Sentința civilă nr. 975/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -NĂSĂUD SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ NR.975/F/2013
Ședința publică din data de 12 martie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: C. | N. | , judecător |
GREFIER: V. | V. |
Cu participarea asistenților judiciari: A. | L. | S. |
: V. | C. | M. |
Pe rol fiind judecarea litigiului de muncă privind pe reclamantul M. P., în contradictoriu cu pârâții Ș. G. "L. B. " B., G. Ș. "G. M. "; B., L. DE M. "T. J. ";
B., C. LOCAL B. și I. P. M. B., având ca obiect drepturi bănești diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nici una dintre părți. | ||
Procedura este legal îndeplinită. | ||
S-a făcut referatul cauzei, după care: | ||
Se constată că s-a depus răspunsul solicitat de către instanță angajatorului L. | de M. | "T. |
J. ";B. .
Nemaifiind cereri prealabile soluționării cauzei, tribunalul declară închisă faza de cercetare judecătorească, unește cu fondul cauzei excepțiile invocate în apărare și rămâne în pronunțare cu cauza.
T R I B U N A L U L
Deliberând, constată:
Prin acțiunea civilă, scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, înregistrată la nr. de mai sus, reclamantul M. P., prin Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B.
-Năsăud, a chemat în judecată pe pârâții Ș. G. "L. B. "; B., G. Ș. "G. M. "; ( actualmente Colegiul Tehnic), L. de M. "T. J. "; B., C. Local al M. B. și I. P. M. B., solicitând obligarea pârâtelor unități școlare la calcularea indemnizației de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010, în conformitate cu prevederile legale aflate în vigoare cu 10 zile anterior plecării în concediu; la plata diferenței dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată pentru concediul de odihnă aferent anului școlar 2009-2010; obligarea pârâților C. Local al M. B. și I. P. M. B. să aloce fondurile necesare plății sumelor mai sus menționate.
În motivare s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor Legii nr. 128/1997, art. 103 lit. a, dreptul la concediu fiind reglementat și de prevederile Codului muncii și contractului colectiv de muncă unic la nivel național, la nivel de ramură învățământ, precum și de dispozițiile HG nr. 250/1992.
Reclamanta/ul, membru de sindicat, a început concediul de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, însă indemnizația i-a fost diminuată, deși potrivit Codului muncii aceasta se achită cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu, iar potrivit contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învățământ cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediu.
S-a relevat faptul că la data la care trebuia achitată indemnizația de concediu (cu 10 zile sau cu 5 zile înainte de plecarea în concediu) salariile personalului din învățământ nu erau diminuate, astfel că Legea nr. 118/2010 nu putea fi aplicată anterior apariției ei.
Pe de altă parte, s-a relevat faptul că art. 1 din Legea nr. 118/2010 prevede diminuarea cuantumului salariilor, indemnizațiilor lunare de încadrare, a soldelor, inclusiv sporuri, indemnizații
și alte drepturi salariale, fără a cuprinde referiri la indemnizația de concediu de odihnă, iar Legea nr. 330/2009 stabilește că prevederile din actele normative referitoare la acordarea concediilor rămân în vigoare. Prin diminuarea indemnizației de concediu s-a adus atingere unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, măsura echivalând cu o expropriere, invocând cauza Buchen versus Cehia. Mai mult, a susținut că s-a încălcat speranța legitimă că persoana își mai poate valorifica dreptul său.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 112 C.proc.civ., art. 145, art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, art. 67 din Legea nr. 168/1999, art. 28 din Legea nr. 54/2003, art. 103 din Legea nr. 128/1997, HG nr. 250/1992, art. 29 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ și unic la nivel național aplicabil pe anii 2007-2010, ale art.268 alin.1 lit c și ale art.150 din Legea nr.53/2003 republicată și art.28 din Legea dialogului social, respectiv Legea nr.62/2011.
Acțiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, conform art. 270 din Codul muncii republicat.
Pârâții C. LOCAL AL M. B. și PRIMARUL M. B. , legal citați, nu și-au delegat reprezentant în instanță, dar au formulat întâmpinare (f.18) prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâți.
În motivare s-a arătat că sumele necesare plății salariilor cadrelor didactice se asigură din bugetul de stat, procedura de finanțare fiind reglementată de H.G. nr. 2192/2004, conform căreia plata drepturilor salariale se face din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată cuprinse în bugetul de stat, bugetul consiliului județean, bugetul local. Ca atare, pârâții nu au temei legal pentru a plăti din fonduri proprii drepturile salariale solicitate.
În drept s-au invocat dispozițiile art5 alin. 4-7 din Legea nr. 11/2010, HG nr. 2192/2004, art.
14 alin. 3 și 4 din Legea nr. 273/2006.
Totodată, au formulat și cerere de chemare în garanție a M. ui F. P. și a M. ui E., C., T. și S. pentru ca în situația în care pârâții vor cădea în pretenții chemații în garanție să le asigure sumele necesare alocării de fonduri.
În subsidiar au solicitat admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea chemaților în garanție să asigure fondurile necesare plății drepturilor ce fac obiectul acțiunii introductive.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 60 și urm., art.112 și urm. Cod procedură civilă.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice,
reprezentat prin Direcția G. a F.
P. B. -Năsăud
, prin Întâmpinarea depusă la dosar (f.25-64) a solicitat respingerea ca neîntemeiată a excepției invocată, aceasta întrucât în Monitorul Oficial nr.786 din 4 noiembrie 2011 a fost publicată Decizia nr.10 din 2011 a Î. privind recursul în interesul legii pentru aplicarea și interpretarea dispozițiilor art.60 din codul de procedură civilă raportate la art.19 din Legea nr.500 din 2002 privind finanțele publice pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, referitoare la chemarea în garanție a M. ui F. P. în litigiile vizând acordarea unor drepturi de natură salarială, instanța supremă statuând că, cererea de chemare în garanție a M. ui F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar nu îndeplinește condițiile cerute de lege și, pe cale de consecință chematul în garanție și unitățile subordonate din teritoriu nu are obligația virării, alocării de fonduri din bugetul de stat pentru plata drepturilor salariale solicitate.
Pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că Legea nr.118 din 2010 a fost supusă controlului Curții Constituționale, acre prin Decizia nr.872/_, a statuat că dispozițiile art.1-8 și cele ale art.10-17 din lege sunt constituționale și această măsură legislativă este aplicată tuturor categoriilor de personal bugetar și prin lege nu se aduce atingere substanței dreptului, fiind o măsură temporară, cu îndeplinirea condițiilor impuse de art.53 din Constituție.
Solicită, în principal, respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată,iar în cazul în care nu se va dispune în acest sens, solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii principale.
Chematul în garanție M. E., C., T. și S.
, legal citat, prin întâmpinarea depusă la dosar (f.28-35) a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În acest sens, s-a susținut că între acest minister și cadrele didactice nu există nici un fel de raporturi juridice de muncă, cu atât mai mult nu există nici o obligație din partea acestuia cu privire la plata salariilor acestora, pentru că calitatea de angajator
revine directorului unității de învățământ cu personalitate juridică, conform art.11 al.5 din Legea nr.128/1997, art.7 alin.8 din Legea nr.84/1995 și art.22 din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar. În al doilea rând, s-a susținut că M. E.
, C., T. și S. nu este ordonator de credite pentru finanțarea învățământului preuniversitar de stat, invocându-se art.13 din OUG 32/2001, art.167 din Legea nr.84/1995 din care rezultă că finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea de la bugetul de stat sau din alte surse potrivit legii. În această situație, se susține că acest pârât nu are calitate de debitor față de pârâții ce au formulat cererea de chemare în garanție, nefiind dovedită existența vreunei obligații legale sau convenționale de despăgubire sau garanție, în sensul impus de art.60 Cod procedură civilă, motiv pentru care s-a solicitat admiterea excepției invocate și respingerea cererii de chemare în garanție. În ceea ce privește fondul cauzei, chematul în garanție MECTS a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Referitor la solicitarea privind indemnizația de concediu, consideră că prevederile Legii nr.118 din 2010 se aplică și în privința indemnizației de concediu, întrucât aceasta este un venit de natură salarială.
În drept s-au invocat prevederile H.G. nr. 538/2001, O.U.G. nr.32/2001,Legea nr.53/2003 cu modificările și completările ulterioare.
Pârâtele unități de învățământ
legal citate, nu și-au delegat reprezentant în instanță și nici nu au depus întâmpinare sau alte apărări scrise la dosar.
Excepțiile invocate de pârâți și de chemații în garanție au fost unite cu fondul cauzei.
Analizând prioritar
, în condițiile art.137 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive
a pârâților C. local al municipiului B. și Primarul municipiului B. tribunalul o găsește nefondată, motiv pentru care va fi respinsă având în vedere următoarele;
Potrivit art.167 alin.1 din Legea nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată și art. 104 din Legea nr.1/2011 unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii. Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din Legea nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din Legea nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul conchide că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece Primarul municipiului B. are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată va fi respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul reține următoarele:
Reclamanta/ul M. P. a fost angajatul pârâtelor Ș. G. "L. B. "; B., G. Ș.
"G. M. "; ( actualmente Colegiul Tehnic)
și a pârâtului L. de M. "T. J. "; B.
, așa cum rezultă din adeverințele depuse la dosar.
În perioada concediului de odihnă indemnizația de concediu cuvenită i-a fost diminuată cu 25%, în temeiul prevederilor Legii nr. 118/2010, începând cu data de 03 iulie 2010, potrivit adeverințelor depuse la dosarul cauzei de pârâtele unități școlare Ș. G. "L. B. "; B., G. Ș. "G. M. "; ( actualmente Colegiul Tehnic) și de L. de M. "T. J. "; B. .
O asemenea măsură a fost contestată, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamanta/ul s-a aflat în concediu de odihnă, acestuia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, Legea nr. 118/2010 nu se referă la diminuarea indemnizației de
concediu de odihnă, iar pe de altă parte plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, aplicabilă din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din Legea nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin Legea nr. 1/2011.
În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis Ordinul nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, statuând că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă, această reglementare fiind în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Ca atare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 150 (fost 145) din Codul muncii, care nu sunt astfel incidente în speță.
În baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei/ului coincide cu salariul acestuia pe luna iulie, respectiv luna august și, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%, iar diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Prin urmare, pentru luna iulie 2010, în care reclamanta/ta s-a aflat în concediu de odihnă, indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. Aceeași modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Dat fiind faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august, trebuia diminuată cu 25% în baza Legii nr. 118/2010.
O asemenea diminuare opera și în situația în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată. Chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, se plătea indemnizația de concediu în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizarea plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Prin urmare, sub acest aspect, acțiunea nu este întemeiată.
Tribunalul reține că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 fac referire nu numai la salarii, ci și la indemnizații și alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază se reține că aceasta reprezintă un drept salarial.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 118/2010, măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat astfel că pârâta
angajatoare a procedat la diminuarea indemnizației reclamantei/ului cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză.
Dispozițiile Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/_ și nr. 874/_ constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantei/ului constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantei/ului este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale cuvenite pe perioada concediului de odihnă constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salarial și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a indemnizației de concediu de odihnă care ce calculează în raport de salariu constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Pentru respectarea prevederilor Convenției trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute in vedere următoarele aspecte: dacă reclamanta/ului are un "bun"; în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantei/ului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit,
adică dacă s-a menținut un "just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Noțiunea de "bun"; utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un "bun"; care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o "speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei/ului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant/ă, ceea ce nu este cazul întrucât Legea nr. 118/2010 s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
Convenția europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Măsura reducerii salariilor și implicit a indemnizației pentru concediul de odihnă, a fost făcută în baza unei legi, nr.118/2010, astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea Legii nr.118/2010 s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. Acesta a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
Tribunalul reține că, în speță, nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fi modificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a CEDO.
Prin urmare, o "speranță legitimă "; a reclamantei/ului cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută.
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
În considerarea celor menționate mai sus, instanța apreciază că măsura luată a avut un scop legitim, fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece reclamanta/ul nu a fost lipsit/ă în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării Legii nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându- și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
În sensul celor anterior reținute de tribunal s-a pronunțat și Î., care a fost chemată să realizeze interpretarea unitară a dispozițiilor art.1 din Legea nr.118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.150 (fost art. 145) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, art.103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, și art.7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, referitor la cuantumul indemnizației de concediu aferent anului școlar 2009-2010, cuvenit personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat, ca urmare a faptului că în practica judiciară s-au pronunțat soluții diferite.
Astfel, în ședința din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 20/2011 având ca obiect soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a pronunțat Decizia nr. 20/2011, în sensul că a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
În opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin aplicarea art.1 din Legea nr.118 din 2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art.1 din protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.
În c az ul de față
, așa cum rezultă din adeverințele emise de pârâtele unități școlare Ș. G.
"L. B. "; B., G. Ș. "G. M. ";
( actualmente Colegiul Tehnic
) și de L. de M.
"T. J. "; B. , reclamantei/ului i-a fost redusă indemnizația de concediu cu 25%, începând cu_ . (f. 39, 61 și 84).
Pentru considerentele de fapt și drept expuse, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale, implicit și a indemnizației de concediu, aplicată de la data de_ , poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, fiind aplicabilă pentru anul 2010, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței CEDO privind cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din Legea nr. 118/2010 pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 ( iar după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile Legii nr.285/2010 ), făcând aplicarea dispozițiilor art.1 din Legea nr.118 din 2010, a pct.21 și 22 din anexa nr.1 la Ordinul nr. 3251/1998, a art.7 din
H.G.R. nr.250/1992, republicată și ținând cont de jurisprudența Curții Europene mai sus relevată,
tribunalul va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, dat fiind caracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de acțiunea principală, examinarea independentă și preliminară a excepțiilor procesuale invocate de chemații în garanție, unite cu fondul cauzei, nu se mai impune a fi realizată, urmând a fi respinsă, în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Primarul municipiului B. și C. local al municipiului
B. împotriva M. ui F. P., reprezentat prin Direcția G. a F. P. B. - Năsăud, și a M. E., C., T. și S., întrucât este exclusă ipoteza căderii în pretenții a pârâților.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți.
Asistenții judiciari participanți la soluționarea cauzei, conform art. 55 alin. 2 din Legea nr.
304/2004, republicată, și-au exprimat opinia în sensul celor anterior arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții C. local al municipiului B. și Primarul municipiului B. .
Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul/a M. P., prin Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud, cu domiciliul procesual ales în B.
, str. Al. Odobescu, nr. 3, județul B. -Năsăud, împotriva pârâților Ș. G. "L. B. "; B., cu sediul în mun. B., str. G. nr.8, județul B. -Năsăud, G. Ș. "G. M. "; ( actualmente Colegiul Tehnic) cu sediul în B., str. Rodnei, nr.23, județul B. -Năsăud, L. de M. "T. J. "; B. cu sediul în B., str. Al. Odobescu, nr. 4, județul B. -Năsăud, C. Local al M. B. și Primarul M. B., ambii cu sediul în B., P-ța C., nr. 6, județul B. -Năsăud.
Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și Primarul M. B. împotriva chemaților în garanție M. ui F.
, reprezentat prin Direcția G. a F. P. B. -Năsăud, cu sediul în B., str. 1 Decembrie nr. 6-8, județul B. -Năsăud, și a M. ui E., C., T. și S. , cu sediul în B., str. G-ral Berthelot, nr. 28-30, sector 1.
Fără cheltuieli de judecată. Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 12 martie 2013.
PREȘEDINTE,
GREFIER,
C. N.
V.
V.
Cu votul consultativ al asistenților judiciari,
LS V. C. M.
Red.dact. C.N. -A.L.S.-_ 3
