disponibilizării sau reorganizării unității să beneficieze de salarii sau alte drepturi bănești compensatorii.
Potrivit prevederilor art. 80 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 înregistrat la M. Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/._ părțile semnatare convin ca la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenit pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate. Prevederile acestui alineat sunt aplicabile atunci când desfacerea contractului de muncă a intervenit în cazul care unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză ca urmare a reorganizării.
În cazul de față, concedierea colectivă a avut loc ca urmare a dificultăților economice prin care au trecut pârâtele în anii 2009-2010 și ca urmare a aplicării Programului de restructurare și reorganizare nr. 1/2045/_ și Notificării privind intenția de concediere colectivă nr._ .
În carnetul de muncă al reclamantului, la poziția 94, este înscris faptul că încetarea contractului individual de muncă a avut loc în baza art.65 din Codul Muncii și faptul că reclamantul a beneficiat de prevederile O.G. nr. 9/2010.
Potrivit prevederilor art.7 din O.G. nr. 9/2010 persoanele concediate în condițiile prezentei ordonanțe beneficiază de următoarele drepturi: o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, comunicat e Institutul Național de Statistică la data încetării contractului individual de muncă, ca urmare concedierii colective, de indemnizație de șomaj și de venit lunar de completare.
Reclamantul invocă art.67 din Codul Muncii care statuează faptul că salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Așa cum s-a arătat contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi prevedea salariații să primească cele 6 salarii de bază negociate în
situația în care unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză ca urmare a reorganizării.
Acest contract colectiv de muncă nu era aplicabil la nivelul pârâtelor în condițiile art.247 din Codul Muncii care prevede că se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă.
Concedierea colectivă efectuată la nivelul societăților pârâte s-a efectuat în baza Programului de restructurare și reorganizare și a avut ca temei prevederile
O.U.G. nr.9/2010.
Având în vedere faptul că reclamantul a fost concediat colectiv ca urmare a aplicării respectivului program, faptul că în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu sunt prevăzute drepturile bănești solicitate și că temeiul de drept în baza căruia s-a făcut concedierea și aplicarea măsurilor de protecție, respectiv
nr.9/2010, cererea reclamantului a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul
, solicitând casarea în parte a sentinței și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
În motivare se arată, în esență, că drepturile angajatului sunt protejate atât de Codul muncii cât și de Contractul Colectiv de munca la nivel de Ramura a transporturilor pe anii 2008-2010 și totodată de Contractul individual de munca.
Se subliniază ca la nivel de ramura a transporturilor prevederile legale care recunosc drepturile solicitate de reclamanții-intimați erau încă în vigoare pentru perioada în discuție. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, "contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior";. Executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți potrivit art. 30 din Legea nr. 130/1996, republicata, iar prevederile acestor contracte produc efecte fata de toți salariații indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicata.
În mod netemeinic instanța de fond a respins acțiunea i, reținând că art.80 din CCM Ramura ar avea aplicabilitate doar când desfacerea contractului de muncă a intervenit în cazul în care unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză ca urmare a reorganizării. În cazul recurentului concedierea a fost motivată pe dispozițiile art.65 din Codul muncii, iar acest articol se referă tocmai la concedierea salariatului pentru motive ce nu țin de persoana lui, determinate tocmai de desființarea locului de muncă. Or, acesta a fost supus concedierii colective tocmai ca urmare a dificultăților economice care au dus la aplicarea Programului de restructurare și reorganizare nr.1/2045/_ .
Chiar dacă la nivel de unitate nu există prevedere în sensul acordării celor 6 salarii solicitate, acesta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile CCM Ramura T. uri, CCM superior celui la nivel de unitate, și care reprezintă legea părților potrivit art. 969 alin. (1) Cod civil. Pârâta recurenta SNTFC "C. C. "; S.A. este parte semnatara a Contractului Colectiv de Munca Unic la nivel de Ramura T. uri nr. 722/_, valabil pe anii 2008-2010, fapt ce reiese din simpla analiza a Anexei nr. 5 la acest contract. Clauzele fiecărui contract de munca au valoare normativa; ele alcătuiesc un "drept al muncii"; propriu celor care îl încheie (art. 246 alin. (4) Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996).
Precizează că dacă ar fi beneficiat de masuri compensatorii din partea statului, prevăzute de O.G. nr. 9/2010, art. 7, astfel de compensații trebuie cumulate cu cele prevăzute de CCM, care se acorda din fondurile angajatorului, potrivit prevederilor art. 67 și art. 69 lit. b) Codul muncii.
Aceasta măsura de protecție este prevăzuta și în CCM, dar nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților, întrucât obligația
angajatorului este izvorâta din lege, părțile negociind doar condițiile și cuantumurile, scopul fundamental al acestor clauze fiind de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor colective pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Invocând prevederile art. 7, 18 alin. (1) și 21 din O.G. nr. 9/2010, rezulta ca aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și formare profesionala și nu din fondurile proprii ale fostului angajator. Agenția si-a executat obligația ce decurge din lege ca urmare a concedierilor colective, iar angajatorul nu si-a îndeplinit nicidecum obligațiile ce decurg din contractele colective de munca.
Sunt citate dispozițiile art. unic din HG nr. 155/2010 alin. (1) și punctul 11 din anexă.
Prin întâmpinare, pârâta SNTFC "C. C. "; S.A. B.
a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Consideră că în mod temeinic instanța de fond a respins acțiunea, întemeiat pe faptul ca în perioada 2009 - 2010, la nivelul societății a fost aplicabil Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de unitate, contract înregistrat sub nr. 1625/_ la Direcția de Munca, Solidaritate Sociala B., prelungit și modificat cu Actul Adițional înregistrat la DMPS B. sub nr. 1753/_ aplicabil pana la data de_, prelungit și modificat cu Actul Adițional
înregistrat la DMPS B. sub nr. 437/_, valabil până la data de_, modificat și completat prin Actul Adițional înregistrat la OMIS B. sub nr. 2450/_, modificat și completat prin Actul Adițional înregistrat la DMPS B. sub nr. 1708/_, valabil până la data de_ .
Or, atât în CCM la nivel de unitate cÂt și în actele adiționale la acesta nu exista prevederi prin care salariații care sunt concediați din motive ce nu țin de persoana lor ca urmare a disponibilizării sau reorganizării unității să beneficieze de salarii sau alte drepturi bănești compensatorii.
Tocmai pentru ca în CCM la nivel de societate nu erau prevăzute masuri de protecție sociala a salariaților disponibilizați, special pentru protejarea acestora s- au adoptat masuri legislative cuprinse în OUG 9/2010.
Reclamantul a beneficiat integral de drepturile prevăzute de O.U.G. nr.
9/2010, așa cum rezulta și din cererea de chemare în judecata.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 247 din Codul Muncii, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (CCM ramura transporturi) se aplică doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă.
Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, nu obliga ca la încheierea contractelor colective de munca la nivel de unitate sa fie preluate integral clauzele contractului colectiv de munca încheiat la nivel superior. În schimb, obliga ca, în cazul în care în contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate au fost preluate clauze din contractul colectiv încheiat la nivel superior, acestea sa nu stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior.
În plus, înseși părțile semnatare ale CCM nr. 722/2008 unic la nivel de ramura transporturi si-au stabilit anumite limitări în ceea ce privește acordarea salariilor și a altor drepturilor bănești anumitor tipuri de salariați. Astfel, potrivit art. 9, "(1) În scopul salarizării și acordării celorlalte drepturi prevăzute în prezentul contract pentru personalul unităților din transporturi finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, sindicatele, ministerele și organele locale vor purta negocieri cu autorități din subordinea Guvernului pentru stabilirea fondurilor aferente acestei categorii de personal și pentru constituirea surselor, înainte de adoptarea bugetului de stat, precum și în vederea modificării ulterioare a acestuia.
Părțile contractante vor purta negocieri în vederea includerii drepturilor respective în actele normative prin care se reglementează astfel de drepturi, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate sau cu identificarea altor surse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare.
Pe baza fondurilor aprobate în condițiile prevăzute la alin. 1, părțile vor negocia utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor și celorlalte drepturi de personal la unitățile din transporturi finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale";.
Conform acestui articol, prevederile art. 80 din CCM Unic la nivel de ramura transporturi devin inaplicabile la societățile comerciale cu capital majoritar de stat, cum este și SNTFC C. C. SA, drepturile salariale urmând a fi stabilite prin acte normative emise de guvern. În cazul în speța salariile compensatorii ce urmau a fi acordate salariaților disponibilizați au fost stabilite prin prevederile O.U.G. nr. 9/2010.
Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea 130/1996 privind contractul colectiv de munca, republicata, cu modificările ulterioare "contractele colective de munca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale";.
Acest text se aplica prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, unități pentru care fondul de salarii este limitat la suma cuprinsa într-un buget aprobat prin hotărâre de guvern, dispoziție prevăzuta de
O.U.G. nr. 79/2008.
Potrivit art. 236 alin 4 Codul muncii (art. 229 alin.4 după republicare),
"contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este fondat și urmează a fi admis ca atare, cu consecința modificării în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii.
Potrivit prevederilor art.80 alin.1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică și la nivelul pârâtei SNTFC C. C. S.A., potrivit anexei 5 a contractului, la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera "a"; fiind prevăzută situația în care desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Potrivit art. 241 alin.1 litera c din Codul muncii, în forma în vigoare în anul 2010, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, astfel că acest contract colectiv de muncă se aplică și în privința angajaților pârâtei.
Este necontestat în cauză faptul că reclamantul a fost concediat din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana acestuia urmare a desființării locului de muncă determinată de restructurarea și reorganizarea angajatorului.
La data concedierii reclamantului era în vigoare OG nr.9/2010, în forma sa inițială, prin care au fost prevăzute măsuri pentru diminuarea consecințelor
restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale, societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar.
Astfel în art. 7 al acestui act normativ era prevăzut: a) dreptul salariatului concediat urmare a unei concedieri colective de a beneficia de o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea; b) dreptul la indemnizație de șomaj; c) dreptul de a beneficia de un venit lunar în completare, cuantumul și durata acordării venitului în completare fiind prevăzute în art.8.
Deși în decizia de concediere privind pe reclamant nu s-a făcut nici o mențiune că reclamantul ar fi beneficiat de drepturile prevăzute în OG nr. 9/2010, acest lucru a fost afirmat prin întâmpinarea depusă la fond de către pârâtă și recunoscut indirect de către reclamant prin motivele de recurs, însă din dispozițiile art.18 din OG nr.9/2010 Curtea reține că sumele necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art.7 se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, iar din dispozițiile art. 21, coroborat cu cele ale art. 8, rezultă că aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
Pârâta intimată, în întâmpinare, a susținut că prin OG nr. 9/2010 s-au instituit norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale Contractului Colectiv de Muncă la nivel de Ramură T. uri, iar pe de alta parte, că nu se pot invoca dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi în condițiile în care în acea perioadă la nivelul pârâtei erau în vigoare și prin urmare aplicabile dispozițiile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității în anul 2007 și prelungit succesiv până la_ .
Curtea apreciază ca fiind nefondate aceste susțineri ale pârâtei, ce au stat la baza soluției tribunalului, având în vedere că potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Cum prin OG nr. 9/2010 nu s-a instituit nici o derogare expresă de la aceste prevederi legale, Curtea nu poate reține interpretarea pârâtei în sensul că acest act normativ ar cuprinde exhaustiv măsurile de protecție socială de care putea beneficia reclamantul ca urmare a concedierii și ar înlătura de la aplicare prevederile contractului colectiv de muncă menționat prin care se instituie dreptul acestuia la o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate din resursele financiare ale angajatorului.
Nu poate fi acceptată nici apărarea formulată de pârâtă, privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, fiind aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data concedierii, data de_, în condițiile în care doar prin Legea nr. 62/2011 a fost abrogată această lege), conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță). În mod evident, nu poate fi primită susținerea intimatei că aceste dispoziții nu ar obliga preluarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior la încheierea contractelor colective de munca la nivel de unitate, cică doar în ipoteza în care în contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate ar fi preluate clauze din contractul colectiv încheiat la nivel superior, acestea să nu stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior. O atare interpretare nu
are temei legal sau logic, fiind evident că obligativitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior față de toți angajatorii și toți angajații cărora le este aplicabil, coroborat cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996 citate mai sus, conduce la concluzia că sunt obligatorii și respectiv datorate și acele drepturi care prin ipoteză, nu ar fi fost prevăzute decât în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Similar, nu poate fi reținută nici apărarea întemeiată de intimată pe dispozițiile art. 247 Codul muncii. Chiar dacă este real că acest text legal impune aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în ipoteza în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, aceasta nu poate semnifica dreptul de a fi ignorate prevederile art. 8 din Legea nr. 130/1996, ci aceste dispoziții trebuie interpretate coroborat, în sensul că, desigur, se vor aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în ipoteza în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, fără însă ca, dacă există un contract colectiv de muncă la nivel de angajator, acesta să poată conține drepturi inferioare celor stipulate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Va fi înlăturată și apărarea întemeiată pe dispozițiile art. 9 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi nr. 722/2008, astfel cum a fost redat în cele ce preced, în condițiile în care O.G. nr. 9/2010 nu cuprinde nici o specificare din care să se deducă faptul că măsurile de protecție astfel adoptate ar fi expresia includerii drepturilor din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi nr. 722/2008 în acest act normativ.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține intimata, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă din dispozițiile art. 236 alin.(4) Codul Muncii, a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește intimata. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, intimata nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul intimatei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, intimata invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin această apărare, practic, intimata își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se
încadrează în limitele legale fixate pentru fondul său de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia acestui act normativ, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de intimată, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În consecință, Curtea constată că deși reclamantul a beneficiat de drepturile prevăzute de art. 7 din OG nr. 9/2010, acesta este îndreptățit și la compensațiile prevăzute de contractul colectiv de muncă menționat.
Totodată, având în vedere neachitarea la timp a acestor drepturi, în temeiul art. 166 alin. 4 Codul muncii, urmează a se dispune actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor litigioase, pentru acoperirea integrală a prejudiciului.
În motivare, Curtea a făcut trimitere la textele de lege în vigoare și în modalitatea de numerotare de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății, pentru a menține coerența hotărârii și având în vedere caracterul de norme de drept material al acestor dispoziții legale, în condițiile în care de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății și până la pronunțarea deciziei au avut loc o serie de modificări legislative date de abrogări de acte normative și de renumerotarea Codului muncii prin dispozițiile Legii nr. 40/2011 și ale Legii nr. 62/2011.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamantul B. P. împotriva sentinței civile nr. 13280 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._ pe care o modifică în tot în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantul B. P.
în contradictoriu cu pârâtele S. N. DE T. F. DE C. C. C. SA, S. DA T. F. DE C. C. și în consecință obligă pârâtele la plata în favoarea reclamantului a compensației reprezentând 6 (șase) salarii de bază brute negociate, actualizată cu rata inflației de la data de_ și până la data plății.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 februarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. C. G. G. -L. T. I. T.
GREFIER,
N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_ Jud.fond. P. U.
