ICCJ. Decizia nr. 63/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 63/2006
Dosar nr. 1768/1/2005
(Nr. în format vechi: 343/2005)
Şedinţa publică din 13 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 369 din 16 iunie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluţiei nr. 780/P/2004 din 12 noiembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată.
S-a reţinut că soluţia de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, atacată cu plângere de petent, este temeinică şi legală.
Astfel, în mod întemeiat, în raport cu actele dosarului, cei nouă judecători s-au pronunţat în sensul respingerii, ca tardiv, a unui recurs declarat de petent după împlinirea termenului prevăzut de legea procesual-penală.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a formulat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
Este de reţinut că, în fapt, nemulţumirea petentului priveşte nepronunţarea unei soluţii în sensul dorit, respectiv neexaminarea unui recurs exercitat după împlinirea termenului de exercitare a acestuia, prevăzut de legea procesual-penală.
Este de reţinut că legea procesual-penală a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
Ca atare, revine părţii interesate, care îşi dovedeşte calitatea în condiţiile legii, de a-şi exercita drepturile procesuale, cu bună credinţă şi diligenţă, conform prescripţiilor procedurale.
În acest context, în sine, hotărârea judecătorească în sensul dispoziţiilor art. 308 C. proc. pen., nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale a magistratului.
Totodată, pretinsele erori jurisdicţionale şi de procedură invocate în prezenta cale de atac de către petent nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui fie soluţia pronunţată, fie îndeplinirea unor acte procesuale necorespunzător dispoziţiilor legii procesual-civile, în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, urmează a se reţine că legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate într-o altă cauză penală, nu pot fi examinate pe această cale, împrejurare în raport cu care organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare a normelor legale menţionate.
Totodată, în raport cu împrejurarea că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracţiunii reclamate este necesar să se facă dovada că magistraţii reclamaţi au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent, împrejurare ce nu este probată în cauză, se constată că în mod corect organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul dând, aşadar, o rezoluţie legală şi temeinică.
Mai mult, în cauză s-a procedat de către organul de urmărire penală, la examinarea hotărârii incriminate şi s-a constatat aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor legale.
Petentul nici nu a propus probe care să ducă la concluzia reţinerii eronate a situaţiei de fapt.
În consecinţă, respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, nici instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza penală la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petentul susţine că s-ar fi săvârşit încălcări sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfăşurarea judecăţii.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi eventuala reformare a hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii reclamate, aşa încât simplele afirmaţii ale petentului, nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 369 din 16 iunie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 1951/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 62/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 64/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
