Luare de mită. Elemente constitutive. NCP. Decizie penală
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, Decizia penală nr. 753/A din 27 mai 2015
Tribunalul Maramureş, prin Sentinţa penală nr. 323 din 18 iunie 2012, i-a condamnat pe inculpaţii:
H.I., în temeiul art. 254 alin,(1) CP, rap. La art. 6 din Legea nr.78/2000, pentru comiterea infracţiunii de luare de mita, la o pedeapsa de 3 ani închisoare si 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit.a) teza a IIa si lit. b) cp; în temeiul art. 81 C.pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 5 ani. În temeiul art. 71 alin. 1 C.pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b C.pen. iar în baza art. 71 alin. 5 C.pen. a suspendat executarea acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit. În temeiul art. 254 alin. 3 C.pen. coroborat cu art. 19 din Legea nr. 78/2000, a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 149.455 Euro.
În temeiul art. 353 C.pr.pen. a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului H.I., instituită prin ordonanţa nr. 208/P/2006 din data de 25.06.2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen. raportat la art. 10 lit. d C.pr.pen., a achitat pe inculpatul H.I., pt. săvârşirea instigării la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 25 C.pen. raportat la art. 248 şi 2481 C.pen., raportat la art. 17 lit. d din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 254 alin. 1 C.pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 31 C.pen.
A luat act că partea vătămată – Municipiul ..., reprezentat prin primar nu s-a constituit parte civilă în cauză.
(…)
În raport de situaţia de fapt expusă, instanţa [a reţinut] că fapta inculpatului H.I. constând în aceea că în cursul lunii martie 2003 a pretins şi ulterior a primit de la inculpatul S.B.M. bani şi alte foloase, în baza unui raport de evaluare falsificat de inculpatul S.T.M., în scopul de a sprijini demersurile inculpatului S.B.M. pentru a realiza un schimb de terenuri cu Municipiul ..., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. 1 C.pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. (…)
Împotriva soluţiei instanţei de fond, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie DNA – Biroul Teritorial ... şi inculpaţii (…).
Prin motivele scrise şi orale, procurorii DNA au criticat sentinţa Tribunalului pentru netemeinicie, în privinţa inculpaţilor H.I. şi S.M.T..
Astfel, s-a învederat în privinţa inculpatului H.I., că pericolul concret al infracţiunii de luare de mită rezidă din calitatea de consilier local pe care o avea acesta în Consiliul Local ..., calitate ce presupunea o conduită exemplară, în sensul obţinerii de avantaje pentru comunitatea pe care o reprezenta şi nicidecum pentru sine. De asemenea, suma de 149.455 euro obţinută în urma săvârşirii infracţiunii, precum şi atitudinea procesuală a inculpatului, constând în tergiversarea soluţionării cauzei şi nerecunoaşterea faptelor imputate, justifică aplicarea unor pedepse ferme, în regim de detenţie, care să contribuie la resocializarea sa viitoare, pozitivă.
În privinţa instigării la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prev. de art. 25 CP rap. la art.248, 248 indice 1 cp, rap. la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 254 alin.(1) cp şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 31 cp, procurorii au învederat că soluţia Tribunalului este netemeinică, achitarea inculpatului H.I. dispunându-se prin ignorarea probelor administrate în faza de urmărire penală.
(…)
Prin motivele scrise şi orale, inculpatul H.I. a solicitat admiterea căii de atac promovate,desfiinţarea sentinţei Tribunalului şi judecând cauza, pronunţarea unei soluţii de achitare pentru ambele infracţiuni deduse judecăţii, întemeiată pe inexistenţa acestora, conform art. 16 lit. a) rap. la art. 396 alin.(5) C.pr.pen.; înlăturarea dispoziţiei din hotărârea instanţei de fond privind confiscarea de la inculpat a sumei de 149.455 euro şi ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând acestuia
(…)
Curtea examinând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
(…)
În apel, cu acordul său, inculpatul H.I. a fost ascultat la 17 mai 2013, fila 295, acesta nerecunoscând săvârşirea infracţiunilor, cu aceleaşi motivaţii care au fost învederate şi în faţa Tribunalului Maramureş, susţinând că faptele nu există, şi chiar dacă şi-a vândut imobilele-teren în favoarea firmei SC B.R. SRL – reprezentantă a firmei X., fără să aducă la cunoştinţa consilierilor locali această împrejurare, cu ocazia aprobării schimbului de terenuri din 26 mai 2003, de către Consiliul local, ele nu au conotaţii penale. Astfel, în faţa Curţii, inculpatul H. a arătat că „în anul 2002, firma X. nu a depus cerere pentru dobândirea terenului de pe strada C. din .... Învederează că în perioada 2000-2004 a fost membru în Consiliul Local ..., reprezentând ..., şi membru în comisia de urbanism, având ca atribuţii avizarea tuturor proiectelor de hotărâre, nu numai a celor în domeniul imobiliar. Precizează că în anul 2002 au fost alţi investitori, străini, interesaţi de terenul situat pe strada C. din ..., dar personalul tehnic al Primăriei s-a opus la atribuirea acestuia unor firme străine, având prioritate retrocedarea terenurilor către foştii proprietari în baza Legii nr. 18/1991. Învederează că în februarie 2003, având nevoie de lichidităţi, întrucât construia un hotel, a luat legătura cu mai multe agenţii imobiliare, pentru vânzarea terenurilor moştenite, ataşând pe lângă actele necesare şi schiţele terenurilor cu numere topografice şi cu preţurile pe care le dorea, învederând că aceste terenuri erau prevăzute cu toate utilităţile. La finalul lunii aprilie 2003 a fost sunat de către reprezentanta agenţiei P., numita M.C., care i-a comunicat că un investitor din Bucureşti doreşte să cumpere un teren de 3 ha, din cele pe care el le-a scos la vânzare. Precizează că în luna mai 2003 a fost căutat de inculpatul S.B., care era însoţit de o femeie care vorbea limba germană, ei spunând că reprezintă o firmă din Bucureşti, fără a-i comunica denumirea, susţinând că sunt interesaţi de cumpărarea terenurilor deţinute de apelant pe străzile T. şi S. din ..., arătând că informaţiile despre înstrăinarea terenurilor le au de la agenţia imobiliară P.. Inculpatul precizează că în urma negocierilor s-au înţeles să vândă terenurile cu 550.000 euro în suprafaţă de 32.000 mp, revenind 16 euro pe mp. Inculpatul arată că terenul era compus din 3 parcele, dar ultima a vândut-o la 28 mai, prin act adiţional, deoarece era grevată de o ipotecă, dar în realitate, la 16 mai 2003 a înstrăinat întreaga suprafaţă de 32.000 mp, în schimbul sumei de 550.000 euro. Învederează că a aflat despre faptul că inculpatul S. reprezintă firma X., după 16 mai 2003, când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a suprafeţei deţinute pe străzile T. şi S. din ... şi când firma X. a depus o adresă la Consiliul local, în care solicita să se aprobe un schimb între terenurile cumpărate de la apelant, prin intermediul firmei B., cu terenul proprietatea primăriei, fără a se specifica unde este amplasat. Deoarece, din cuprinsul adresei înaintate Primăriei ..., nu rezulta decât că firma X. doreşte terenul de pe strada C., la schimb cu terenurile pe care ei le cumpăraseră de la inculpat, apelantul nu şi-a dat seama că este vorba de terenurile sale, acestea nefiind menţionate cu denumirea şi cu numerele topografice. Precizează că în momentul întâlnirii în luna mai 2003, pe terasa restaurantului său, cu inculpatul S. şi cu reprezentanta firmei X., cei doi nu i-au comunicat apelantului că doresc ca terenurile ce le vor achiziţiona de la el să formeze obiectul unui schimb cu cel aparţinând Primăriei. Cu ocazia întâlnirii din luna mai 2003, de pe terasa restaurantului său, inculpatul H. susţine că nu i-a comunicat inculpatului S. că este consilier în consiliul local şi nici membru în comisia de urbanism.” La 16 mai 2003, prin act autentic, copiii apelantului au vândut terenurile de pe strada T. şi S. în suprafaţă de 26.000 mp, către SC B.R. cu 550.000 euro, menţionând că în această sumă intra de fapt preţul pentru întreaga suprafaţă de 32.000 mp. Inculpatul a precizat că la 19 mai 2003 a fost prezent în comisia de urbanism când a dat şi el avizul consultativ pentru PUD-ul de pe strada C..
Învederează că la 26 mai 2003, s-a aprobat cererea formulată de firma X. şi s-a dispus schimbul de terenuri, între cele deţinute de SC B.R. cu terenul proprietatea primăriei de pe strada C., în urma votului consilierilor prezenţi. La această şedinţă, din totalul de 25 consilieri au fost prezenţi 24. Inculpatul precizează că de la început, le-a spus, că nu participă la vot. În procesul verbal întocmit, s-a menţionat însă că sunt prezenţi 23 consilieri, iar în dreptul numelui său era menţionat „H.”-cifra 1-A. Inculpatul precizează că nu a considerat necesar să le explice celorlalţi consilieri despre vânzarea anterioară a terenurilor sale, către SC B.R., deoarece în mapa fiecărui consilier erau depuse toate actele necesare aprobării schimbului. Precizează că inculpatul S. a fost prezent la şedinţa consiliului local, însă nu ştie dacă a fost de faţă şi la momentul votului. Nu recunoaşte că l-ar fi contactat pe inculpatul S.M.T. în luna mai 2003 pentru întocmirea raportului de evaluare şi nici nu l-a rugat pe inculpatul S. să ia legătura cu inculpatul S.M.T.. Precizează că nu l-a contactat pe martorul C.C. şi nu l-a rugat să urgenteze actele în vederea aprobării schimbului de terenuri din 26 mai 2003. Precizează că la 11 iunie 2003 s-a încheiat şi contractul de schimb în formă autentică, între terenurile deţinute de SC B.R. şi cele aparţinând Primăriei. Menţionează că avocatul cumpărătorului a solicitat ca plata să se facă la un interval de 40 de zile a preţului datorat, împrejurare cu care s-a declarat de acord. Neagă că s-ar fi întâlnit cu avocatul firmei X., înainte de încheierea contractului de schimb în formă autentică. Nu i-a promis inculpatului S. că se va implica în rezolvarea schimbului de terenuri. Susţine că prin faptul necomunicării consilierilor, că acele terenuri care aparţineau la 26 mai 2003 SC B.R., fuseseră ale sale anterior, nu le-a influenţat votul. Menţionează că în februarie 2003, din iniţiativa Primarului, s-a discutat trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenului de pe strada C., în suprafaţă de 12.000 mp, discuţie care, în comisia de urbanism a primit aviz favorabil, dar comisia juridică a amânat rezolvarea acestei probleme. Plenul consiliului însă a amânat soluţionarea iniţiativei pentru luna aprilie 2003, când această problemă a fost tranşată definitiv, dată la care a fost prezent şi a votat pozitiv. Precizează că terenurile sale erau situate în zona 4, pe când cel al Primăriei în zona 2. Precizează că nu cunoştea că inculpatul S. a reprezentat interesele firmei Y. în anul 2001. Afirmă că la 26 mai 2003, nu s-au aprobat rapoartele de evaluare efectuate de inculpatul S.M.T., acesta propunând un raport de schimb de 1 la 2,37 plus sultă, într-o sumă consistentă de 6 miliarde. Precizează că, în schimb, consilierii au aprobat schimbul terenurilor stabilind un raport de 1 la 3, fără sultă. Precizează că votul consilierilor era unul de oportunitate. Precizează că la 16 mai 2003, singur şi-a dat seama că, inculpatul S. reprezintă firma B.R., din preocuparea pe care a avut-o în a cumpăra terenurile sale de pe T. şi S.. Învederează că secretara consiliului B.R. nu a adus la cunoştinţa consilierilor starea sa de incompatibilitate, în care se presupunea că se află, întrucât nu a apreciat necesar.” Inculpatul H. a solicitat prin apărătorii aleşi administrarea de probe noi, atât testimoniale constând în audierea martorilor Fischer Stefan Dietrich, P.M.O.R., S.R., C.C., cât şi înscrisuri constând în copii certificate de pe toate actele în baza cărora s-au achiziţionat bunuri şi s-au efectuat amenajări în vederea deschiderii terasei restaurantului I. în primăvara anului 2003, copia hotărârii privind „punerea la dispoziţia comisiei locale de aplicare a Legilor fondului funciar şi a comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 10/2001 a unor terenuri aflate actualmente în administrarea municipiului ..., precum şi a celor provenite din schimburile efectuate de către municipiul ... în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, în temeiul legilor fondului funciar, precum şi pentru restituirea prin echivalent potrivit art. 24 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 persoanelor îndreptăţite”, adoptată în şedinţa din 26 mai 2003; copia Hotărârii 161 din martie 2003 a Consiliului Local ..., prin care s-au aprobat preţurile de vânzare pe metru pătrat în funcţie de zonă pentru terenurile proprietatea privată a municipiului ....
(…)
Cu privire la apelul inculpatului H. :
Solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa în baza art. 10 litera a) şi 11 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., sau art. 16 lit. a) C.pr.pen., de sub învinuirea comiterii infracţiunii de luare de mită, susţinând că aceasta nu există, nu poate fi acceptată, deoarece motivul invocat, constând în inexistenţa faptei, nu are corespondent în probele dosarului, acestea convergând indubitabil către confirmarea existenţei infracţiunii, în condiţiile cerute de latura obiectivă şi subiectivă.
De altfel, pentru a putea invoca achitarea întemeiată pe art.10 lit.a C.pr.pen., inculpatul ar fi trebuit să dovedească că nu a existat o faptă în materialitatea ei şi nu neapărat penală.
Ori, în cauză, inculpatul a recunoscut că a avut mai multe întâlniri şi discuţii cu inculpatul S., fără conotaţii penale, în vederea vânzării terenurilor sale către firma X., astfel că achitarea solicitată, fundamentată pe acest temei de drept, este neîntemeiată, nesprijinindu-se pe argumente de natură a zdruncina încrederea curţii în justeţea probatoriilor administrate.
Apărările inculpatului H. vor fi examinate punctual, de către Curte, prin prisma motivelor de apel formulate, şi a susţinerilor din faţa instanţei, ţinând cont de întreg probatoriul scris şi testimonial al cauzei. Mai mult, considerentele evocate de către Curte, în tratarea motivelor de apel ale inculpaţilor S. şi S.M.T., îşi păstrează întru totul valabilitatea şi în privinţa inculpatului H., deoarece între infracţiunile imputate celor trei apelanţi, există un raport direct de cauzalitate.
Astfel, aşa cum rezultă din declaraţia inculpatului din faţa Curţii, din 17 mai 2013, fila 295, acesta în perioada 2000-2004, a fost membru în Consiliul local ..., reprezentând ..., şi totodată membru în Comisia de urbanism, având ca atribuţii avizarea tuturor proiectelor de hotărâre, nu numai a celor din domeniul imobiliar, repartizate de primar şi secretar. Inculpatul recunoaşte că”în anul 2002 au fost şi alţi investitori străini interesaţi de terenul situat pe str. C. din ..., dar personalul tehnic al Primăriei s-a opus la atribuirea acestuia unor firme străine, având prioritate retrocedarea terenurilor către foştii proprietari, în baza Legii nr. 18/1991”.
Cunoscând că demersurile anterioare ale firmei X., prin intermediari, au fost respinse de autorităţile locale, încă din august şi decembrie 2002, inculpatul S.B. M. i-a oferit şi ulterior i-a dat inculpatului H.I. un „folos” în sensul art. 255 C.pen., respectiv a cumpărat de la acesta o suprafaţă de teren de 32.734 mp în schimbul unui preţ de 550.000 Euro, cu 149.455 euro mai mare decât valoarea de piaţă a imobilului, valoarea de piaţă a terenului fiind de 400.545 euro, conform expertizei întocmite de B.Z..
Totodată, acest folos (vânzarea) şi avantajul patrimonial realizat (suma de 149.455 Euro), a fost oferit de inculpatul S.B. M. şi primit de inculpatul H.I., pentru ca acesta din urmă, în calitatea sa de consilier local şi membru în Comisia de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului Local ... să sprijine demersurile primului, în vederea obţinerii dreptului de proprietate asupra terenului situat pe str. C..
Inculpatul S.B. M., în contextul în care reprezenta interesele firmei X. … şi urmărea obţinerea terenului situat pe str. C. din ..., l-a contactat pe inculpatul H.I., ştiind că acesta deţinea funcţia de consilier local şi putea să îl ajute în demersurile iniţiate.
Contrar susţinerilor procurorului şi primei instanţe, în sensul că nu se poate stabili cu exactitate data şi modalitatea în care inculpatul S. a luat la cunoştinţă despre posibilitatea obţinerii terenului de pe str. C. printr-un schimb, Curtea reţine că această împrejurare i-a fost comunicată de către inculpatul H., în perioada 25-26 martie 2003, cu ocazia primei lor întâlniri oficiale, deoarece la data de 24 martie 2003, inculpatul S. devenise angajatul firmei X., conform recunoaşterii acestuia din faţa instanţei de apel.
Faptul că cei doi inculpaţi s-au întâlnit în perioada 25-26 martie 2003 şi au discutat despre cumpărarea terenurilor inculpatului H., urmată apoi de schimbarea lor cu cel al Primăriei, situat pe strada C., cu sprijinul lui H.I., în calitate de consilier local şi membru în comisia de urbanism, este dovedit cu actul depus la fila 377 vol.VI u.p., din care rezultă că la 27 martie 2003, inculpatul B. S., în numele firmei X. ... a adresat Primăriei ... o cerere, prin care se propunea efectuarea unui schimb de terenuri, pentru a dobândi imobilul în suprafaţă de 10.500 mp situat pe str. C. din ....
Curtea reţine că întâlnirea dintre inculpaţii H. şi S. a avut loc în perioada 25-26 martie 2003, pe terasa unui restaurant, al unei firme aparţinând inculpatului H..
Curtea reţine fără nici un dubiu, că, cei doi au pus la punct detaliile infracţiunii de luare şi dare de mită, la finele lunii martie 2003, deoarece aşa cum rezultă din probele scrise ale cauzei, la data de 09.04.2003, s-a înregistrat la Primăria ..., adresa (datată 27.03.2003), sub nr.9218, act prin care S.C. X. ... S.R.L. a solicitat să schimbe terenul - proprietatea primăriei - în suprafaţă de 10.500 mp, situat pe str. C., cu o suprafaţă echivalentă valoric, situată în intravilanul municipiului ... (vol.VI, filele 376-377).
Apărarea inculpatului H. din faţa Curţii, în sensul că prima întâlnire dintre el şi inculpatul S., a avut loc în luna mai 2003, întrucât terasa restaurantului I. – proprietatea inculpatului H. - nu era deschisă în perioada 18-30 aprilie 2003, conform actelor ataşate dosarului, nu poate fi primită, deoarece asemenea contacte nu presupun în mod obligatoriu, ca persoanele să stea aşezate la masă, într-un local public, şi să efectueze consumaţii de produse alimentare şi băuturi, fiind suficient ca ele să aibă acces într-un loc ferit, discret, care să le permită purtarea unor discuţii legate de interesele lor.
Ori, inculpatul H., fiind proprietarul localului, este evident că avea acces, pe propria terasă a restaurantului, chiar dacă localul nu era deschis pentru public, pentru purtarea unor discuţii private.
Mai mult, asemenea contacte nici nu puteau să aibă loc în public, datorită calităţii părţilor implicate în contractele ce s-au derulat ulterior, de vânzare-cumpărare şi schimb (consilier local – inculpatul H. şi reprezentantul unei firme comerciale – inculpatul S.), în condiţiile în care solicitările tuturor celorlalte firme, pentru dobândirea terenului de pe str. C., fuseseră respinse.
Pe cale de consecinţă, Curtea va reţine fără dubiu că întâlnirea dintre inculpaţii H. şi S. a avut loc în perioada 25-26 martie 2003, pe terasa restaurantului inculpatului H.. Chiar dacă adresa firmei X., prin care solicita aprobarea schimbului are alt număr, şi a fost înregistrată la SPAPLU la 14 aprilie 2003 şi nu la 9 aprilie 2003, acest amănunt nu prezintă relevanţă, câtă vreme s-a dovedit că inculpaţii H. şi S. s-au întâlnit la finele lunii martie 2003, pentru realizarea planului infracţional, respectiv cumpărarea şi schimbul de terenuri, deşi B.R. nu avea în proprietate nici un teren pe raza mun. ..., la acea dată, cumpărarea terenurilor de la familia H. având loc la 16 mai 2003.
Susţinerea inculpatului H., din declaraţia din faţa Curţii, că „la finalul lunii aprilie 2003, a fost sunat telefonic de reprezentanta agenţiei P., numita M. C., care i-a comunicat că un investitor din Bucureşti doreşte să achiziţioneze un teren de 2-3 ha dintre cele pe care el le-a menţionat că sunt de vânzare, este combătută chiar prin declaraţia martorei M. C. din faza de urmărire penală, care „relevă că a aflat de intenţia lui H. de a vinde terenul încă de la 1 aprilie 2003, când a şi încheiat convenţia de intermediere a vânzării”.
Mai mult, martora învederează că la puţin timp după aceasta, în prima decadă a lunii aprilie 2003, a fost contactată de inculpatul S., şi la câteva zile după, şi de inculpatul S.M.T.. Afirmaţia martorei din faza de urmărire penală se coroborează cu recunoaşterea inculpatului S. din faţa Curţii, care arată că „având ca sarcină din partea firmei X. să găsesc terenuri pentru construirea unui supermarket, m-am adresat agenţiei P., la începutul lunii aprilie 2003, după care, la scurt timp am şi contactat agenţia de proiectare a lui D. A., pentru a întocmi proiectul supermarketului şi a face un plan al construcţiei”.
Relevantă pentru nesinceritatea inculpatului H. este susţinerea inculpatului S. din faţa Curţii în sensul că : „Foarte repede, agenţia mi-a indicat nişte terenuri care corespundeau cerinţelor mele, fără să îmi spună că aparţin inculpatului H.”.
Martora M., în faza de urmărire penală relevă: „la rândul meu, l-am informat pe H. că am făcut această ofertă.” Câtă vreme, inculpatul S. şi martora M. au luat contact unul cu altul în prima parte a lunii aprilie 2003, iar martora afirmă că l-a informat şi pe inculpatul H. despre cumpărători, rezultă nesinceritatea inculpatului H. în afirmaţia că a fost contactat telefonic de reprezentanta agenţiei imobiliare, doar la finele lunii aprilie 2003.
În faţa Curţii, martora M. C., la fila 48 din vol. II, învederează că l-a înştiinţat pe H. că are ofertă de vânzare, dar nu i-a spus că inculpatul S. reprezenta firma X., susţinere necredibilă în opinia Curţii, deoarece evident era interesată în perfectarea tranzacţiei pentru încasarea comisionului şi nu dorea să rateze o afacere imobiliară ce urma să se încheie, între doi parteneri potenţi financiar, astfel că este exclus să nu-l fi înştiinţat pe H., cu cine tranzacţionează. Pe cale de consecinţă, susţinerea martorei nefiind veridică, va fi înlăturată sub acest aspect, fiind demonstrat în speţă că interpunerea agenţiei în acest schimb a fost formală.
Rezultă astfel, fără echivoc că întâlnirea inculpaţilor H. şi S. a avut loc la finele lunii martie 2003, iar pentru crearea unei aparenţe de legalitate a convenţiei dintre aceştia, a fost interpusă în tranzacţie agenţia imobiliară „P.”. Astfel, va fi înlăturată ca nesinceră susţinerea inculpatului H. că doar la finalul lunii aprilie 2003 i-a comunicat martora M. că are cumpărător din Bucureşti pentru terenurile sale, câtă vreme s-a probat prin declaraţiile inculpatului S. de la Curte, şi a martorei M. din faza de urmărire penală, că aceştia au luat contact unul cu altul la începutul lunii aprilie 2003, iar firma X. a depus solicitări la Consiliul Local pentru aprobarea schimbului de terenuri începând cu 27 martie 2003, când nu aveau terenuri în proprietate pe raza municipiului ....
De asemenea, martora M. C. a precizat că la începutul lunii aprilie 2003 a primit prin fax o cerere formulată de inculpatul B. S. în numele firmei X. ..., prin care se solicita „punerea la dispoziţie a unui teren situat în intravilan, cu o suprafaţă între 2 şi 3 ha, necesară unui schimb de teren”, ceea ce denotă că deja înţelegerea dintre inculpaţi era realizată (f. 105, vol. II dosar urmărire penală), de la finele lunii martie 2003, pentru că altfel nu avea sens solicitarea inculpatului S., de la începutul lunii aprilie 2003, de a i se pune la dispoziţie un teren, dar pentru un viitor schimb, câtă vreme firma X., la acea dată, nu deţinea nici un teren pe raza municipiului ....
Ulterior, ca urmare a perfectării tranzacţiei între familia inculpatului H.I. şi S.C. B.R. S.R.L., martora M. C. a încasat contravaloarea comisionului de intermediere în cuantum de 100 milioane ROL (f. 119-124, vol. II dosar urmărire penală).
Mai mult, câtă vreme inculpatul S. a solicitat prin fax, agenţiei imobiliare P., punerea la dispoziţie a unui teren, în vederea schimbului, scriptul având antetul firmei X., dublat şi de faptul că acesta s-a recomandat ca reprezentant al aceleiaşi firme, iar conform recunoaşterii martorei că „l-a informat pe H.I. că a făcut această ofertă”, rezultă că inculpatul H. ştia de la finele lunii martie 2003, cu cine a tranzacţionat vânzarea terenurilor sale.
Astfel, nu poate fi acceptată susţinerea inculpatului H. că, la întâlnirea cu inculpatul S. şi T.M., nu cunoştea că aceştia sunt reprezentanţii firmei X. (declaraţia din 17 mai 2013 Curte) câtă vreme informaţiile despre vânzarea terenurilor le aveau de la agenţia imobiliară P..
Corespunde realităţii că în luna februarie 2003, inculpatul H., având nevoie de lichidităţi, întrucât construia un hotel, a apelat la mai multe agenţii imobiliare, pentru înstrăinarea unor terenuri proprietate personală, aspect ce rezultă din scriptele ataşate cauzei, şi declaraţiile martorilor B.M.S., P.L., B.V., F.S., date în faţa Tribunalului la 18 octombrie 2011, dar deosebit de important este faptul că inculpatul nu a dovedit câte suprafeţe de teren a reuşit să înstrăineze în acea perioadă prin agenţiile contactate, cu excepţia celor din str. T. şi S., încredinţate doar agenţiei imobiliare P..
Martorul F.S.D. a fost ascultat în faţa Curţii la fila 47 vol.II, unde a declarat că-şi menţine cele învederate în faţa Tribunalului, susţinând că el a dus actele ce conţineau denumirile terenurilor ce erau de vânzare la agenţia P. şi-l vizau pe inculpatul H.. Confirmă totodată că restaurantul I. aparţinând inculpatului H., a fost accesibil publicului doar de la 1 mai 2003, fiind în renovare în luna aprilie 2003.
Este surprinzător faptul că, după încheierea contractului de comision, între inculpatul H. şi agenţia P., la 1 aprilie 2003, de îndată, inculpatul S. a şi contactat-o exact pe aceasta, găsind terenurile ce-l interesau. Această coincidenţă este relevată şi de martorul G.P.C., în declaraţia din faţa tribunalului, unde precizează „în luna aprilie 2003, inculpatul H. a trimis către mai multe agenţii imobiliare intenţia sa de a vinde terenurile de pe str. T. şi S., însă nu cunosc dacă în afară de B.R. au fost şi alte persoane interesate”.
Ori, este evident că din câte agenţii imobiliare fuseseră contactate de către inculpatul H., pentru vânzarea terenurilor de pe strada T. şi S., inculpatul S. a ştiut exact pe care să o găsească, la scurt timp de la încheierea contractului de comision de către inculpatul H., ceea ce dovedeşte rolul de paravan al acesteia.
Faptul că interpunerea agenţiei a fost formală, rezultă din împrejurarea că, SC B.R., prin inculpatul S. s-a adresat Consiliului local ..., cu o cerere de aprobare a unui schimb de terenuri la 27 martie 2003, când niciunul dintre inculpaţii H. şi S. nu contactaseră agenţia imobiliară P..
Ori, în lipsa unor înţelegeri frauduloase anterioare, prin care lui S. îi era garantată aprobarea schimbului de teren, între cel de pe str. C. şi cele ale inculpatului H., pe care urma să le achiziţioneze, acesta nu putea cere, încă de la finele lunii martie 2003, Primăriei ..., aprobarea unei asemenea cereri, în lipsa terenurilor pe care să le aibă în proprietate.
În plus, angajarea la 2 aprilie 2003, a unei firme de proiectare, pentru realizarea documentaţiei aferente,vizând construirea unui supermarket X., demonstrează, aşa cum s-a mai arătat, că planul infracţional a fost adoptat la finele lunii martie 2003, pentru că altfel, în lisa unui teren pe care firma X. nu-l deţinea la 2 aprilie 2003 pe raza municipiului ..., demersurile inculpatului S. apar absurde şi lipsite de logică.
Nu s-a dovedit că înainte de agenţia P., firma X. ar fi contactat altă agenţie imobiliară din ... pentru achiziţionarea de terenuri. Or, este greu de acceptat că din toate suprafeţele de teren scoase la vânzare, firma X. le-a găsit doar pe cele ale inculpatului H., după 2 zile de la înscrierea lor la agenţie.
Susţinerea apărătorului inculpatului H. că întâlnirea dintre inculpaţii S. şi H. nu putea avea loc în luna martie 2003, pentru că firma X. l-a împuternicit pe inculpatul S. să-i reprezinte interesele doar la 7 mai 2003, nu poate fi primită, deoarece, potrivit propriei recunoaşteri a acestuia din urmă din faţa Curţii, a rezultat că a devenit angajatul societăţii X. la 24 martie 2003, deci, îi cunoştea doleanţele, iar pe de altă parte, depunerea la Primăria ... a unei cereri, de aprobare a unui schimb de terenuri, la 27 martie 2003, când niciunul dintre inculpaţi nu contactaseră agenţia imobiliară P., când B.R. nu cumpărase nici un teren de la familia H., şi deci nu dispunea în proprietate de vreunul, relevă conţinutul infracţional al discuţiei şi întâlnirii dintre cei doi.
Faptul că se susţine că inculpaţii S. şi H. s-au putut întâlni doar în luna mai 2003, când inculpatul S. a fost desemnat să reprezinte interesele firmei X., iar pe de altă parte a fost însoţit şi de T.M., angajată a firmei X., de unde ar rezulta fără dubiu că doar de luna mai este vorba, nu exclude ca cei doi inculpaţi să se fi întâlnit, fără participarea martorei, la finele lunii martie 2003, câtă vreme s-a demonstrat că se cunoşteau din anul 2001, când inculpatul S. era reprezentantul firmei Y., societate comercială care de asemenea a avut contacte cu consiliul local, unde inculpatul H. era consilier.
Nici susţinerea că neindicarea terenului de către inculpatul S., pentru a fi schimbat cu cel al Primăriei ..., probează că întâlnirea dintre cei doi inculpaţi ar fi avut loc în luna mai 2003, nu poate fi acceptată, deoarece menţionarea denumirii străzilor şi a locului situării terenurilor, ar fi dus la deconspirarea înţelegerii infracţionale dintre ei şi a implicării inculpatului H. în această afacere, ţinând cont că el era întreprinzător privat şi consilier, beneficiind de notorietate pe plan local.
Tocmai datorită faptului că se dorea păstrarea confidenţialităţii, asupra calităţii părţilor implicate în tranzacţie, s-a şi apelat în mod fictiv la agenţia imobiliară P..
Cât priveşte susţinerea inculpatului H., din declaraţia din faţa Curţii, în sensul că şi alţi investitori străini au fost interesaţi de terenul situat în str. C. din ..., dar personalul tehnic al primăriei s-a opus la atribuirea acestuia unor firme străine, cu motivarea că are prioritate retrocedarea terenurilor către foştii proprietari, în baza Legii nr. 18/1991, Curtea reţine pe de o parte, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor C.C., din 18 ianuarie 2011, din faţa tribunalului, B.R., din 18 ianuarie 2011, în faţa Tribunalului, A.C. din 14 decembrie 2010 din faţa tribunalului, V. A., din faţa tribunalului, P.M.O.R. din faţa tribunalului şi din conţinutul procesului verbal al şedinţei consiliului local din 31 octombrie 2002, că au fost respinse cererile de vânzare prin licitaţie a terenului situat în str. C., din cauza lipsei disponibilităţii de teren necesar pentru retrocedări, în baza Legii nr. 18/1991, şi a intenţiei iniţiale a municipalităţii de a amenaja un loc de joacă pentru copii.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorată împrejurarea că, inculpatul H., în calitate de consilier local şi membru al comisiei de urbanism, a aflat de intenţiile investitorilor străini, de achiziţionare a terenului situat pe strada C., dar cunoştea totodată şi refuzul categoric al autorităţilor locale ... de a vinde respectiva suprafaţă de teren, condiţii în care, pentru realizarea interesului material ce-l avea de satisfăcut (dobândirea de lichidităţi pentru construirea unui hotel – declaraţie Curte 17 mai 2013) a acceptat ideea propusă de S., aceea a vânzării terenurilor sale la un preţ supraevaluat, către firma X., urmată apoi de schimbul acestora cu terenul situat în str. C., cu sprijinul său, izvorât din calitatea de consilier.
Această susţinere a Curţii este justificată prin declaraţia martorei B.R., din faza de urmărire penală, care relevă că ideea schimbului de terenuri i-a aparţinut tot lui H.I.”. C.C. afirmă că „H.I. era persoana interesată în realizarea schimbului” şi că „la şedinţa Consiliului local de aprobare a schimbului, nimeni nu şi-a expus vreun punct de vedere”, aspect ce rezultă din procesul-verbal de şedinţă a Consiliului local, pct.62.
Martorul S.I. precizează „principalul iniţiator al proiectului X. a fost H.I., în acea vreme consilier local”.
Existenţa planului infracţional dintre inculpaţii H. şi S., perfectat în perioada 25-26 martie 2003 este reliefat şi prin declaraţia martorului F.B., din faza de urmărire penală, avocatul firmei X. care relevă textual „în cursul discuţiilor pe care le-am avut cu S.B., am înţeles de la acesta că urma să achiziţionăm un teren în ..., după care urma să aibă loc un schimb. Tot B. S. mi-a zis că aceasta era singura modalitate în care puteam obţine terenul.” De asemenea, şi martorul W.A. – administratorul firmei X. ..., susţine în faza de urmărire penală că „ideea achiziţiei urmată de schimb a fost a lui S.B.”.
Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea inculpatului H. că inculpatul S. a aflat de ideea schimbului de terenuri de la martorul F.B., B.R. sau D. A., rezultând fără dubiu că, aceasta i-a aparţinut chiar lui.
Rezultă astfel fără echivoc că inculpatul S., cunoscând faptul că demersurile anterioare ale unor dezvoltatori imobiliari, ce reprezentau interesele firmei X., au fost respinse de către autorităţile locale, i-a învederat inculpatului H., că singura variantă viabilă, în care poate dobândi terenul de pe strada C. este aceea de a achiziţiona în primul rând terenurile sale de pe strada T. şi S., pe care apoi să le schimbe cu cel al Primăriei, mesaj transmis de altfel de către inculpatul S., avocatului şi administratorului firmei X., aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor F.B. şi A.W. din faza de urmărire penală şi apel.
Că ideea schimbului de terenuri i-a aparţinut în primul rând inculpatului H. şi apoi autorităţilor locale, pe care a reuşit să le influenţeze, rezultă fără dubiu şi din declaraţia martorei B.R., din faza de urmărire penală, care afirmă că „schimbul, de fapt, nu s-a hotărât în cadru oficial, ci a fost decis urmare unui lobby în cadru neoficial”. Martora învederează că inculpatul H. i-a spus chiar direct, când ea pleda pentru vânzarea terenului parohiei prin licitaţie, „suntem în pericol să pierdem investiţia , că alţii, alte oraşe se mişcă mai rapid”. Faptul că martora B., în faţa instanţei, a revenit asupra declaraţiei iniţiale, din faza de urmărire penală, va fi înlăturată de către Curte, nefiind justificată cu nimic, neprobându-se că a fost presată de procuror să efectueze acele menţiuni şi afirmaţii, ea făcându-le de bunăvoie şi sub prestare de jurământ.
De altfel, în declaraţia din faţa Curţii, din 20 septembrie 2013, martora B.R. precizează că „îmi menţin ambele declaraţii date în faza de urmărire penală, atât cea olografă, cât şi cea scrisă pe formular tipizat.”
Susţinerile martorei B.R. din faza de urmărire penală sunt confirmate de declaraţia martorului S.R., din faza de urmărire penală, care relevă că „nu au fost prezentate lucrurile în mod corect consiliului local şi că nu poate explica schimbarea atitudinii consilierilor, faţă de acel teren, raportat la refuzul anterior”. În faţa instanţelor (tribunal şi curte), martorul a revenit asupra celor relatate procurorului, învederând că raportul de schimb propus de consilieri, de 1 la 3, a fost avantajos primăriei, şi a contribuit la aplicarea Legii nr. 18/1991, revenire care va fi luată în considerare de către Curte, numai în privinţa faptului că raportul de schimb stabilit a fost favorabil Consiliului local .... Revenirea în declaraţia de la Curte din 14 iunie 2013, a martorului S. asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală nu este justificată cu nimic, deoarece în momentul în care a fost audiat de organul de anchetă, a avut în faţă actele ce emanau de la Consiliul Local, astfel că nu a putut fi în eroare cu privire la cronologia faptelor şi la modul în care acestea s-au derulat.
Curtea reţine că şi infracţiunea de fals intelectual, comisă de inculpatul S.M.T., este reliefată prin declaraţia martorului S.R., din faza de urmărire penală, care relevă „din documentaţie (raportul de evaluare) nu rezulta că o parte a terenului era ipotecată”.
Astfel, susţinerea inculpatului H. în sensul că autorităţile au refuzat vânzarea terenului de pe strada C., pentru a se efectua retrocedări, conform Legii nr. 18/1991 este dovedită doar parţial, prin adresa nr. 27211/2001 a Serviciului agricol din cadrul Primăriei ..., din care rezultă că „în urma realizării schimbului de terenuri cu SC B.R.” pe acestea s-au făcut puneri în posesie , pentru cetăţenii care au avut reconstituit dreptul de proprietate, conform legilor fondului funciar, şi ale căror foste proprietăţi erau ocupate cu construcţii, drumuri sau alte obiective.
Se constată însă, că au beneficiat de asemenea puneri în posesie, doar 5 cetăţeni, cu suprafaţa totală de 19.784 mp, rezultând astfel că autorităţile nu erau preocupate excesiv de retrocedări, către foştii proprietari, în baza Legii nr. 18/1991, aşa cum susţine inculpatul H..
Acest aspect este reliefat şi prin declaraţia martorului F.A. din faţa Curţii, din 25 martie 2015, care afirmă textual, la fila 132 vol.IV, că „ne-am pus problema cu toţii din consiliul local, de ce nu au fost reîmproprietăriţi foştii proprietari şi aceştia să facă acte de vânzare-cumpărare cu firma X. şi să nu se opteze pentru schimb”, rezultând astfel că, într-adevăr, Consiliul local nu a avut o preocupare deosebită pentru punerile în posesie în baza Legii nr. 18/1991.
Deşi martorul F.A., în declaraţia din faţa Curţii, a relevat „aspecte infracţionale”, constând în mistificarea proceselor-verbale ale şedinţelor consiliului local, câtă vreme susţinerile sale nu se coroborează cu alte mijloace de probă, iar pe de altă parte, martorul nu a contestat niciodată conţinutul vreunui proces-verbal de şedinţă, Curtea va reţine declaraţia sa, doar în limitele evocate mai sus.
Faptul că în luna mai 2003, inculpatul S., împreună cu martora T.M. s-ar fi întâlnit cu inculpatul H., după contactarea agenţiei imobiliare P., în aprilie 2003, nu exclude faptul întâlnirii celor doi, anterior, singuri, în condiţii de clandestinitate, unde au pus la cale planul infracţional.
În declaraţia din faţa Curţii, inculpatul H. recunoaşte că la 16 mai 2003, a vândut către SC B.R. 32.000 mp cu suma de 550.000 euro, că terenul era compus din 3 parcele, dar ultima nu a putut-o înstrăina la 26 mai 2003, ci numai la 28 mai 2003, prin act adiţional, deoarece era grevată de o ipotecă. Susţine că în realitate, la 16 mai, a vândut către B.R., întreaga suprafaţă de 32.000 mp, în schimbul sumei de 550.000 euro.
Radierea ipotecii doar la data de 13 mai 2003, nu demonstrează însă că cei doi inculpaţi S. şi H., nu s-ar fi întâlnit la finele lunii martie 2003, când au pus la punct detaliile planului infracţional.
Nesinceritatea inculpatului H. în faţa Curţii, dar şi în general în acest dosar este reliefată prin declaraţia inculpatului S., din faţa magistraţilor din apel.
Astfel, în timp ce inculpatul H., în declaraţia de la fila 296 Curte afirmă textual „arăt că eu am aflat că inculpatul S. este reprezentantul firmei X. după data de 16 mai 2003, când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a suprafeţei de 32.000 mp, teren ce îmi aparţine, când firma X. a depus o adresă la Consiliul local, în care solicita să se aprobe un schimb de terenuri între cele cumpărate de la mine, prin intermediul firmei B.R., cu un teren proprietatea primăriei, fără a se specifica unde este amplasat.”
Mai mult, în aceeaşi declaraţie, inculpatul H. susţine că „din scriptul adresat primăriei nu rezulta decât că firma X. doreşte terenul de pe strada C., la schimb, cu terenurile pe care ei le aveau în proprietate, dar acestea nefiind evidenţiate cu denumire şi număr topografic, nu ne-am dat seama că erau terenurile mele.”
Inculpatul S., în declaraţia din faţa Curţii susţine că „arăt că, la şedinţa consiliului local, când s-a aprobat schimbul terenurilor, eu fiind însoţit de T.M. şi M. C., ne-am deplasat la terasa restaurantului inculpatului H., ocazie cu care nu am aflat că dânsul este consilier local şi nu i-am spus că reprezint firma X..”
În cuprinsul aceleiaşi declaraţii însă, inculpatul S. revine şi arată că „la 26 mai 2003, în momentul în care l-am văzut pe inculpatul H. în sala consiliului local, unde se discuta schimbul de terenuri ce face obiectul acestui dosar, am realizat că inculpatul H. este consilier”.
Ori, s-a dovedit, prin declaraţia martorei M. C. din toate fazele procesului penal, că agenţia imobiliară P., la 1 aprilie 2003, a încheiat contract de comision, formal, cu inculpatul H., după care, la câteva zile, a fost contactată de inculpatul S., care i-a solicitat prin fax, printr-o adresă emanând de la firma X., şi cu antetul acesteia, punerea la dispoziţie a unui teren, în vederea schimbului, ofertă pe care martora i-a comunicat-o de urgenţă inculpatului H., rezultând astfel că el cunoştea cu cine tranzacţiona afaceri imobiliare, cu mult înainte de data de 16 mai 2003.
Pe de altă parte, chiar dacă firma X. nu a evidenţiat în actul adresat Primăriei ... denumirea terenurilor şi numerele topografice, inculpatul H. nu avea cum să nu-şi dea seama că erau terenurile sale, deoarece nu s-a probat în speţă, că firma X. mai achiziţionase şi altele, de la persoane fizice şi juridice din ....
Nu este reală susţinerea inculpatului H. în sensul că în luna mai 2003, când s-a întâlnit cu inculpatul S. pe terasa restaurantului său, acesta nu i-a comunicat că terenurile ce le va cumpăra, vor forma obiectul unui schimb cu cel al primăriei, ea fiind combătută prin declaraţia martorei M. care arată că „la începutul lunii aprilie 2003, inculpatul S. i-a spus că solicită să-i pună la dispoziţie un teren de 2-3 ha în vederea unui viitor schimb”, ceea ce dovedeşte că inculpaţii H. şi S. se înţeleseseră asupra tranzacţiei, încă din luna martie 2003, apărând astfel ca lipsită de consistenţă apărarea inculpatului H..
Mai mult, şi inculpatul S., în declaraţia din faţa Curţii arată că „în luna aprilie 2003, l-a contactat pe S.M.T., şi i-a spus să efectueze două rapoarte de evaluare, pentru două terenuri ce vor forma obiectul unui schimb”, de unde rezultă că şi inculpatul H., în calitate de viitor vânzător cunoştea acest aspect, pe care, de altfel, inculpaţii S. şi H. îl puseseră la punct la finele lunii martie 2003.
Şi inculpatul S.M.T., în declaraţia din faţa Curţii relevă că „în luna aprilie 2003 a fost contactat de inculpatul S., care i-a spus că este reprezentantul firmei X., şi i-a cerut să întocmească un raport de evaluare pentru două terenuri ce vor forma obiectul unui schimb, rezultând astfel fără dubiu nesinceritatea inculpatului H., fiind astfel imposibil, ca tocmai vânzătorului terenurilor, să nu-i comunice adevăratul scop al tranzacţiei, ci doar, celorlalte persoane care i-au ajutat în realizarea planului infracţional.
De altfel, inculpatul S. în faza de urmărire penală, a precizat că „nu exista intenţia firmei X. de a edifica un magazin pe terenul situat pe str. T. din ..., ceea ce subliniază că imobilul ce urma să fie cumpărat de la inculpatul H., constituia doar obiectul unui viitor schimb”, aspect cunoscut de către acesta din urmă.”
Referitor la deciziile autorităţilor locale, de a nu vinde la licitaţie publică terenul situat în str. C. din ..., vizat de mai mulţi solicitanţi, pentru construirea unui supermarket şi de a trece acest teren din domeniul public în cel privat, în vederea atribuirii lui prin schimb solicitantului acceptat, se reţin următoarele:
Astfel, la data de 31 octombrie 2002, Consiliul Local ..., a respins cu unanimitate de voturi proiectul de hotărâre nr. 44 privind vânzarea la licitaţie publica a terenului in suprafaţă de 1,20 ha situat pe str. C., în vecinătatea Bisericii Ortodoxe „...”, in scopul realizării unui supermarket.
Proiectul de hotărâre a fost iniţiat şi promovat de primarul Municipiului ..., ca urmare a unei cereri formulate de cetăţeanul german H.R., a primit avize favorabile din partea Direcţiei tehnice şi avize nefavorabile din partea Comisiei juridice şi a celei de urbanism.
La data de 19 decembrie 2002, Consiliul local ... a respins cu unanimitate de voturi proiectul de hotărâre nr. 34 privind aprobarea trecerii din domeniul public în domeniul privat al mun. ... a terenului în suprafaţă de 0,50 ha situat pe str. C., în vecinătatea Bisericii ortodoxe ... precum şi aprobarea vânzării prin licitaţie publică a acestei suprafeţe de teren, în scopul realizării unui supermarket.
Proiectul de hotărâre a fost iniţiat şi promovat de primarul municipiului ..., ca urmare a cererii formulate de SC Q.I., a fost avizat favorabil de Direcţia tehnică şi a primit avize nefavorabile din partea Comisiei de urbanism şi a celei juridice.
Curtea reţine că din procesele verbale de şedinţă depuse la dosar, vol. VI Up, filele 156-190, rezultă că acest proiect nu a primit aviz favorabil din partea comisiei juridice.
La data de 27 februarie 2003, Consiliul local ..., cu unanimitate de voturi, a amânat discutarea proiectului de hotărâre nr. 39 privind trecerea din domeniul public în cel privat al municipiului ..., a terenului în suprafaţă de 1,20 ha situat pe str. C., în vecinătatea Bisericii Ortodoxe „...”.
Proiectul de hotărâre a fost iniţiat şi promovat de primarul municipiului ..., ca urmare a unei noi cereri formulate de către reprezentanţii SC Q.I. SRO, a fost avizat de Direcţia tehnică şi Comisia de urbanism din care făcea parte şi inculpatul H.I., dar Comisia juridică a amânat acordarea avizului, ceea ce a determinat amânarea discutării acestui proiect în şedinţa Consiliului Local.
În luna aprilie 2003, primarul Municipiului ..., având în vedere că discutarea proiectului anterior a fost amânată, a iniţiat şi promovat un nou proiect de hotărâre care avea 2 puncte: trecerea din domeniul public în cel privat al mun. ... a terenului în suprafaţă de 1,20 ha situat pe str. C. în vecinătatea Bisericii ortodoxe ..., şi vânzarea prin licitaţie publică a unei parcele din acest teren, în suprafaţă de 0,50 ha în scopul realizării unui supermarket.
În conformitate cu procedura de adoptare a actelor normative, proiectul a fost trimis spre avizare compartimentului tehnic de resort (direcţiei tehnice) şi comisiilor de specialitate ale consiliului local.
Curtea reţine că Direcţia tehnică a avizat favorabil întregul proiect, Comisia de urbanism din care făcea parte şi inculpatul H., întrunită în şedinţă la data de 15 aprilie 2003, a avizat favorabil, doar primul punct al proiectului (aviz favorabil – fără vânzare), iar Comisia juridică întrunită în şedinţă la data de 16 aprilie 2003, a avizat favorabil doar trecerea în domeniul privat. Interesul şi implicarea inculpatului H. în trecerea terenului din domeniul public în cel privat sunt puse în evidenţă, prin avizarea favorabilă - dar fără vânzare - a proiectului de hotărâre, de către Direcţia de urbanism, la 15 aprilie 2003, dată la care înţelegerea dintre inculpaţii H., S. şi S.M.T. era realizată, iar rapoartele de evaluare ale terenurilor, erau în curs de redactare.
Aşa cum arată martora B.R. în faza de urmărire penală, „inculpatul H. a votat în cadrul Comisiei de urbanism. Mai mult, în cadrul Comisiei de urbanism, în contextul adoptării HCL nr. 223/2003, s-a hotărât scoaterea terenului din str. C. din domeniul public şi s-a scos prevederea referitoare la vânzarea prin licitaţie a acestuia. Se vorbea prin primărie, despre tranzacţia inculpatului H.. De altfel, H.I., cu ceva timp înainte a făcut o pledoarie în Consiliul local pentru investiţii, inclusiv X. pe raza mun. .... Aceeaşi pledoarie a avut-o H.I., cu prilejul adoptării Planului urbanistic de detaliu. Mai mult, ideea schimbului de terenuri i-a aparţinut tot lui H.I..”
Că în Comisia de urbanism a fost îmbrăţişată ideea inculpatului H. de a se opune vânzării la licitaţie a terenului este reliefată, fără putinţă de tăgadă, prin declaraţia martorei B.R., din faza de urmărire penală, care arată că „în momentul în care ea pleda pentru vânzarea terenului parohiei prin licitaţie, inculpatul H. i-a spus textual „suntem în pericol să pierdem investiţia, că alţii, alte oraşe se mişcă mai rapid”.”
De asemenea, martorul S.D., în faza de urmărire penală arată că „la baza proiectului hotărârii consiliului local a stat avizul pozitiv al Comisiei de urbanism”.
În faţa Curţii, în declaraţia de la fila 131 vol. II, martorul S.D. arată că îşi menţine declaraţiile date,atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa tribunalului, şi precizează că îşi aduce aminte că în luna aprilie 2003, prin hotărârea Consiliului local s-a hotărât vânzarea la licitaţie a terenului de pe strada C. nr. 10, însă ulterior în Comisia de urbanism această dispoziţie a fost modificată, hotărându-se trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat, prin această declaraţie, martorul confirmând cele susţinute de B.R..
Şi C.C. în faza de urmărire penală a învederat că „în cursul şedinţelor Comisiei de urbanism, la care a participat şi H.I., pe tema investiţiei X., consensul a fost unanim.”
Mai mult, martora I.M. afirmă în faza de urmărire penală „B. S. a fost prezent şi la lucrările Comisiei de urbanism, unde şi-a prezentat propunerile.”
Şi martorul C. E. – consilier local a învederat, în faza de urmărire penală, că „inculpatul H. a votat favorabil în şedinţa Comisiei de urbanism”. În faţa Tribunalului Maramureş, martorul C. nu a fost întrebat cu privire la acest aspect, dar asta nu înseamnă că el nu a existat şi nu s-a petrecut în realitatea obiectivă.
Martorul C. E. a fost audiat la 13 mai 2015, în faţa Curţii, unde a relevat că „inculpatul H. a votat pentru schimbul de terenuri şi că în opinia consilierilor, abţinerea manifestată de apelant, constituie o exercitare a dreptului de vot.” A învederat că îşi menţine declaraţiile din faza de urmărire penală. A susţinut că „din auzite, se ştia că terenurile implicate în schimb aparţinuseră inculpatului H..”
Faptul că martora B.R., în faţa instanţelor, a încercat să revină asupra relatărilor din faza de urmărire penală, nu este justificat cu nimic, (fila 103 Curte, vol. II) deoarece, chiar în cuprinsul aceleiaşi depoziţii a învederat expres că îşi menţine integral ambele declaraţii date în faza de urmărire penală, condiţii în care acestea vor sta la baza pronunţării deciziei magistraţilor în prezenta cauză, prin coroborare cu celelalte probe testimoniale şi scrise ale speţei.
Drept urmare, rezultă fără dubiu din declaraţia martorei B.R. – care este şi secretarul municipiului ..., şi din declaraţia martorului C. E., ambele din faza de urmărire penală şi Curte, că inculpatul H. a fost prezent şi a votat în Comisia de urbanism, ba mai mult, aşa cum arăta şi martorul S.D., „la baza proiectului hotărârii Consiliului local a stat avizul pozitiv al Comisiei de urbanism.”
Aşa fiind, se vor înlătura de către Curte declaraţiile martorilor V. A. şi P.M.O.R. din faţa Tribunalului, în care au susţinut că inculpatul H. nu a fost prezent în cadrul comisiei de urbanism, când s-a discutat situaţia schimbului de terenuri, ele necoroborându-se cu declaraţia secretarei municipiului, B.R., care a fost prezentă la toate şedinţele consiliului local, şi care a învederat că H. a fost prezent şi că a votat în cadrul comisiei de urbanism.
În faţa Curţii, au fost audiaţi atât martorul V. A., fila 80 vol. IV, cât şi P.M.O.R., fila 50 vol. II. În declaraţia sa, martorul V. A. a învederat că îşi menţine cele susţinute în faza de urmărire penală integral, în faţa procurorului arătând că „primăria a avut un beneficiu de pe urma proiectului X., dar nu şi a schimbului de teren.” La întrebarea magistraţilor, dacă susţine şi acea parte din relatare în care relevă că i s-a părut ciudat că în cazul proiectului X. nu s-au luat în discuţie şi alte locaţii decât cele de pe C., alături de afirmaţia făcută tot la procuror că în cazul firmei X. foarte repede s-au obţinut toate aprobările necesare şi anterioare schimbului de terenuri dintre B.R. şi Primărie, sens în care a avut în vedere existenţa interesului unor consilieri locali, a precizat că îşi menţine declaraţiile date la DNA, unde nu a fost forţat să declare nimic, el relatând liber.”
Curtea, la pronunţarea soluţiei, va avea în vedere revenirile martorului V. A., asupra susţinerilor din faza de urmărire penală, înlăturând doar declaraţiile sale din faţa Tribunalului.
P.M.O.R., în faţa Curţii (fila 50, vol.II), a relevat modul nelegal în care s-a procedat în cadrul şedinţei Comisiei de urbanism, acesta afirmând textual: „când s-a terminat şedinţa Comisiei de urbanism, nu s-a încheiat proces-verbal, ora fiind târzie, şi nici nu era trecută pe ordinea de zi problema pentru a fi discutată. Am discutat-o pentru că a fost iniţiată de membrii serviciului tehnic din primărie. … Nu am însuşit raportul lui S.M.T., în ceea ce priveşte sulta”, Curtea reţinând astfel că în privinţa celorlalte menţiuni, s-a aprobat însuşirea lui. La pronunţarea deciziei, Curtea va avea în vedere susţinerile martorului efectuate în faţa sa.
Astfel, Curtea va reţine că inculpatul H., în cadrul Comisiei de urbanism, a votat pentru acordarea avizului favorabil, chiar dacă acest aviz are o natură consultativă pentru consiliul local.
Drept urmare, în şedinţa din 24 aprilie 2003, Consiliul Local ..., cu unanimitate de voturi, a aprobat proiectul de hotărâre nr. 29, privind trecerea din domeniul public în domeniul privat al municipiului ... a terenului în suprafaţă de 1,20 ha situat pe str. C., în vecinătatea Bisericii ortodoxe ..., proiect devenit apoi hotărârea nr. 223/2003 a Consiliului Local al municipiului ....
Corespunde realităţii că solicitarea de trecere în domeniul privat a unei suprafeţe de 1,20 ha, s-a făcut pentru prima oară prin proiectul de hotărâre aflat pe ordinea de zi a consiliului local, în şedinţa din 27 februarie 2003, proiect avizat favorabil de Comisia de urbanism, în şedinţa din 17 februarie 2003, dar nu trebuie uitat, ceea ce este deosebit de important, şi anume că acest aviz a fost reconfirmat apoi în şedinţa Comisiei de urbanism din 15 aprilie 2003, după ce exista interesul în speţă al inculpatului H., planul infracţional fiind pus la punct, de conivenţă cu inculpatul S., la finele lunii martie 2003, aşa cum s-a demonstrat deja de către Curte, prin coroborarea vastului probatoriu testimonial şi ştiinţific al speţei.
Referitor la susţinerea că inculpaţii H. şi S. nu i-au solicitat inculpatului S.M.T. întocmirea unor rapoarte de evaluare, care să conţină date false şi valori nereale ale terenurilor ce urmau să facă obiectul schimbului, şi că între cei trei inculpaţi nu a existat nicio înţelegere infracţională, Curtea reţine următoarele:
În cursul lunii aprilie a anului 2003, acesta a fost contactat telefonic de inc. S.B., care s-a recomandat în calitate de reprezentant al firmei X.. Încă de la început, inculpatul S.B. i-a cerut lui S.M.T. să-i întocmească un raport de evaluare pentru un schimb de terenuri. Discuţia a avut loc la sediul unui atelier de proiectare, unde urmau a fi întocmite şi schiţele terenurilor.
În ceastă perioadă, inculpatul S.M.T. era angajat al Primăriei ..., în calitate de consilier superior la Serviciul SPAPLU.
Curtea observă, că în luna aprilie 2003, SC B.R. nici măcar nu cumpărase de la familia H., terenurile din strada T. şi S., dar ideea schimbului era evident că va fi pusă în aplicare, aşa cum rezultă din declaraţia inculpatului S.M.T..
Prin această depoziţie, inculpatul S.M.T. confirmă pe deplin şi fără dubiu, că întâlnirea şi înţelegerea infracţională dintre inculpaţii H. şi S. a avut loc, la finele lunii martie 2003. Apare, astfel, evident, că în urma înţelegerii ilicite dintre aceştia, din luna martie 2003, privind cumpărarea la preţ supraevaluat, a terenurilor aparţinând inculpatului H., urmată apoi de schimbarea lor cu cel al Primăriei ... – situat pe str. C., cu ajutorul dat, în calitate de consilier, al inculpatului H., în validarea schimbului, inculpatul S. i-a solicitat în luna aprilie 2003, inculpatului S.M.T., să întocmească un raport de evaluare care să confirme preţul convenit de ei, de 550.000 euro, şi care să stea la baza unui schimb de terenuri cu Municipiul ....
Pe de altă parte, Curtea având în vedere data documentelor trimise la Primăria ... de către X. (cererea de cumpărare), precum şi data hotărârilor de consiliu local, reţine că este indubitabil că discuţia dintre cei trei inculpaţi, cu privire la raportul de evaluare, ce trebuia întocmit, în vederea schimbului de terenuri, a avut loc în luna aprilie 2003, potrivit recunoaşterii inculpaţilor S. şi S.M.T., când B.R. nu avea în proprietate, nici un teren în ..., lipsind astfel, chiar „obiectul material” al schimbului.
Recunoaşterea inculpatului S.M.T., din faza de urmărire penală, se coroborează perfect cu declaraţia martorei B.R., din faza de urmărire penală, care a învederat că solicitantul S.B. era „grăbit” să se realizeze investiţia.
Probele scrise ale dosarului şi chiar susţinerile inculpatului S.M.T., relevă că acesta, la 15 mai 2003, a predat rapoartele de evaluare, inculpatului S., primind drept plată, aşa cum arată în faza de urmărire penală „suma de 20.000.000 ROL prin bancă” (fila 87, vol. III).
În faţa Curţii, afirmă textual că inculpatul S. i-a achitat în numerar, suma de 1666 lei, pentru care i-a eliberat chitanţă, în schimbul rapoartelor de evaluare predate.
În fapt, Curtea reţine că, aşa cum rezultă din documentele puse la dispoziţie chiar de inculpatul S.M.T., plata pentru activitatea de evaluare prestată s-a făcut în numerar de către inculpatul S.B., în două tranşe, în sumă de 1666 lei.
Este important de relevat, că cele două tranşe în care a primit banii, au fost fiecare, a doua zi după depunerea raportului (16 mai 2003) şi respectiv după şedinţa Consiliului Local din 26 mai 2003, bani proveniţi în numerar, de la inculpatul S..
Curtea reţine, din actele dosarului, că nici ziua de 15 mai 2003, nu a fost fixată întâmplător, de către inculpatul S., deoarece peste o perioadă scurtă, urma să aibă loc, şedinţa comisiilor de specialitate, în Comisia de urbanism fiind membru, inculpatul H..
Falsul intelectual comis de inculpatul S.M.T. este relevat de conţinutul rapoartelor de evaluare.
În ordine cronologică, Curtea reţine că activitatea ilicită în care a fost implicat inculpatul S.M.T., s-a derulat astfel:
La 22.05.2003, la Serviciul administrarea patrimoniului local şi utilităţi, S.C. X. ... S.R.L., prin adresa datată cu 16.05.2003 (înregistrată la Serviciul de Administrare a Patrimoniului Local şi Utilităţi sub nr.3207/12.05.2003) a solicitat aprobarea schimbului de teren, conform documentaţiei de urbanism şi documentaţiei de evaluare (vol.VI, fila 370). La 26.05.2003, prin H.C.L. nr.267 s-a aprobat Planul Urbanistic de Detaliu pentru construirea X., planul fiind întocmit de S.C. M.U. S.R.L., firma lui D. A. (vol.VI, fila 299). În aceeaşi zi, prin H.C.L. nr.297 s-au aprobat rapoartele de evaluare întocmite şi depuse de inculpatul S.M.T., atât pentru terenurile din străzile T. şi S., cât şi pentru terenul de 10.895 mp, proprietatea privată a Primăriei .... Totodată, s-a aprobat schimbul de terenuri între S.C. B.R. şi Primăria Municipiului ....
Curtea reţine, conform probelor scrise şi testimoniale ale dosarului, că la 26 mai 2003, B.R. avea în proprietate numai 26.257 mp şi nu 32.734 mp, cum apare în H.C.L.
Suprafaţa diferenţă de teren, până la 32.734 mp urma să fie dobândită de B.R. abia la 28.05.2003, când la Biroul Notarului Public C.N., sub nr.1635, s-a autentificat actul adiţional, la contractul de vânzare-cumpărare nr.1474 din 16.05.2003.
Conform acestui document, H. P.A. şi H. A., prin mandatarii H.I. şi H. S., transmit către S.C. B.R., în considerarea preţului iniţial plătit şi un teren în suprafaţă de 6.477 mp, rezultat ca urmare a parcelării suprafeţei de 14.477 mp, fapt materializat în actul de parcelare autentificat sub nr. 1636/28.05.2003, la acelaşi birou notarial.
Curtea reţine că explicaţia acestui fapt rezidă în existenţa unei ipoteci asupra acestei suprafeţe de teren, în favoarea Băncii …. Astfel, rezultă că inculpatul S.M.T. a prezentat în rapoartele de evaluare, date nereale: respectiv, că terenul era în proprietatea B.R. integral, la data schimbului, iar pe de altă parte, ipoteca existentă diminua valoarea terenului. Actele dosarului relevă că o suprafaţă de 6.477 mp din terenul de pe str. T. şi S. era ipotecată la data întocmirii raportului, de către familia H., pentru garantarea unui credit.
Falsurile săvârşite de inculpatul S.M.T., sunt puse în evidenţă, chiar prin declaraţia secretarei municipiului ..., din faza de urmărire penală, B.R., ce relatează că a fost indusă în eroare legat de situaţia juridică a suprafeţei de 6.477 mp, întrucât, atât din schiţa de dezmembrare, cât şi din raportul de evaluare, rezulta că aceasta era proprietatea S.C. B.R.. Mai mult, în rapoartele de evaluare, inculpatul S.M.T. atestă nereal că „terenul este liber de sarcini” (suprafaţa totală de 32.734 mp).
Actele scrise ale dosarului, relevă că terenul intabulat în CF 118116 cu nr. topo 2747/17/12/15/1 are un număr parcelar inexistent la 15 mai 2003, astfel cum rezultă din acte, dezmembrarea terenului şi atribuirea numărului topo sus-menţionat au avut loc la data de 28.05.2003, iar raportul a fost depus la 15.05.2003, inculpatul S.M.T. neavând de unde să ştie, ce număr urma să primească parcela, la 13 zile după depunerea documentului.
În faza de urmărire penală, inculpatul S.M.T. nu a oferit nicio explicaţie legat de acest aspect (vol.III, fila 89), arătând doar că pe el „nu-l interesa succesiunea transmiterii dreptului de proprietate", iar în faţa Curţii, nu a menţionat nici un fel de apărări, cu privire la aceste învinuiri de fals.
Curtea reţine că, indicarea unui număr parcelar ce nu exista la 15 mai 2003, arată fără echivoc, că asupra rapoartelor de evaluare, inculpatul S.M.T. a făcut menţiuni, ulterior datei de 28 mai 2003.
Faptul că raportul de evaluare a fost lipsit de obiectivitate, este demonstrat de menţiunile nereale cuprinse în acesta, el fiind întocmit, aşa cum rezultă din probele testimoniale şi scrise ale cauzei, în baza dispoziţiilor şi indicaţiilor date de inculpaţii S. şi H., care, aşa cum relevă inculpatul S.M.T., în faza de urmărire penală „l-au contactat personal”. Mai mult, în faţa Curţii, inculpatul S.M.T. afirmă „nu am întocmit nici un proces-verbal care să ateste că am predat rapoartele de evaluare, inculpatului S., predarea având loc la ....”
De altfel, Curtea reţine că dacă inculpatul susţine că a făcut un raport de evaluare corect, acesta nu avea cum să nu cunoască, din studierea documentelor cadastrale, şirul dobânditorilor succesivi.
Rezultă astfel, din actele dosarului, că raportul de evaluare trebuia să disimuleze mita, într-o tranzacţie corectă. Curtea reţine că în condiţiile în care inculpatul S.M.T. cunoştea că firma X., prin S.B., urmează să cumpere de la inculpatul H. terenuri, care apoi să fie schimbate cu cele ale Primăriei ..., acesta a procedat la stabilirea unor valori mai mari decât cele reale pentru terenurile aparţinând inculpatului H.I., într-o manieră menită să asigure aprobarea schimbului în cadrul Consiliului Local.
În concret, inculpatul S.M.T. a stabilit o valoare de 465.573 Euro pentru terenurile situate pe str. T. şi str. S., deşi conform raportului de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert B.Z., acestea aveau o valoare reală de piaţă de 400.545 Euro.
Deşi argumentată şi justificată de către inculpatul S.M.T., prin aplicarea unor coeficienţi tehnici de specialitate, stabilirea în mod nereal a valorii menţionate a fost de natură să sprijine activitatea infracţională a inculpatului H.I. şi să asigure obţinerea hotărârii de aprobare a schimbului de terenuri.
Reiese, din aceleaşi probe, că, echivalarea celor două terenuri, s-a făcut de către inculpatul S.M.T., tot pentru urgentarea schimbului, el propunând un raport de schimb de 1 la 2,37, cu sultă, ulterior însă, Consiliul Local a decis un raport de schimb de 1 la 3 , în favoarea municipiului ..., respectiv în schimbul unui metru pătrat cedat la B.R., municipiul urma să primească 3 mp.
Practic, Consiliul Local, prin Hotărârea 297, „a aprobat raportul de evaluare efectuat de S.M.T.”.
În sinteză, Curtea reţine că „la data adoptării HCL nr. 297, consilierii locali au aprobat efectuarea unui schimb de terenuri, în condiţiile în care copermutantul, nu era proprietar al întregii suprafeţe de teren. La data de 26 mai 2003, B.R. avea în proprietate 26.257 mp, diferenţa obţinând-o la 28 mai 2003.
Nu în ultimul rând, Curtea reţine că inculpatul S.M.T., fiind presat şi grăbit – de inculpaţii S. şi H. la întocmirea rapoartelor de evaluare, până la 26 mai 2003, aspect ce rezultă din declaraţia inculpatului S.M.T. din faza de urmărire penală, acesta a omis amănuntul că, data raportului este 15 mai 2003, iar transmiterea dreptului de proprietate, s-a făcut în două etape, la 16 mai 2003 şi 28 mai 2003.
În sinteză, la 15 mai 2003, inculpatul S.M.T. i-a predat inculpatului S.B. rapoartele de evaluare a terenurilor situate în ..., str. T. şi respectiv, str. C. (f. 351, 384, vol. VI dosar urmărire penală).
Potrivit acestora, terenul situat pe str. C. şi înscris în CF 8460 ... nr. topo 2708/1060 şi CF 10307 ... nr. topo 2693/29/39/7, în suprafaţă de 10.895 mp avea la data de 15.05.2003 o valoare de 13,79 miliarde ROL, respectiv 367.356 Euro şi 33,72 Euro/mp.
Totodată, terenul situat între străzile S. şi T., în suprafaţă de 32.734 mp, identificat în CF 13040 ... nr. topo 2747/17/12/14; 2747/17/12/15/1 şi 2747/17/12/16 avea la aceeaşi dată o valoare de 17,477 miliarde ROL, respectiv 465.573 Euro şi 14,22 Euro/mp.
Conform menţiunilor cuprinse în raport, pentru stabilirea valorii de piaţă, inculpatul S.M.T. a folosit două metode de evaluare, cea a experţilor tehnici prevăzută de H.G. nr. 834/1991 şi cea a comparaţiei prin bonitare (f. 357, vol. VI dosar urmărire penală).
Curtea reţine că din declaraţiile martorilor C.C. şi I.M., ambii funcţionari în cadrul SPAPLU, din subordinea Consiliului Local ..., a rezultat că documentaţia depusă de firma X. conţinea şi rapoartele de evaluare întocmite de inculpatul S.M.T.(f. 135, 148, vol. VI dosar urmărire penală).
Martorul C.C. a precizat că nu a fost de acord cu două rapoarte consecutive, întocmite de martora I.M., prin care se aviza favorabil schimbul, întrucât a apreciat că acesta era în dezavantajul Municipiului ..., iar terenul respectiv putea fi vândut, fără a fi nevoie de schimb.
Martora I.M. a declarat că martorul C.C. i-a solicitat să întocmească raportul, privind cererea de schimb a terenurilor, în regim de urgenţă şi i-a spus să prezinte situaţia concretă, fără a propune efectuarea schimbului şi nici raportul de schimb (f. 149, vol. VI dosar urmărire penală).
Audiaţi la Tribunalul Maramureş şi în faţa Curţii, ambii martori şi-au menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală.
În faţa Curţii, cu privire la acest aspect, inculpatul S.M.T. a relevat că „în rapoartele de evaluare întocmite de mine, am propus un raport de schimb de 1 la 2,37, fără nicio sultă, ulterior însă Consiliul Local a decis un raport de schimb de 1 la 3.”
Astfel, Curtea va reţine ca dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă, înţelegerile frauduloase dintre inculpaţi, atât în privinţa întocmirii rapoartelor de evaluare, cât şi a conţinutului acestora.
Referitor la susţinerea inculpatului H. că rapoartele de evaluare au fost efectuate de inculpatul S.M.T. în baza contractului încheiat între firma sa SC S. SRL şi firma X.la 17 aprilie 2003, înainte ca el să se fi întâlnit cu inculpatul S., în luna mai 2003, iar pe de altă parte, rapoartele de evaluare au fost întocmite doar pentru uzul conducerii X., că ele nu conţin valori nereale, nefiind falsificate, Curtea reţine următoarele:
Faptul că inculpatul S.M.T. a întocmit rapoartele de evaluare, formal, în numele SC S.M.T., care ar fi avut încheiat contract cu firma X., în acest sens, nu exclude vinovăţia sa în comiterea infracţiunii de fals intelectual, deoarece, fiind unic acţionar şi administrator al acesteia, faptele sale sunt faptele persoanei juridice însăşi, neprezentând relevanţă, că inculpatul S. nu a semnat din partea firmei X., contractul cu acesta, ci şeful său, W.A..
Curtea reţine că, inculpatul S. era mandatat de firma X. să-i reprezinte interesele, încă din 7 mai 2003. Nu s-a pus problema antrenării răspunderii penale a persoanei juridice SC S. SRL, câtă vreme, falsul intelectual nu a fost comis în exercitarea obiectului de activitate al firmei. De aceea, s-a apreciat că în speţă, este operantă răspunderea penală a persoanei fizice S.M.T., aceasta pentru că o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii persoanei juridice se referă la comiterea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate al acesteia.
Aşa fiind, Curtea apreciază că rapoartele de evaluare au fost executate în speţă de către inculpatul S.M.T., ca persoană fizică – expert – şi nicidecum, în calitate de asociat şi administrator al persoanei juridice SC S. SRL, considerente în baza cărora, nu va fi avut în vedere, în cuprinsul materialului probator, contractul nr. 10 din 17 aprilie 2003, încheiat între firma inculpatului şi firma X..
Mai mult, sumele reprezentând contravaloarea rapoartelor de evaluare, au fost remise direct inculpatului S.M.T., în numerar, de către inculpatul S., în două tranşe, ceea ce justifică concluzia că a fost vizat patrimoniul persoanei fizice S.M.T. şi nicidecum cel al persoanei juridice, aspecte relevate chiar prin declaraţia inculpatului S.M.T. din faza de urmărire penală.
Contractul dintre SC S.M.T. şi X. a fost redactat formal pentru a masca incompatibilitatea în care se afla inculpatul S.M.T., după data de 19.04.2003, când a intrat în vigoare Legea nr. 161/2003.
De asemenea, în mod judicios Tribunalul Maramureş a reţinut, alături de Curte, că rapoartele de evaluare au fost comandate de inculpatul S..
Chiar dacă, potrivit clauzelor contractuale, lucrarea este comandată de SC X. ... SRL, prin reprezentant legal A.W., care şi semnează convenţia, nu trebuie omisă împrejurarea, esenţială, că la 7 mai 2003, firma X. l-a mandatat cu puteri depline pe inculpatul S., să-i reprezinte interesele şi să acţioneze în numele său, pentru dobândirea terenului de pe strada C. din ..., sens în care avea îndrituirea legală să solicite orice acte şi să îndeplinească orice activitate subsumată acestui scop.
Nu poate fi primită, critica inculpaţilor din cauză în sensul că rapoartele de evaluare fiind întocmite la comanda beneficiarului SC B.R., nu erau destinate publicităţii, şi nici însuşirii lor de către Consiliul Local.
Astfel, Curtea reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art.150 alin.2 din Cp., raportul de evaluare datat 15.05.2003, aparţine Consiliului Local ..., întrucât, real sau nu, fiind depus la mapa consilierilor, a stat la baza emiterii hotărârii de Consiliu Local.
Astfel, în referatul întocmit de SPAPLU se invocă acest raport, iar denumirea hotărârii de Consiliu Local este „de aprobare a raportului de evaluare".
Rezultă că raportul s-a întocmit la comanda unei entităţi de drept privat, devenind apoi al instituţiei de drept public, Consiliul Local ....
În concluzie, Curtea reţine că raportul de evaluare a inculpatului S.M.T., a condus la denaturarea valorii terenului inculpatului H., iar pe de altă parte, a fost aprobat, fără a avea anexate, actele de proprietate ale SC B.R. SRL.
Obligaţiile prevăzute în raportul de evaluare între evaluator şi beneficiar nu pot fi opozabile Consiliului Local. Câtă vreme, chiar beneficiarul, respectiv SC B.R. a depus rapoartele de evaluare la Consiliul Local, este evident că acestea au fost solicitate a fi efectuate, pentru a sta la baza schimbului de terenuri dintre primărie şi familia H., în sensul dovedirii valorii acestora.
Corespunde realităţii că în lunile mai-iunie 2003, nu exista un cadru legal specific, aplicabil operaţiunilor de schimb de terenuri din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, care să impună ca şi condiţie de valabilitate a hotărârii de consiliu de aprobare a schimbului, existenţa unui raport de evaluare, pe care autoritatea locală să-l însuşească, dar, în condiţiile în care, chiar beneficiarul raportului de evaluare, comandat, îl depune la consiliul local, pentru a fi avut în vedere la schimbul de terenuri, iar acesta îl însuşeşte, nu mai poate fi ignorat conţinutul său, independent de faptul că raportul de evaluare nu era de fapt necesar pentru validitatea hotărârii de consiliu.
În legătură cu acest aspect, martorul C.C., în declaraţia de la fila 101 vol. II Curte, relevă textual: „ca să se realizeze schimbul, întocmirea rapoartelor de evaluare era obligatorie, aceasta şi prin prisma Legii nr. 215/2001, modificată în anul 2006. Dacă Consiliul Local aprecia că era nevoie de un asemenea raport de evaluare, el trebuia întocmit de serviciul de administrare a patrimoniului din cadrul Consiliului Local. ”, deci nicidecum de către inculpatul S.M.T., funcţionar public în cadrul Primăriei ..., entitate angajată în contractul de schimb cu firma X., reţine Curtea.
În faţa Curţii, martorul V. A., în declaraţia de la fila 80 vol. IV, învederează că „în cazul schimbului de terenuri trebuia să existe raport de evaluare”.
Pe de altă parte, şi martora B.R. în declaraţia de la fila 103 Curte, volumul II, afirmă textual „până în anul 2006, nu exista obligativitatea întocmirii unui raport de evaluare în cazul schimbului de terenuri. Cu toate acestea, noi însă (primăria) ceream aceste rapoarte.”
Faţă de declaraţiile martorilor C.C. şi B.R., Curtea reţine nesinceritatea inculpaţilor S.M.T. şi H., care desfăşurându-şi activitatea în cadrul consiliului local, ştiau uzanţele, încetăţenite în cadrul acestuia, în sensul că schimburile de terenuri aveau la bază rapoarte de evaluare. Aşa fiind, susţinerile acestora în sensul lipsei de obligativitate a rapoartelor de evaluare, faţă de cutumele stabilite în cadrul consiliului local, apar ca nefondate, urmând a fi înlăturate.
Deşi nu exista o prevedere legală în sensul obligativităţii raportului de evaluare în cazul schimbului de terenuri, Curtea reţine din declaraţiile martorilor menţionaţi mai sus, că în cadrul Consiliului Local ..., cu toate acestea, se solicita prezentarea unui asemenea raport de evaluare, care să stea la baza tuturor schimburilor de imobile.
Este real, că orice contract de schimb se încheie în faţa notarului public, printr-un act semnat în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, dar tot adevărat este, că orice raport de evaluare întocmit, pentru a sta la baza aprobării unui schimb de terenuri, trebuie să conţină date reale, veridice, deoarece pe baza concluziilor expertului, consilierii aprobă sau nu schimbul.
În speţă, inculpatul S.M.T. trebuia să menţioneze în rapoartele de evaluare, datele reale ale cauzei, respectiv că terenul evaluat nu era total în proprietatea beneficiarului, şi nici întru totul liber de sarcini, rămânând la latitudinea consilierilor, dacă aprobă sau nu schimbul, în raport de aceste împrejurări.
Chiar dacă, s-ar accepta ideea că rapoartele erau destinate exclusiv uzului firmei X., acestea trebuiau să conţină date reale.
Inculpatul S.M.T., putea să prevadă, ştiind că rapoartele de evaluare erau necesare schimbului de terenuri, că acestea ar putea fi depuse la consiliul local, de către firma X., pentru a justifica valoarea terenurilor, implicate în acea operaţiune juridică. Menţionarea în cuprinsul rapoartelor, a unor date nereale, avea tocmai menirea inducerii în eroare a consilierilor şi aprobarea schimbului.
Nu se poate accepta susţinerea inculpatului H. că inculpatul S.M.T. nu a supraevaluat valoarea terenurilor sale, câtă vreme s-a dovedit fără putinţă de tăgadă, prin audierea expertului B.Z., şi prin concluziile expertizei de evaluare a proprietăţii imobiliare din 17 decembrie 2014 – Curte şi prin actele depuse la dosarul Tribunalului Maramureş, emanând de la ANEVAR, din 29 martie 2012, că inculpatul S.M.T. a utilizat în cadrul rapoartelor de evaluare, metode „care nu sunt conforme cu Standardele Internaţionale de Evaluare (metoda experţilor tehnici prev. de H.G. nr. 834/1991 şi cea a comparaţiei prin bonitare)”. Astfel, s-a învederat în cadrul expertizei efectuate în faţa Curţii de către cei trei specialişti evaluatori că metodologia prevăzută prin H.G. nr. 834/1991 evidenţiază o valoare de utilizare valabilă numai pentru societăţile comerciale cu capital de stat, valoare care nu are nicio legătură cu valoarea de piaţă a terenurilor supuse schimbului. Prin această metodă, pentru evaluarea terenurilor intravilane se porneşte de la o „valoare de bază pe metru pătrat al terenului” stabilită strict administrativ, fără nici o legătură cu preţul de piaţă, la care se aplică mai multe corecţii procentuale şi coeficienţi (al căror mod de calcul nu este cunoscut), rezultatul fiind o valoare de tip administrativ care nu poate fi privită în nici un caz ca o reprezentare a valorii de piaţă.
Ori, utilizarea de către inculpatul S.M.T., în calitate de expert, cu o bogată experienţă profesională, de presupus, a unor valori stabilite strict administrativ, fără nicio legătură cu valoarea de piaţă a terenurilor supuse schimbului, pentru dovedirea valorii de circulaţie a acestora, rapoarte care au fost însuşite de consiliul local, nu poate duce Curtea la concluzia că, acesta a acţionat din culpă sau din neştiinţă.
Atâta vreme cât singur recunoaşte că inc. S. i-a comandat cele două rapoarte de evaluare, care trebuiau să stea la baza unui schimb de terenuri, între o firmă comercială şi o instituţie publică, era evident şi notoriu că se impunea stabilirea valorii de piaţă a acestora, pentru ca niciuna dintre părţi să nu fie prejudiciată, în urma schimbului.
Ori, menţionarea în cuprinsul rapoartelor, a unor date nereale, avea tocmai menirea inducerii în eroare a consilierilor, cu privire la valoarea terenurilor supuse schimbului, şi aprobarea acestuia. Pe de altă parte, reiese indubitabil chiar din titulatura rapoartelor, că acestea erau „de evaluare” , ceea ce presupunea, obligatoriu, stabilirea unei valori de piaţă a acestora, pentru a se cunoaşte dacă schimbul era echitabil sau nu pentru ambele părţi.
Aşa fiind, utilizarea de către S.M.T. a unor valori stabilite strict administrativ, în calitate de expert, în cuprinsul actelor întocmite, demonstrează fără dubiu intenţia acestuia de a-l favoriza pe inculpatul H. în aprobarea schimbului.
Susţinerea tribunalului în sensul că rapoartele de evaluare conţin valori nereale, care au dus la supraevaluarea terenurilor inculpatului H. este judicioasă, magistratul învederând că prin metoda comparaţiei prin bonitare uzitată de S.M.T. s-a ajuns la o valoare de 465.573 euro, respectiv 14,22 euro/mp, superioară valorii reale de piaţă a aceloraşi terenuri, aceea de 400.545 euro.
Prin urmare, afirmaţia apărătorilor inculpatului H. că „procedeul folosit de instanţă este incorect, întrucât s-au încălcat regulile ştiinţifice ale metodei comparaţiei, comparându-se ceea ce nu este de comparat”, este total nefondată, neputând fi primită.
Dovada că S.M.T. a supraevaluat terenurile inculpatului H. rezultă şi din concluziile experţilor evaluatori imobiliari inserate în proba ştiinţifică din 17 decembrie 2014 din faţa Curţii, care relevă că „valoarea de piaţă la 26 mai 2003 pentru terenurile din str. T. şi S. este de 5.93 euro/mp şi nicidecum 14,22 euro/mp cât a stabilit S.M.T. în raportul de evaluare.”
În legătură cu votul inculpatului H. în cadrul şedinţei Consiliului Local, şi omisiunea de a-i informa pe consilieri că are un interes în cauză, contrar disp. art. 47 din Legea nr. 215/2001, se reţin următoarele:
În actul de sesizare i se reproşează apelantului că a votat în cadrul şedinţei consiliului local, şi că nu a adus la cunoştinţa membrilor acestuia, faptul că are un interes, încălcând disp. art. 47 din Legea nr. 215/2001.
În faţa tribunalului, inculpatul H. a învederat că în momentul în care a aflat de iniţiativa SC B.R. SRL, de a efectua schimbul de terenuri „s-a abţinut de a participa la votarea” în Consiliul local a hotărârii de aprobare a schimbului. În faţa Curţii, în declaraţia de la fila 295, inc. H. arată că „la data de 26 mai 2003 s-a aprobat cererea formulată de firma X. şi s-a dispus schimbul de terenuri, între cele deţinute de B.R., cu terenul proprietatea primăriei, în urma votului consilierilor prezenţi.
Arăt că la această şedinţă, din 25 de consilieri, au fost prezenţi 24. Eu de la început fiind prezent, am învederat că nu particip la vot. În procesul verbal întocmit s-a menţionat însă, că sunt prezenţi 23 de consilieri, iar în dreptul numelui meu este menţionat H – cifra 1- A. Nu am considerat necesar să le explic celorlalţi consilieri, despre vânzarea anterioară a terenurilor mele, către B.R., deoarece în mapa fiecărui consilier erau depuse toate actele necesare aprobării schimbului.”
Curtea reţine că, în speţă, sunt operante prevederile art. 47 din Legea nr. 215/2001.
Potrivit art. 65 din aceeaşi lege „consilierii au dreptul să solicite ca în procesul verbal să se consemneze expres modul în care au votat, secretarul fiind obligat să se conformeze.” Astfel, inculpatul H., observând că în procesul verbal s-a strecurat o eroare privind modul în care şi-a exprimat dreptul de vot, trebuia de urgenţă şi de îndată, să ceară rectificarea acestuia. Nesolicitând corectarea procesului verbal, înseamnă că a acceptat tacit cele inserate în el. Faptul că inculpatul H. nu s-a retras de la vot, ci a votat abţinere, este dovedit prin declaraţia martorului P.M.O.R. din faţa Curţii de la fila 50, vol. II, care relevă: „H. a fost prezent, dar s-a abţinut de la vot”. La fel declară şi martorul S.R., în declaraţia din faţa Curţii de la fila 52 vol. II, care afirmă: „Inculpatul H. nu a votat şi s-a abţinut de la vot.”
Şi martora B.R., în faţa Curţii, fila 103 vol. II relevă : „ori de câte ori consilierii se abţineau nu îşi motivau abţinerea, pe cale de consecinţă nici H. nu a făcut-o. Cred că pe inculpatul H., dacă l-ar fi întrebat oricare dintre consilieri motivul abţinerii, presupun că ar fi răspuns”.
Şi martorul C. E., în faţa Curţii, la 13 mai 2015, a învederat că „H. a votat pentru schimbul de terenuri, în sensul că s-a abţinut. A învederat că abţinerea este considerată ca şi o exercitare a dreptului de vot”.
Rezultă astfel, din declaraţiile martorilor menţionaţi că inculpatul H. a votat „abţinere”.
Chiar dacă potrivit art. 64 alin.(2) din Legea nr. 215/2001 abţinerile se contabilizează la voturile „contra”, acest fapt nu prezintă relevanţă, câtă vreme inculpatul H. nu s-a retras de la vot, participând la acesta, dovedindu-se că avea un interes patrimonial în problema supusă dezbaterii consiliului local.
Interesul său rezidă din faptul că la data de 26.05.2003, B.R. avea în proprietate numai 26.257 mp şi nu 32.734 mp, cum apare în H.C.L.
Suprafaţa diferenţă de teren, până la 32.734 mp urma să fie dobândită de B.R. abia la 28.05.2003, când la Biroul Notarului Public C.N., sub nr.1635, s-a autentificat actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare nr.1474 din 16.05.2003 (vol.VI u.p., filele 408-409).
Conform acestui document, H. P.A. şi H. A., prin mandatarii H.I. şi H. S., transmit către S.C. B.R., în considerarea preţului iniţial plătit şi un teren în suprafaţă de 6.477 mp, rezultat ca urmare a parcelării suprafeţei de 14.477 mp, fapt materializat în actul de parcelare autentificat sub nr. 1636/28.05.2003, la acelaşi birou notarial (vol.VI u.p., fila 107).
Explicaţia acestui fapt constă în existenţa unei ipoteci asupra acestei suprafeţe de teren, în favoarea Băncii ….
Deci, rezultă fără dubiu că suprafaţa de 6477 mp a fost vândută către B.R. după data şedinţei de consiliu local, interesul patrimonial fiind astfel evident şi actual.
Existenţa interesului cu privire la proiectul de hotărâre supus votului, este relevată şi prin declaraţia martorului F.B. F., avocat al firmei X., de la fila 106 vol. II Curte şi din faza de urmărire penală, care susţine că „înainte de 26 mai 2003, inclusiv în perioada premergătoare efectuării schimbului între B.R. şi Consiliul Local ..., deci când terenul lui H. era deja vândut, a purtat discuţii cu inculpatul H. în cursul cărora inculpatul i-a relatat că s-au întreprins demersurile necesare schimbului, constând în schiţe de dezmembrare, rapoarte de evaluare”, afirmaţii din care reiese clar implicarea, ulterioară înstrăinării terenului a lui H., în procedurile Consiliului Local, precum şi promisiunile făcute lui S.B..
Martorul F. menţionează că la 26 mai 2003, B.R. nu era proprietar pe întreaga suprafaţă supusă schimbului.
Martorul F.B., în faţa Curţii a învederat că menţine declaraţiile date în faza de urmărire penală, la DNA, şi că la începutul anului 2003 l-a cunoscut pe S.B., director al firmei X., şi de la el a aflat că societatea urmează să achiziţioneze un teren în ..., ce urma să facă apoi obiectul unui schimb, susţinând inculpatul S. că schimbul este singura modalitate de obţinere a terenului.
Revenirile martorului din faţa Curţii, în sensul că a ştiut că inculpatul H. este consilier numai la 28 mai 2003, când s-a semnat actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare, vor fi înlăturate prin chiar susţinerile acestuia, din cuprinsul aceleiaşi declaraţii, unde învederează că „îmi menţin declaraţiile date la DNA în anul 2008, respectiv toate declaraţiile din faza de urmărire penală.” Ori, în acele declaraţii martorul recunoaşte că ştia că H. este consilier şi că a purtat discuţii cu acesta înainte de 26 mai 2003.
Martorul precizează că atunci când B.R. a revândut terenul din str. C. către firma X.... cu suma de peste 1.000.000 euro, s-au luat în considerare, toate cheltuielile avute de B.R. cu acel proiect, respectiv preţul terenului cumpărat de la familia H., cheltuielile cu autorizaţiile, proiectarea, plata avocaţilor şi onorariile notarilor, intabularea în cartea funciară, şi dobânda aferentă finanţării, precum şi costurile de administrare ale proiectului B.R..
De asemenea, şi martorul C.C., în declaraţia de la fila 101 vol. II Curte susţine că „înainte de 26 mai 2003 l-a sunat la telefon inculpatul H., pentru a se interesa dacă actele sunt gata, pentru a se discuta schimbul în luna mai 2003, telefonul vizând urgentarea întocmirii actelor necesare aprobării schimbului.”
Martorul învederează că „schimbul s-a aprobat rapid, fără exprimarea vreunui punct de vedere şi a niciunui comentariu din partea consilierilor, atitudine care, în cazul altor proiecte, nu era întâlnită, existând discuţii şi întrebări.”
Martorul precizează că îşi menţine integral declaraţiile din faza de urmărire penală.
Mai mult, precizează că în vederea realizării schimbului, întocmirea raportului de evaluare era obligatorie, aceasta şi prin prisma Legii nr. 215/2001, modificată în anul 2006. Susţine martorul că , dacă Consiliul Local aprecia că este nevoie de un asemenea raport de evaluare, el trebuia întocmit de Serviciul de administrare a patrimoniului din cadrul Consiliului Local. Precizează totodată că metoda de calcul uzitată de S.M.T. nu a fost corectă, pentru că a folosit la preţul de bază aceeaşi valoare de pornire de 95.050 lei pentru suprafeţele supuse schimbului, ceea ce s-a reflectat într-un raport de schimb de 2 la 1, pe care nu l-a apreciat ca fiind favorabil Consiliului Local ..., însă ulterior, prin raportul de schimb de 1 la 3 a considerat că Primăria nu mai este păgubită cu nimic.”
Şi martora B.R. în declaraţia din faţa Curţii , fila 103 vol. II, relevă că „înainte de 26 mai 2003, I.M. i-a spus că inculpatul H. a întrebat-o dacă este întocmită documentaţia pentru şedinţa din 26 mai 2003. ” Martora învederează că în 26 mai 2003, inculpatul H. a afirmat că „nu participă la vot”, fără să dea nicio explicaţie. Martora precizează că din bârfe a auzit că H. era interesat în schimbul de terenuri, deoarece urma să-şi vândă terenurile în favoarea firmei X.. Martora afirmă că lui H. i-a aparţinut ideea schimbului de teren, acesta făcând pledoarii pentru investiţii în ....
Martora precizează că „la 26 mai 2003 , când s-a aprobat schimbul, B.R. nu avea depuse la Consiliul Local toate actele doveditoare necesare schimbului. Le-am pus în vedere să le depună, în caz contrar putând să revocăm hotărârea de Consiliu.” În cuprinsul aceleiaşi declaraţii, martora B.R. nu recunoaşte susţinerea iniţială din faza de urmărire penală, cum că ea cunoştea faptul că înainte de 26 mai 2003 B.R. cumpărase de la H. terenuri. A învederat Curţii că explică declaraţia de la procuror ca fiind dată sub imperiul stresului emoţional, soţul său suferind o intervenţie chirurgicală.
Cu toate acestea însă, a învederat Curţii că îşi menţine ambele declaraţii date în faza de urmărire penală, în cuprinsul cărora a afirmat că lui H. i-a aparţinut ideea schimbului de terenuri şi că tot el a făcut pledoarie pentru investiţii în municipiul ..., dar şi în privinţa susţinerii că inculpatul H. a interogat-o pe I.M. despre întocmirea documentaţiei pentru şedinţa din 26 mai 2003 a Consiliului Local.
Martora B., în declaraţia de la Curte, a precizat că „B.R. nu avea extras CF pentru 32.734 mp teren, ci doar pentru 3 ha, dar în schiţa de dezmembrare apărea această suprafaţă de teren, condiţii în care s-a menţionat în hotărâre, că se vor prezenta actele doveditoare ale proprietăţii, până la data efectuării schimbului, în mod efectiv.”
Nu trebuie omis faptul că inculpatul H. recunoaşte în faţa Curţii, că la 19 mai 2003, a fost prezent în Comisia de urbanism, când s-a dat şi implicit şi-a dat şi el un aviz consultativ pentru PUD –ul de pe str. C.. Recunoaşterea inculpatului se coroborează perfect cu susţinerea procurorului, din actul de sesizare, în sensul că, la data de 19.05.2003, Comisia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din cadrul Consiliului Local ..., a avizat favorabil Planul Urbanistic de Detaliu din zona C., pentru construirea Supermarket-ului X.. Inculpatul H.I., membru al acestei comisii, a fost prezent la şedinţa din 19 mai 2003, a votat şi nu a relatat nimic despre interesul său în afacere.
Nu-i poate fi reproşat secretarei B.R. că nu a avizat consilierii şi pe preşedintele de şedinţă despre incidenţa art. 47 din Legea nr. 215/2001, in privinţa inculpatului H., deoarece aşa cum susţine în faţa Curţii, aceasta „la 26 mai 2003, nu a ştiut că terenurile aparţinuseră inculpatului H.. Dacă ar fi ştiut că anterior schimbului, terenurile cumpărate de B.R. aparţinuseră lui H.I., i-ar fi încunoştinţat pe consilieri.”
Curtea reţine că şi I.M., în faza de urmărire penală a declarat la fel: „Nu am cunoscut de existenţa contractului de vânzare-cumpărare din 16 mai 2003 şi niciunul din documentele aflate la dosar, nu sugera faptul că H.I. ar fi fost proprietar anterior.” În faţa Curţii, în declaraţia de la fila 75 vol. IV, martora relevă că „îşi menţine integral declaraţiile date la DNA, precizează că nu a cunoscut existenţa contractului de vânzare-cumpărare din 16 mai 2003 încheiat între familia H. şi B.R., deoarece din actele depuse în mapa consilierilor nu rezultau aceste aspecte.” Precizează că, „la data schimbului de terenuri, din 26 mai 2003, lipsea un extras CF în privinţa dovezii proprietăţii terenurilor aparţinând B.R..”
Rezultă astfel, fără echivoc, din probele testimoniale şi scrise, că inculpatul H. nu le-a comunicat colegilor săi consilieri interesul patrimonial ce-l avea, respectiv că terenurile supuse schimbului cu Primăria ... îi aparţinuseră, că acestea fuseseră vândute doar parţial către B.R. la 26 mai 2003, iar pe de altă parte, era moral să informeze despre aceste aspecte şi pe secretarul municipiului, care să poată proceda conform art. 34 lit. h) din OUG nr. 35/2002.
Reiese că atitudinea inculpatului H., pe lângă faptul că a dus la încălcarea dispoziţiilor legale, a fost una formală, deoarece potrivit art. 64 din Legea nr. 215/2001, hotărârile şi alte propuneri se adoptă cu votul majorităţii consilierilor prezenţi. Ori, inculpatul H. ştia înaintea începerii şedinţei că toţi consilierii, fiind entuziasmaţi de brandul X. – aceasta fiind printre primele investiţii din municipiu, vor vota favorabil adoptării proiectului, astfel că exprimarea votului său prezenta relevanţă doar pentru S.B. şi nicidecum pentru luarea hotărârii în cadrul Consiliului local. Votul său a contribuit doar la realizarea cvorumului. Chiar votând „abţinere”, dar neexplicând adevăratul motiv, şi mai ales, neretrăgându-se de la vot, inculpatul H. i-a arătat inculpatului S. că are situaţia sub control şi chiar se expune, votând cu încălcarea dispoziţiilor legale, pentru realizarea schimbului de terenuri.
Curtea reţine atitudinea contradictorie a inculpatului H. în această speţă. Astfel, a susţinut de la început proiectul X.; apoi în Comisia de urbanism a votat favorabil, iar pe de altă parte, în şedinţa din 26 mai 2003 a votat „abţinere” în prezenţa mituitorului S.B., în loc să se retragă de la vot.
Examinând hotărârea Consiliului Local nr. 297/2003, se reţine că şi potrivit raportului de expertiză contabilă, efectuată în cauză, Municipiul ... şi S.C. B.R. S.R.L. au convenit ca schimbul de terenuri obiect al contractului nr. 1831/11.06.2003 să fie efectuat la preţul de 17.476.683.000 lei (echivalentul a 465.573,10 Euro) la care se adaugă TVA, iar pentru diferenţa valorică a terenurilor municipiul să nu fie obligat la plata vreunei sulte. Astfel, s-a schimbat suprafaţa de 10.895 mp proprietatea Municipiului ... cu terenul de 32.734 mp proprietatea S.C. B.R. S.R.L., cu un raport de schimb de 1 la 3, fără a rezulta o diferenţă de valoare şi fără a fi datorată sultă.
Împrejurarea că Primăria ... a modificat raportul de schimb în privinţa terenurilor supuse acestei operaţii juridice, nu exclude caracterul fals al rapoartelor de evaluare, întrucât ele au valoare probatorie şi semnificaţie juridică, respectiv raportat la conţinutul lor, ele puteau genera consecinţe juridice. În speţă, rapoartele de evaluare au fost întocmite pentru a stinge un raport juridic intervenit între Primăria ... şi B.R..
Mai mult, infracţiunea de fals se consumă în momentul realizării acţiunii de denaturare a adevărului, de falsificare a înscrisurilor. Ori, câtă vreme în conţinutul lor s-a menţionat că B.R. era proprietar pe întreaga suprafaţă de teren de 32.734 mp în loc de 26.257 mp, fără a se face vorbire de ipoteca existentă, alături de menţiunea nereală că terenul este liber de sarcini, concluzii însuşite de consiliul local, cu excepţia raportului de schimb, nu justifică apărarea inculpatului H. că „rapoartele de evaluare au avut o valoare orientativă”. În acest sens, se va înlătura din ansamblul probator declaraţia martorului P.M.O.R. din faţa Tribunalului, care a susţinut că „rapoartele de evaluare au avut o valoare orientativă”.
Şi în cazul schimbului, copermutanţii trebuie să fie proprietari integrali ai bunurilor supuse acestei operaţii juridice, ceea ce rezidă din formularea „copermutantul prim lasă şi predă deplina proprietate copermutantului secund”, ceea ce înlătură apărarea inculpatului H., de unde rezultă că cerinţa deplinei proprietăţi trebuia îndeplinită atât la 26 mai 2003, cât şi la 11 iunie 2003, legea nedistingând în această privinţă.
În acest sens, vor fi înlăturate de către Curte din ansamblul probator, declaraţiile martorilor B.R., din 18.01.2010, din faţa Tribunalului şi P.M.O.R. din 14 decembrie 2010, din faţa instanţei, care relevă: „când Consiliul Local a aprobat schimbul de terenuri, nu era necesar ca B.R. să fi fost proprietar al terenurilor oferite la schimb.”
De altfel, susţinerea martorei B.R., din faţa Tribunalului, vine în contradicţie cu afirmaţia din faţa Curţii, în care relevă că la 26 mai 2003 , când s-a aprobat schimbul, B.R. nu avea depuse la Consiliul Local toate actele doveditoare necesare schimbului, condiţii în care le-a pus în vedere să le depună, în caz contrar putând să revoce hotărârea de Consiliu.”
Deci, iată că secretarul municipiului recunoaşte în faţa instanţei de apel, că la 26 mai 2003, la data aprobării schimbului de către Consiliul local, B.R. trebuia să fie proprietarul terenurilor schimbate, cu cel al primăriei.
Pe cale de consecinţă, la pronunţarea deciziei judecătoreşti în această speţă, magistraţii vor avea în vedere declaraţia martorei B. din faţa Curţii,în integralitatea ei.
Dacă rapoartele de evaluare ar fi avut un caracter obiectiv şi veridic, în cuprinsul acestora inculpatul S.M.T. trebuia să menţioneze că la data de 26 mai 2003, B.R. nu era proprietar asupra întregii suprafeţe de teren schimbate, dar acest aspect se va remedia până la data încheierii contractului în formă autentică; mai trebuia să învedereze existenţa ipotecii în legătură cu care se impunea menţiunea că va fi radiată în câteva zile.
Este evident că dacă rapoartele de evaluare ar fi conţinut datele reale ale speţei, consilierii nu ar mai fi aprobat schimbul. Rezultă fără dubiu că, inserarea datelor nereale, inclusiv în privinţa valorii terenurilor supuse schimbului, au avut drept unic scop inducerea în eroare a consilierilor, în vederea aprobării schimbului.
Nu poate fi primită susţinerea că Primăria ... nu a solicitat B.R. să anexeze la cererea de efectuare a schimbului, actele din care să rezulte că este proprietarul terenului, această apărare fiind combătută prin declaraţia martorei B.R. din faţa Curţii, de la fila 103 vol. II în care aceasta relevă că „B.R. nu avea extras CF pentru 32.734 mp teren, ci doar pentru 3 ha, dar în schiţa de dezmembrare apărea această suprafaţă de teren, condiţii în care s-a menţionat în hotărâre că se vor prezenta actele doveditoare ale proprietăţii, până la data efectuării schimbului în mod efectiv. La 26 mai 2003 , când s-a aprobat schimbul, B.R. nu avea depuse la Consiliul Local toate actele doveditoare necesare schimbului, condiţii în care le-a pus în vedere să le depună, în caz contrar putând să revoce hotărârea de Consiliu.”
Rezultă că B.R., neavând anexate actele de proprietate, cum era firesc într-o tranzacţie, Consiliul local a fost de acord să amâne depunerea acestora, până la data încheierii contractului în formă autentică, la notar.
În privinţa instigării la abuz în serviciu în dauna intereselor publice, pentru a nu fi reiterate, se vor avea în vedere considerentele şi motivarea evocate de către Curte, în privinţa apelului formulat de DNA, care îşi păstrează întru totul valabilitatea.
În mod judicios a fost calculată valoarea mitei la suma de 149.455 euro de către Tribunalul Maramureş, ca fiind diferenţa între valoarea de piaţă a terenurilor proprietatea inculpatului H., stabilită prin expertiza judiciară efectuată în faţa Tribunalului Maramureş, de 400.545 euro, şi suma de 550.000 euro încasată de inculpatul H. de la SC B.R., cu titlu de preţ al terenului înstrăinat, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 1474 din 16 mai 2003, la BNP Niculina Căpuşan.
Prin actul de trimitere în judecată, s-a reţinut că obiectul mitei ar fi reprezentat de suma de 490.000 euro, calculată prin scăderea din suma de 550.000 euro primită de inculpatul H., a valorii reale a terenurilor proprietatea acestuia, astfel cum a fost stabilită prin raportul de constatare economico-financiară a specialistului DNA.
Pentru a stabili valoarea reală a terenului, a fost efectuat în faza de urmărire penală un raport de constatare tehnico-ştiinţifică, în baza rezoluţiei procurorului din 11 iunie 2007.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nu îndeplineşte însă exigenţele impuse de art. 112 C.pr.pen.. Conform art. 112 C.pr.pen., „când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt, şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.” Aşa cum reiese din analiza articolului mai sus menţionat, ceea ce caracterizează constatarea tehnico-ştiinţifică este urgenţa. Un atare mijloc de probă se impune a fi administrat în vederea procurării datelor oportune rezolvării cauzei, întrucât este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale speţei şi trebuie să se facă, într-un moment apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea tehnico-ştiinţifică poate surprinde aspecte cu relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale.
Ori, reiese în mod indubitabil că dispunerea efectuării constatării tehnico-ştiinţifice la 4 ani de la comiterea infracţiunilor, este netemeinică şi nelegală, făcând-se cu încălcarea disp. art.112 C.pr.pen..
Sancţiunea care intervine într-o asemenea situaţie este cea prevăzută de art. 64 alin.(2) C.pr.pen., constatarea tehnico-ştiinţifică fiind un mijloc de probă obţinut ilegal, astfel că nu poate fi folosită în procesul penal.
Pe cale de consecinţă, cele statuate în rapoartele de constatare ale DNA, nu pot fi însuşite de către Curte, judecătorul fondului învederând corect, că acestea au fost efectuate în faza actelor premergătoare, de către specialişti care nu erau independenţi faţă de autoritatea care le-a dispus. Curtea, în apel, a respectat întru totul dreptul la apărare al inculpaţilor, precum şi principiul egalităţii de arme, dispunând administrarea mai multor probe ştiinţifice, la efectuarea cărora au participat şi experţi propuşi de către inculpatul H. şi DNA, conform statuărilor din Deciziile CEDO „Foucher vs. Franţa”, 1997, „Dima vs. România”, 2006, „Coltin vs. Belgia”, 2005.
Rapoartele de constatare ale DNA, fiind efectuate în faza actelor premergătoare, puteau fi luate în considerare de către magistraţi, doar dacă în speţă se respectau de către procuror, prevederile art. 224 alin.(3) C.pr.pen..
Curtea reţine că de la dosarul de urmărire penală lipseşte procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare, ce constituie mijloc de probă conform art. 224 C.pr.pen.. Curtea va retine în speţă, incidenţa dispoziţiilor Deciziei 126 din 26 aprilie 2001 a Curţii Constituţionale care statuează în al. 3 al. art. 224 din Codul de procedura penală că „procesul verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Rezultă, prin urmare, că în această fază, cu excepţia procesului verbal menţionat, nu pot fi efectuate acte de procedura care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedura penala şi care să vizeze o anumita persoană bănuită ca fiind autorul infracţiunii”.
Pe cale de consecinţă, în lipsa procesului-verbal menţionat, rapoartele de constatare ale DNA trebuie înlăturate din ansamblul probator administrat.
De asemenea, declaraţiile martorilor C. şi M. (specialiştii DNA), date în faţa Curţii de Apel Cluj , care au susţinut în faţa magistraţilor, concluziile rapoartelor de constatare, vor fi înlăturate, pentru aceleaşi considerente, ele derivând dintr-un mijloc de probă administrat ilegal.
La data de 26 martie 2012, în faţa Tribunalului Maramureş a fost întocmit un raport de expertiză tehnică judiciară de către experta B.Z., cu participarea expertului parte S.G., care avea ca obiective stabilirea valorii de circulaţie pentru terenurile din str. T. şi S., şi C. în perioada mai-iunie 2003.
La data de 19 aprilie 2012 s-a efectuat şi o completare la acest raport de expertiză, care a concluzionat că terenurile din str. T. şi S. aveau o valoare de piaţă de 400.545 euro, iar cel din C. o valoare de 360.733 euro.
Din declaraţiile expertei B.Z., audiată în faţa Curţii, la fila 105 vol.II, rezultă că în privinţa terenului de pe str. C. „natura terenului de fundare este foarte bună”. Aceeaşi martoră relevă că „însemnătatea valorii unui teren este determinată de scopul în care este achiziţionat şi al utilizării finale”. Precizează că îşi menţine întru totul concluziile statuate în expertiza ataşată dosarului şi în care relevă că terenurile din str. T. şi S. aveau o valoare de piaţă de 400.545 euro, iar cel din C. o valoare de 360.733 euro.
În faţa Curţii, pentru verificarea valorii de piaţă a terenurilor supuse schimbului, s-au efectuat două expertize de evaluare a proprietăţii imobiliare.
Prin expertiza specialistului B.V. s-a statuat că cele de pe str. T. şi S. au o valoare de piaţă de 672.700 euro, iar pentru cel de pe strada C. este de 516.000 euro.
Prin concluziile expertizei întocmite la 17 decembrie 2014, de către o comisie formată din 3 experţi, s-a stabilit o valoare de piaţă pentru terenurile din str. T. şi S. la 194.112 euro, iar pentru cel de pe strada C. la 150.242,05 euro. Concluziile expertizei şi a completării la aceasta efectuate de B.V. vor fi înlăturate, deoarece valorile de piaţă stabilite sunt exagerate, raportat la importanţa economică a terenurilor aparţinând inculpatului H., şi insuficient fundamentate ştiinţific pentru a sta la baza unei hotărâri judecătoreşti.
Având în vedere că valoarea de piaţă stabilită prin expertiza din 17 decembrie 2014 pentru terenurile situate în str. T. şi S. este de 194.112 euro, iar cea din expertiza efectuată de B.Z. este de 400.545 euro, nu se poate agrava situaţia inculpaţilor în propria cale de atac, rezultând o valoare a avantajelor patrimoniale de care a beneficiat inculpatul H., mai mare decât cea avută în vedere de magistraţi la pronunţarea hotărârii de către Tribunalul Maramureş.
Din aceste considerente, valoarea de piaţă a terenurilor de pe str. T. şi S., precum şi a celui de pe str. C., avută în vedere de către Curte la judecarea cauzei, va fi cea stabilită prin expertiza tehnică judiciară efectuată de expertul B.Z. în faţa Tribunalului Maramureş.
Susţinerea judicioasă a Tribunalului Maramureş va fi însuşită de către Curte în sensul că, deşi în aparenţă un contract de vânzare-cumpărare de tipul celui încheiat în cauză este supus principiului libertăţii contractuale, conform art. 969 C.civ. aplicabil la acea dată, părţile fiind libere să stabilească preţul bunului vândut, acesta nu înlătură răspunderea penală a inculpaţilor în condiţiile în care ei aveau cunoştinţă despre operaţiunile ce urmau să fie efectuate. Astfel, beneficiind de complicitatea inculpatului S.M.T., prin raportul de evaluare întocmit de acesta, s-a stabilit o valoare a terenurilor ce îi aparţineau inculpatului H.I. la un nivel nereal, de 465.573 Euro, cu intenţia de a asigura realizarea ulterioară a schimbului de terenuri cu Municipiul ....
În aceste condiţii, suma de 149.455 Euro reprezentând diferenţa de preţ dintre valoarea reală a terenului de 400.545 euro şi suma efectiv încasată de inculpatul H.I., constituie un avantaj patrimonial obţinut de acesta, în sensul art. 254 C.pen., de la inculpatul S.B..
Cu privire la existenţa infracţiunii de luare de mită, raţiunea legiuitorului prin edictarea normei juridice incriminatoare prev. în art. 254 cp, este de a preveni şi combate corupţia unor funcţionari, aspect ce periclitează grav normala evoluţie a relaţiilor de serviciu, precum şi prestigiul instituţiei respective. În îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu, funcţionarul public sau orice alt funcţionar, nu trebuie să fie influenţat de interese materiale, de obţinere a unor foloase ce nu i se cuvin. El este ţinut să-şi îndeplinească îndatoririle în mod corect, să nu le trafice, să nu facă din exercitarea lor o sursă de venituri ilicite. Orice act contrar îndatoririlor legal stabilite - ce intră în competenţa funcţionarului – prin care acesta urmăreşte obţinerea unui profit sau satisfacerea unui interes, are ca rezultat perturbarea gravă a relaţiilor de serviciu, şi a intereselor generale ale societăţii, inducând un sentiment de neîncredere în rândul opiniei publice, în autorităţile statului, ori alte persoane juridice.
Obiectul juridic generic al infracţiunii de luare de mită este constituit din relaţiile sociale privitoare la normala evoluţie a raporturilor de serviciu, în acest sens pretinzându-se, prin intermediul dispoziţiei normei juridice penale, o anumită conduită funcţionarilor sau oricărei persoane care prin acţiunea sa poate periclita aceste relaţii sociale.
Obiectul juridic special al infracţiunii de luare de mită îl constituie segmentul de relaţii sociale a căror normală formare , desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu probitate de către funcţionari a atribuţiilor de serviciu încredinţate lor, şi fără a combate faptele de venalitate prin care se aduce atingere bunului mers al unităţilor şi autorităţilor publice, persoanelor juridice de interes public, şi se lezează, implicit, interesele legale ale persoanelor particulare. Este vorba de o dublă garanţie, pe de o parte, prin asigurarea probităţii în comportamentul funcţionarilor, probitate care constituie o valoare socială indispensabilă pentru buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu, iar, pe de altă parte, prin apărarea intereselor legale ale persoanelor particulare.
Infracţiunea de luare de mită este o infracţiune cu subiect activ calificat, autor al acesteia putând fi doar un funcţionar public, sau un alt funcţionar. Potrivit art. 147 C.penal, prin "funcţionar public" se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
În ceea ce priveşte calitatea de funcţionar public a inculpatului H.I., Curtea reţine că acesta a deţinut în cursul anului 2003 funcţia de consilier local în Consiliul Local ..., fiind totodată membru al Comisiei de urbanism şi amenajare a teritoriului din cadrul aceleiaşi instituţii.
Pentru a putea fi reţinută infracţiunea de luare de mită, fapta trebuie comisă în una dintre modalităţile alternative (pretinde, primeşte, acceptă promisiunea sau nu o respinge) în scopul de a îndeplini , a nu îndeplini ori de a întârzia îndeplinirea unui act, acţiunea sau inacţiunea trebuie să aibă loc în legătură cu un act privitor la atribuţiile funcţionarului şi fapta trebuie comisă înainte sau în cursul îndeplinirii actului solicitat de mituitor.
Se mai arată în doctrină că banii sau celelalte foloase trebuie să fie necuvenite, adică inculpatul să nu fie îndreptăţit a le pretinde, primi. Banii sau foloasele trebuie să fie pretinse,primite cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care inculpatul se angajează să o aibă, adică pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, Curtea reţine că inculpatul H.I., în cursul lunii martie 2003 a acceptat promisiunea inculpatului S.B. M. constând în acordarea unor foloase, pe care le-a şi primit, deşi nu i se cuveneau, ele implicând şi obţinerea unei sume de bani nedatorate, în schimbul îndeplinirii unor atribuţii de serviciu.
Astfel, din probele administrate în cauză, inclusiv declaraţia inculpatului H.I. din faţa Curţii, a rezultat că acesta, în perioada menţionată intenţiona să vândă mai multe bunuri imobile care îi aparţineau, pentru a obţine lichidităţi necesare finanţării unui hotel (f. 157, vol. V). Totodată, inculpatul cunoştea prin prisma funcţiei deţinute că firma X. ... era deosebit de interesată în a obţine un teren situat pe str. C. din ... şi totodată, reticenţa autorităţilor legale în a-l înstrăina.
În acest context, inculpatul H.I. a acceptat promisiunea inculpatului S.B. M., reprezentant al firmei menţionate să cumpere terenurile ce îi aparţineau, promiţându-i în schimb că îl va sprijini şi respectiv, nu se va opune unui schimb de terenuri cu Municipiul ..., schimb a cărui aprobare intra în competenţa decizională a Consiliului Local ..., conform art. 123 alin. 4 din Legea nr. 215/2001.
Potrivit art. 254 C.pen., una dintre cerinţele esenţiale ale elementului material al infracţiunii de luare de mită este ca obiectul mitei să constea în bani sau alte foloase, această din urmă noţiune incluzând orice profit sau avantaj patrimonial sau nepatrimonial.
Sfera noţiunii de foloase este largă, incluzând, aşa cum se arată în practica judiciară, ca obiect al acţiunii de mituire chiar „achiziţionarea de către mituitor, de la funcţionar, a unui imobil supraevaluat, în raport cu valoarea de piaţă a acestuia.”
Este corectă în acest sens, susţinerea procurorului „că însuşi faptul vânzării în sine a unui astfel de teren, constituie un folos necuvenit, dobândit de inculpatul H., idee ce trebuie raportată la lipsa de atractivitate a acelor loturi, şi la rapiditatea cu care le-a înstrăinat”.
Mai mult, Curtea reţine că inculpatul H.I. a realizat dincolo de „folosul” menţionat şi un avantaj patrimonial cuantificabil, constând în diferenţa dintre preţul încasat, de 550.000 Euro şi valoarea de circulaţie (de piaţă) reală a imobilului înstrăinat, aceea de 400.545 euro, respectiv suma de 149.455 euro.
Desigur că inculpatul H. era îndrituit la plata preţului terenului vândut firmei X., dar aici se pune problema de moralitate a unei asemenea convenţii, dată fiind calitatea părţilor implicate în tranzacţie. Astfel, nu poate fi omis faptul că firma X. încercase şi anterior, dar fără succes, dobândirea terenului din str. C.. Apoi, trebuie observat că cealaltă parte contractantă era tocmai familia inculpatului H. – consilier local şi membru în Comisia de urbanism – cu atribuţii de serviciu în aprobarea schimbului de terenuri, intervenit ulterior cumpărării acestora, de către firma X., de la el.
Mai mult, câtă vreme probele ştiinţifice au dovedit o valoare de piaţă de 400.545 euro pentru terenurile aparţinând inculpatului H., dar acesta a încasat de la firma X. suma de 550.000 euro, apare evident că suma de 149.455 euro nu este datorată de către cumpărător, fiind întrunite cerinţele art. 254 C.pen., în sensul ca „foloasele să nu fie datorate”.
Nu se poate susţine că nu există infracţiunea de luare de mită, pentru că terenurile inculpatului H., vândute către B.R. au fost mai valoroase decât cel situat în str. C., astfel că neexistând diferenţă de valoare între cele două terenuri, nu subzistă obiectul mitei,deoarece probele ştiinţifice atestă fără echivoc că valoarea de piaţă a terenurilor inculpatului H. a fost de 400.545 euro.
Ori, câtă vreme, pe un asemenea teren, firma X. i-a achitat în plus 149.455 euro, fără nicio justificare, este evident că mita a fost camuflată în preţul de vânzare al terenurilor, reprezentând „contravaloarea” votului în Comisia de urbanism şi plenul Consiliului Local.
Pe de altă parte, faptul că mita a fost disimulată în preţul terenului înstrăinat către B.R., rezultă fără echivoc din împrejurarea că, deşi contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la 16 mai 2003, când era normală achitarea contravalorii bunurilor înstrăinate, plata s-a făcut de către B.R. doar la 19.06.2003, când inculpatul H. îşi îndeplinise în totalitate obligaţiile asumate faţă de inculpatul S., deşi firma X., potrivit susţinerilor inculpatului S., dispunea de cei 550.000 euro încă din luna martie 2003.
Curtea reţine că în practica constantă a instanţei supreme s-a hotărât că „infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul pretinderii folosului sau acceptării lui, sau nerespingerii promisiunii, şi nu în acela în care este primit, că este suficientă simpla acceptare a promisiunii făcute, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea dacă fapta a fost sau nu urmată de primirea banilor pretinşi sau promişi.”
Rezultă fără dubiu că infracţiunea de luare de mită s-a consumat la finele lunii martie 2003, la prima discuţie dintre inculpaţii S. şi H., avută pe terasa restaurantului inculpatului H..
Referitor la cea de-a doua cerinţă a elementului material specific infracţiunii de luare de mită, respectiv ca foloasele pretinse sau acceptate de funcţionar să nu fie datorate acestuia în mod legal, Curtea constată că în cauză nu exista un raport juridic în baza căruia inculpatului S. sau firmelor în interesul cărora acesta acţiona, să le incumbe obligaţia de a cumpăra imobile aparţinând inculpatului H.I. sau familiei acestuia, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că nu au fost achiziţionate pentru construirea unui supermarket, ci pentru a forma obiectul unui viitor schimb.
Înalta Curte a statuat că „fapta funcţionarului de a pretinde, accepta sau a nu respinge, direct sau indirect, foloase materiale în condiţiile prev. în art. 254 cp, constituie infracţiunea de luare de mită, indiferent dacă a dobândit sau nu, efectiv folosul, numai după îndeplinirea actului privitor la îndatoririle sale de serviciu.”
Tot în practica judiciară s-a statuat că „atunci când infracţiunea de luare de mită se comite în modalitatea „pretindere, acceptare sau nerespingere”, ea se consumă odată cu acţiunea respectivă a inculpatului, chiar dacă banii sau foloasele pretinse sau promise nu se predau de către cel căruia i s-au pretins sau care le-a promis”.
Sub aspectul celei de-a treia cerinţe esenţiale a elementului material, respectiv ca pretinderea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii, sau primirea foloaselor să fie realizată anterior sau concomitent îndeplinirii atribuţiei de serviciu a funcţionarului, instanţa reţine următoarele:
Din probele administrate în cauză a rezultat că înţelegerea dintre inculpatul H.I. şi inculpatul S.B. M. s-a realizat în luna martie 2003, la momentul când aceştia s-au întâlnit pe terasa unui restaurant ce îi aparţinea primului. Potrivit propriilor declaraţii ale inculpaţilor, cu ocazia acelei întâlniri aceştia au căzut de acord cu privire la imobilul ce urma să fie vândut şi preţul ce trebuia plătit.
Or, în raport de dispoziţiile art. 254 C.pen. simpla acţiune de acceptare a promisiunii şi nerespingerea acesteia, urmată apoi de primirea efectivă a banilor, ca modalitate alternativă de realizare a elementului material a infracţiunii de luare de mită este suficientă pentru ca infracţiunea să se consume, situaţie aplicabilă şi în cauza de faţă.
Luarea de mită este o infracţiune instantanee, care se consumă în momentul în care funcţionarul a primit, pretins, a acceptat sau nu a respins banii, sau alte foloase necuvenite, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia efectuarea unui act la care era obligat potrivit îndatoririlor sale de serviciu, ori a efectua un act contrar acestor îndatoriri.
Practica judiciară a confirmat constant acest punct de vedere, statuând repetat că atâta vreme cât infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul acceptării de către funcţionari a promisiunii unor sume de bani sau alte foloase, în scopurile arătate mai sus, este lipsit de relevanţă faptul că banii sau foloasele promise, au fost date după efectuarea actului.
Astfel, rezultă fără dubiu că data acceptării promisiunii cumpărării terenurilor supraevaluate şi a nerespingerii acesteia, este cea a primei întâlniri dintre inculpaţii S. şi H., la sfârşitul lunii martie a anului 2003. Primirea foloaselor necuvenite s-a realizat la data plăţii prin bancă a sumei de 149.455 euro, respectiv 19.06.2003.
Curtea reţine că primirea s-a făcut în mod direct.
Referitor la cea de-a patra cerinţă esenţială a elementului material a infracţiunii de luare de mită, respectiv ca actul a cărui îndeplinire, neîndeplinire sau întârziere a îndeplinirii se condiţionează de primirea banilor sau altor foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, Curtea reţine următoarele:
Din probele administrate în speţă, scrise şi testimoniale, a rezultat cu certitudine că inculpatul H.I., prin prisma funcţiilor deţinute era la curent cu interesul deosebit manifestat de către firma X. ... pentru dobândirea terenului situat pe str. C..
Curtea reţine că acceptarea promisiunii foloaselor necuvenite s-a făcut în scopul de a efectua un act de serviciu (inculpatul H.I. a votat favorabil în şedinţa Comisiei de Urbanism, astfel cum rezultă din foaia de prezenţă şi avizul favorabil al acestei comisii); totodată, primirea s-a făcut şi în scopul de a face un act contrar îndatoririlor de serviciu, aspect ce rezultă din încălcarea dispoziţiilor art.47 alin.l din Legea nr.215/2001, întrucât el nu a anunţat existenţa interesului patrimonial personal existent, astfel cum textul de lege îl obliga.
Astfel, prezenţa şi votul în comisie, cât şi în cadrul şedinţei Consiliului Local din 26.05.2003, sunt acte de serviciu ce intră în sfera noţiunii de „competenţă parţială", admisă de practică şi jurisprudenţă, ea făcând parte din actele de serviciu ale funcţionarului. Astfel, votul din Comisia de Urbanism a fost determinant, având ca efect unanimitatea şi avizul pozitiv, aşa cum au arătat martorii S.D., B.R., C. E., iar abţinerea exprimată ca şi vot (şi nu retragerea, conform legii) a contribuit la realizarea cvorumului, deoarece conform art. 64 din Legea nr. 215/2001, hotărârile se adoptă cu votul majorităţii consilierilor prezenţi.
Curtea reţine că relevante sub aspectul atribuţiilor de serviciu ale inculpatului H.I. condiţionate de primirea foloaselor sunt două aspecte: în primul rând, în calitate de membru în Comisia de urbanism şi amenajare a teritoriului din cadrul Consiliului Local ..., inculpatul H.I. s-a pronunţat în mod expres în şedinţa din data de 15.04.2003, după perfectarea înţelegerii cu inculpatul S.B. M., în favoarea avizării trecerii terenului situat pe str. C. din domeniul public al Municipiului ... în domeniul privat, însă nu şi pentru vânzarea acestuia, întrucât cunoştea că vânzarea nu s-ar fi putut realiza decât prin licitaţie publică, existând riscul ca imobilul să fie cumpărat de altcineva.
Al doilea aspect care dovedeşte existenţa înţelegerii frauduloase dintre inculpaţi, este faptul că deşi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1474/03 s-a încheiat la data de 16.05.2003, plata preţului de 550.000 Euro de către S.C. B.R. S.R.L. s-a realizat prin virament bancar abia la data de 19.06.2003, respectiv numai după aprobarea schimbului de terenuri de către Consiliul Local în şedinţa din data de 26.05.2003 şi încheierea contractului de schimb la data de 11.06.2003.
Aceasta în condiţiile în care inculpatul B. S. a precizat prin declaraţia dată că S.C. B.R. S.R.L. avea aprobat un buget pentru achiziţionarea terenurilor de către firma X. ..., iar preţul de 550.000 Euro fusese acceptat de către reprezentanţii firmei germane încă din luna martie 2003.
Referitor la competenţa decizională a inculpatului H.I. în îndeplinirea actului de serviciu, condiţionat de primirea banilor sau altor foloase, judicios a reţinut Tribunalul Maramureş că din interpretarea dispoziţiilor art. 254 C.pen. reiese că împrejurarea că funcţionarul are numai o competenţă parţială în cadrul uneia colective, nu înlătură prezenţa cerinţei speciale a elementului material a infracţiunii de luare de mită.
Mai mult, Curtea reţine că ÎCCJ a hotărât că „acea condiţie prevăzută în art. 254 alin.(1) Cp, ca fapta funcţionarului să fie săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu, este realizată şi în situaţia în care îndeplinirea actului cade în atribuţiile altui funcţionar, sau structură deliberativă şi de decizie – consiliul local – dar inculpatul, prin modul în care îşi realizează propriile sarcini de serviciu, poate influenţa îndeplinirea actului de către funcţionarul competent.”
În speţă, inculpatul H., făcând propagandă investiţiei X., a contribuit însă, nu determinant, la influenţarea adoptării hotărârii de către consilieri, privind schimbul de terenuri.
De asemenea, ÎCCJ s-a pronunţat în sensul că „pretinderea, acceptarea promisiunii sau primirea de foloase de către un funcţionar, pentru a îndeplini un act, în privinţa căruia are atribuţii de serviciu, chiar limitate, pentru realizarea actului final, constituie infracţiunea de luare de mită”.
Tot Înalta Curte a statuat că „infracţiunea de luare de mită subzistă în cazul în care faptele la care se referă textul de lege se săvârşesc in scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului şi în situaţia când actul nu constituie decât componenta unei activităţi finale, la care participă şi alţi funcţionari, având atribuţii legate de aceasta.” (consilierii în cadrul consiliului local).
Sub aspectul laturii subiective, Curtea reţine că inculpatul H. a acţionat cu intenţie directă, calificată prin scop, conform art. 19 pct. 1 lit.a) Cod penal, respectiv acesta a acceptat promisiunea cumpărării terenurilor şi ulterior a primit folosul şi suma de bani aferentă, în scopul de a vota în comisia de urbanism şi în şedinţa consiliului local din 26 mai 2003.
Infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte numai cu intenţie directă, deoarece inculpatul îşi dă seama, în momentul săvârşirii faptei, că banii, sau foloasele pe care le pretinde sau le primeşte sau care constituie obiectul promisiunii pe care o acceptă sau nu o respinge, nu i se cuvin şi, cu toate acestea, el vrea să le pretindă sau să le primească ori să accepte sau, să nu respingă, promisiunea ce i s-a făcut; în acelaşi timp, inculpatul are reprezentarea stării de pericol care se produce pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu, urmare pe care o doreşte.
În sinteză, în sarcina inculpatului H., Curtea va reţine infracţiunea de luare de mită, dovedindu-se că suma de bani primită, de 149.455 euro s-a constituit în contraprestaţia reţinută în rechizitoriu, adică votul în comisia de urbanism şi în plenul consiliului local. De asemenea, raportul de expertiză şi completarea la acesta efectuat de B.Z., au demonstrat că valoarea de piaţă a terenurilor din str. T. şi S. este de 400.545 euro, dar inculpatul H. a încasat de la firma X. 550.000 euro.
Aşa fiind, rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare se află într-o legătură de cauzalitate directă cu votul exprimat de către inculpatul H., în cadrul Comisiei de urbanism şi al Consiliului local, rezultând astfel intenţia directă a acestuia în săvârşirea infracţiunii.
De aceea, confiscarea sumei de 149.455 euro este judicioasă, ea provenind din infracţiunea comisă de inculpat.
Expertiza geotehnică depusă la dosar de către inculpatul H., având caracter extrajudiciar, nu va fi avută în vedere la pronunţarea soluţiei.
Apărarea inculpatului în sensul că nu poate fi acuzat că şi-ar fi îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, fapt ce rezultă din împrejurarea că proiectul de hotărâre şi hotărârea prin care s-a aprobat schimbul de terenuri a purtat viza de legalitate a secretarului, nu poate fi primită, deoarece secretarul nu avea de unde să cunoască, înţelegerile secrete, clandestine, intervenite între inculpaţii H. şi S. privind vânzarea şi schimbul de terenuri, pentru a-şi da seama dacă votul exprimat de apelant a fost corect sau nu, iar pe de altă parte, martora B. chiar declară că „nu a cunoscut că terenurile B.R. aparţinuseră anterior inculpatului H..”
Aşa fiind, secretarul nu putea cunoaşte resorturile psihice ce l-au determinat pe inculpatul H. să se abţină de la vot, şi să poată aprecia caracterul ilegal al hotărârii aprobate, cu atât mai mult cu cât hotărârile se adoptă cu votul majorităţii consilierilor prezenţi, deci nu numai cu votul lui H..
Pe de altă parte, este evident că toate proiectele de hotărâri ale Consiliului local sunt legale, aspectele infracţionale putând surveni în modul de exprimare a votului de către consilieri, la adoptarea lor.
Curtea reţine că aprecierea probelor într-o cauză dedusă judecăţii, este rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii obiective, in cadrul căruia probele dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, confirmarea sau absenţa vinovăţiei persoanei trimise în judecată.
Potrivit disp. art 103 NC.PR.PEN., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor celor administrate, in scopul aflării adevărului.
Relativ la aprecierea probelor se impune a se reţine că aceasta este operaţiunea finală a activităţii de probaţiune, care permite instanţei de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor celor administrate, în ansamblul lor, instanţa îşi formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumţia de nevinovăţie a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăţie, dacă se impune sau nu achitarea inculpaţilor pentru faptele deduse judecăţii. Mai mult, orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată şi în dispoziţiile art.6 paragr.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, produce, în principal, două categorii de consecinţe: a) în privinţa organelor judiciare, care trebuie să manifeste prudenţă în examinarea actului de trimitere în judecată şi să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea şi în defavoarea inculpatului; b) în privinţa inculpatului, prezumţia de nevinovăţie implică dreptul său de a propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi.
În sistemul nostru de drept, prezumţia de nevinovăţie – astfel cum este reglementată prin disp.art. 4 NCCP şi art.99 NC.PR.PEN. – îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi interpretarea acestora. În ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi operantă prezumţia de nevinovăţie, este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximaţiile, pentru că atunci când infracţiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare.
În cauza dedusă judecăţii, Curtea constată că prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată în privinţa celor trei inculpaţi, probele administrate de organele judiciare demonstrând, fără echivoc, vinovăţia acestora.
Folosirea ca probe a declaraţiilor administrate în faţa procurorului nu este în sine incompatibilă cu prevederile art. 6 paragraf 1 şi paragraf 3 lit. d din Convenţie, în condiţiile în care dreptul la apărare a fost respectat. Ca regulă, aceste drepturi impun ca inculpaţii să fi avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce a dat declaraţii împotriva lor, fie la momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii, aşa cum se arată în cauzele CEDO „Craxi contra Italiei prg.86 din 5 decembrie 2002; Birutis contra Lituaniei din 28 martie 2002 prg.28; cauza SN contra Suediei prg. 44 din 2 iulie 2002; Artner contra Austriei prg.2 din 28 august 1992”.
Corolarul acestora constă în aceea că dreptul la apărare al unei persoane este restrâns într-o măsură incompatibilă cu prevederile art. 6, dacă hotărârea de condamnare a fost întemeiată în exclusivitate sau într-un mod determinant pe o declaraţie dată de o persoană căreia inculpatul nu a avut posibilitatea să-i pună întrebări sau să solicite audierea acesteia în vederea confruntării, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii, aşa cum se învederează în deciziile CEDO „Dănilă contra României din 8 martie 2007; Guilloury contra Franţei prg.53 din 22 iunie 2006; Sadak contra Turciei din 17 iulie 2001 prg.67; Hulki Gunes contra Turciei prg. 86 din 8 aprilie 2004, dispoziţii respectate în speţa de faţă, martorii acuzării şi ai apărării fiind ascultaţi nemijlocit în faţa inculpaţilor şi a instanţei.
Comisia Europeană a precizat că prevederile art. 6 prg.1 nu interzic instanţei ca în scopul stabilirii adevărului în cauză să se bazeze şi pe probe indirecte, atâta timp cât utilizarea acestora nu se realizează de o manieră neloială, aşa cum se arată şi în decizia din 4 iulie 1979 în cauza „X contra Germaniei nr. 8414/1978”, dispoziţie respectată în prezenta speţă.
Declaraţiile inculpaţilor făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă.
Aşadar, declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpaţilor apelanţi făcute în faţa Tribunalului Maramureş şi ale Curţii, sunt simple afirmaţii, care au ca scop doar disculparea acestora de consecinţele penale ale faptelor lor, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care curtea le va aprecia ca atare.
Dând sens şi dispoziţiilor art.5 din NC.PR.PEN. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţa de apel a reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Deşi inculpaţii apelanţi, în faţa judecătorilor, au negat constant comiterea faptelor, afirmând că au fost condamnaţi pe nedrept, susţinerile acestora nu au suport probator.
Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpaţi, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.
Aşa fiind, nu poate fi acceptată o soluţie de achitare totală a inculpaţilor (inc. H.), condamnarea lor pronunţându-se de către Curte, deoarece instanţa a constatat dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele imputate există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de către apelanţi.
Deoarece infracţiunea de luare de mită a fost dovedită fără echivoc, iar în privinţa individualizării judiciare a pedepsei aplicate a fost admis apelul DNA, fiind majorat cuantumul sancţiunii şi schimbată modalitatea de executare a pedepsei, este evident că apare admisibil apelul inculpatului, doar cu privire la incidenţa art. 16 lit. b) CPP, rap. la art. 396 alin.(5) CPP pentru cea de-a doua infracţiune imputată prin actul de sesizare al instanţei.
Pentru motivele ce preced, apelul inculpatului H.I. este fondat doar în privinţa stabilirii lipsei vinovăţiei prevăzută de lege referitor la instigarea la abuz în serviciu contra intereselor publice, constând în inexistenţa prejudiciului, şi încadrarea juridică a acestei fapte, deoarece de la data trimiterii în judecată şi până în prezent, articolul 17 din Legea nr. 78/2000, invocat în rechizitoriu a fost abrogat, de pct. 10 al art. 79 din Legea nr. 187/2012, sens în care în baza art. 421 pct. 2 lit.a) CPP, se va admite împotriva Sentinţei penale nr. 323 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Maramureş, pe care o va desfiinţa în aceste limite, şi judecând:
În baza art. 16 lit.b) rap. la art. 396 alin.(5) CPP, va achita pe inculpatul H. de sub învinuirea comiterii instigării la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prev. de art. 25 VCP rap. la art.248 şi 2481VCP, cu referire la art. 254 alin.(1)VCP, rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, şi cu art. 31 VCP, şi cu art. 5 NCP, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 25 CP, art. 248, 2481CP, rap. la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 254 alin.(1) CP, rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, şi cu art. 31 CP.
Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate, ca urmare a stabilirii vinovăţiei inculpatului pentru infracţiunea de luare de mită.
Întrucât toate probele ştiinţifice efectuate în apel au fost dispuse din oficiu de către instanţă, acestea vor fi suportate din sumele avansate de stat, în baza art. 272 alin.(1) C.proc.pen.
Cheltuielile judiciare în apelul inculpatului vor rămâne în sarcina statului în baza art. 275 alin.(3) CPP. (….) (Judecător Delia Purice)
| ← Dare de mită. Elemente constitutive. Sentință penală | Abuz în serviciu. Achitare. Lipsa prejudiciului. NCP → |
|---|
