Abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 cod penal). Decizia 130/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA PENALĂ NR. 130/
Ședința publică din 19 februarie 2009
Curtea compusă din:
Președinte: Dr. - - - - președinte instanță
JUDECĂTOR 1: Mirela Sorina Popescu
JUDECĂTOR 2: Corina Voicu
Grefier
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI reprezentat prin
- procuror
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de inculpatul și partea civilă STATUL R - prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, împotriva deciziei nr.225 din 30 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată că dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 12 februarie 2009, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie. Apoi, în urma deliberării instanța a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Deliberând, constată:
Prin sentința penală nr.1252 din 24 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Pitești, în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d Cod pr.penală, a fost achitat inculpatul, fiul lui și, născut la data de 06 noiembrie 1951 în comuna, județul A, domiciliat în comuna, județul A, CNP-, pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prev. de art. 248 Cod penal.
În baza art.14 alin.3 lit.a, art.346 alin.2 și art. 348 Cod pr.penală, coroborat cu art.21 alin.1 și art.25 alin.5 din Legea nr.10/2001, au fost admise în parte acțiunile civile formulate de părțile civile Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul Județean de Poliție A, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
S-a dispus restabilirea situației anterioare și a fost desființată dispoziția nr.109/08.08.2006 emisă de Primarul Comunei, județul A și procesul-verbal de predare-primire nr.2268/11.08.2006 încheiat de Primăria Comunei, județul A, având ca obiect soluționarea notificării nr.11569/07.08.2001 în baza Legii nr.10/2001, respectiv predarea-primirea imobilului obiect al notificării.
În baza art.14 și 346 Cod pr.penală coroborat cu art.998- 999 cod civil și art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, au fost respinse cererile de desființare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2436/23.10.2006 de Biroul Notarial Public - T, de restituire în natură a bunului obiect al notificării și de acordare a despăgubirilor bănești, formulate de părțile civile.
În baza art.357 alin.2 lit.c Cod pr.penală, s- dispus ridicarea sechestrului asigurator aplicat prin procesul-verbal din data de 16.02.2007, în baza ordonanței nr.214/16.02.2007, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești.
Pentru pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că imobilul în cauză compus din construcția de 109, 58 mp și terenul în suprafață de 700 mp aferent, din comuna, județul A, preluat de stat de la fostul proprietar în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989, prin aplicarea Decretului nr.111/1951, a fost trecut din administrarea directă a Comunei, în administrarea directă a Inspectoratului Județean de Poliție A, din cadrul Ministerului d e Interne prin art.1 din Decizia nr. 11/28.01.1980, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular A, fiind folosit ca sediu al Postului de Poliție al comunei.
Prin Hotărârea nr.311/20.01.1997, Comisia Județeană A de Aplicare a Legii nr.112/1995 a hotărât, în temeiul Legii nr.112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, acordarea de despăgubiri în valoare de 9.714.756 lei către, în calitate de moștenitor al vechiului proprietar, pentru imobilul teren și construcție, deținut de Postul de Poliție al Comunei, județul A, trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr.111/1951. Persoanei îndreptățite i s-a achitat efectiv suma menționată la data de 13.01.1998, aspect necomunicat Primăriei Comunei de către Direcția generală a Finanțelor Publice
După apariția Legii nr.10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989, un alt moștenitor al vechiului proprietar, a formulat la data de 6 august 2001, o notificare prin executor judecătoresc adresată Prefecturii Județului A, prin care solicita restituirea aceluiași imobil în care funcționa Postul de Poliție al Comunei, notificarea fiind înregistrată sub nr. 1182/2001.
Notificarea a fost transmisă de Prefectura Județului A Primăriei comunei, spre competentă soluționare, nefiind însă soluționată până la data de 03.03.2006, când Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a efectuat un control la ultima instituție, aplicând sancțiunea amenzii contravenționale pentru tergiversarea soluționării cererilor.
Totodată, la data de 06.03.2006, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis către Primăria comunei adresa nr. -/06.03.2006, prin care a solicitat comunicarea către petentul a motivului nesoluționării notificării nr.1182/2001, depusă la Prefectura Județului A și, ulterior, transmisă primăriei "spre competentă soluționare."
În continuare, prin aceeași adresă, s-a precizat că ".obiect al notificării îl constituie imobilul situat în comuna, care în prezent este ocupat de sediul de Poliție ", solicitându-se Primăriei, față de competențele ce îi revin potrivit Legii nr.10/2001 și ținând cont de actele depuse de petent, să urgenteze analiza dosarului petentului, cu citarea expresă textului legal aplicabil în situația în care imobilul revendicat este ocupat de sediul de Poliție (art.16 din Legea nr.10/2001, care prevede restituirea imobilului în proprietate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia, cu obligația menținerii afectațiunii pe o perioadă de 3 sau 5 ani, după caz), precum și cu mențiunea expresă că, potrivit noilor reglementări legale, Primăriei comunei, "ca entitate învestită de lege cu soluționarea notificării", îi revine "obligația de a emite o dispoziție motivată în conformitate cu modificările aduse Legii nr. 10/2001 de titlul I al Legii nr. 247/2005".
Prin adresa nr.1490/05.05.2006, emisă de Primăria comunei, semnată de inculpat, s-a comunicat petentului că pentru rezolvarea favorabilă a cererii de restituire a imobilului, s-a luat legătura cu Inspectoratul de Poliție al Județului A, stabilindu-se restituirea clădirii și a terenului aferent într-o perioadă de aproximativ 3 luni, cu menținerea sediului postului de poliție în clădire cu acordul petentului.
Prin adresa nr.1491/05.05.2006, emisă de Primăria comunei, semnată de inculpat, s-a comunicat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților faptul că, pentru rezolvarea favorabilă a cererii lui, s-au solicitat acestuia acte doveditoare că este moștenitor legal, deoarece pentru același imobil a formulat, anterior cerere, potrivit Legii nr.112/1995, un alt moștenitor pe nume ".
În urma acestei corespondențe, prin Dispoziția nr.72/24.05.2006 emisă de inculpat, în calitate de primar, a fost constituită comisia de aplicare a Legii nr.10/2001 la nivelul Primăriei comunei, compusă din martorii -, -,.
În ședința din data de 08.06.2006, comisia menționată a analizat: notificarea nr.1182/2001 în cauză, actele de stare civilă ale petentului, care dovedeau calitatea sa de moștenitor, adeverințele de proprietate asupra imobilului, Decizia nr.11 din 28 ianuarie, prin care Consiliul Popular A transmite imobilul respectiv, din administrarea directă a comunei în administrarea directă a Inspectoratului Judetean A al Ministerului d e Interne, precum și adresa nr. -/06.03.2006, prin care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților cerea urgentarea analizării notificării, membrii comisiei apreciind notificarea ca fiind îndreptățită, cu întocmirea referatului ce urma a fi înaintat primarului.
Astfel, prin referatul nr.2137/26.07.2006, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu menționarea acelorași acte analizate în ședință, printre care și cele privitoare la situația juridică a imobilului (în administrarea A din cadrul ), a hotărât restituirea în natură a imobilului solicitat de autorul lui, fiind întocmit în acest sens și proiectul de dispoziție pe care l-au supus inculpatului spre aprobare, în calitate de primar.
Analizând notificarea moștenitorului lui, referatul anterior menționat înaintat de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, din care rezultă cine deține imobilul în administrare, precum și adresa nr.-/06.03.2006 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, inculpatul a emis Dispoziția nr.109/08.08.2006, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului obiect al notificării, cu privire la care a fost pus în posesie prin procesul-verbal de predare- primire nr.2268/11.08.2006.
Ca urmare a restituirii imobilului, Inspectoratul de Poliție al Județului Aas olicitat Primăriei comunei, cu adresa nr. 1053/28.09.2008, transmiterea altui imobil, cu titlu gratuit, pentru a fi folosit ca sediu de postul de poliție comunal, cerere aprobată prin Hotărârea nr. 51/02.10.2006, emisă de Consiliul Local al Comunei, prin care s-a hotărât darea în folosință gratuită Ministerului Administrației și Internelor- Inspectoratul de Poliție al Județului A, pentru Postul de Poliție, pe o perioadă de 5 ani, a altui imobil aflat în domeniul public al comunei, fost sediu al consiliului local.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2436/ 23.10.2006 de BNP - T, inculpatul a cumpărat de la imobilul restituit în natură acestuia din urmă.
Verificând conținutul rechizitoriului, instanța a reținut că se sesizează încălcarea de către inculpat, cu știință, în cadrul soluționării notificării prin dispoziția de restituire în natură, a prevederilor art. 21 alin. 1, art. 25 alin. 1 și art. 28 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, apreciindu-se că inculpatul nu era competent să soluționeze notificarea nr.1182/2001 a lui, întrucât deținător al imobilului revendicat de acesta era Inspectoratul Județean de Poliție din cadrul Ministerul Administrației și Internelor, prin Decizia nr.11/1980, precum și față de Hotărârea nr. 311/1997, prin care Comisia Județeană A de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a hotărât acordarea de despăgubiri în valoare de 9.714.756 lei, pentru același imobil, teren și construcție, dar către alt moștenitor, căruia i s-a și achitat efectiv suma menționată.
Analizând fapta dedusă judecății, în raport de derularea cronologică a evenimentelor prezentate, de atribuțiile reținute în rechizitoriu ca fiind îndeplinite defectuos de inculpat, de dispozițiile legale apreciate ca fiind încălcate, precum și de dispozițiile legale aplicabile - Legea nr.10/2001 și Normele metodologice de aplicare a acesteia, în forma în vigoare până la data de 08.08.2006, instanța a reținut că singurele dispoziții legale încălcate prin restituirea în natură a imobilului în cauză de către inculpat sunt cele privind competența de soluționare a notificării, care revenea unității deținătoare a imobilului la momentul respectiv, iar nu Primăriei comunei (art.21 alin.1, art.25 alin.1 și art.28 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001), pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.
Astfel, legislația proprietății aplicabilă la data restituirii în natură a imobilului în cauză constă în: Legea nr.10/2001, republicată în baza Legii nr. 247/2005 și modificată prin OUG nr. 209/2005 și prin Legea nr. 263/2006 privind aprobarea OUG nr. 209/2005; Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 614/2001, iar ulterior prin HG498/2003, modificate și completate prin nr.HG 1385/2004.
Așadar, coroborând dispozițiile art.21 alin.1 referitoare la obligativitatea restituirii în natură cu cele ale art.4, art.7 alin.1 și 2 și art.20 alin. 1 și 4 din Legea nr.10/2001, instanța a reținut că imobilul obiect al notificării nr.1182/2001 depusă de nu putea fi restituit decât în natură de către unitatea juridică deținătoare, deoarece măsura era posibilă, beneficiarul însuși neputând opta pentru acordarea echivalentului bănesc, precum și că restituirea în natură a întregului imobil către (iar ulterior decesului său, către fiul acestuia, ) nu era condiționată de restituirea despăgubirii primite în baza Legii nr. 112/1995 de, lui profitându-i totodată și faptul că în baza Legii nr. 10/2001 nu au mai depus cerere și alți moștenitori.
Analizând apta inculpatului, constând în restituirea în natură a imobilului prin Dispoziția nr.109/08.08.2006, cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. 1, art. 25 alin. 1 și art. 28 alin. 1 și 2 din Legea nr.10/2001, referitoare la competența de soluționare a notificării, instanța a apreciat că aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 248.pen. sesizate, sub aspectul laturii subiective, lipsind în primul rând vinovăția făptuitorului sub forma intenției.
Sub acest aspect, s-a reținut că intenția în cauză, ca formă de vinovăție prevăzută de textul legal incriminator, presupune convingerea inculpatului că nu Primăria comunei era competantă a soluționa notificarea, ci Inspectoratul de Politie al Judetului A sau Ministerul Internelor și Reformei Administrative, precum și încălcarea în mod deliberat de către acesta a dispozițiilor legale ce prevedeau această competență și a celor care instituiau obligația primăriei de a identifica deținătorul bunului și de a înștiința petentul cu privire la datele deținătorului.
Or, apreciat instanța de fond, nu ar putea fi reținută în cauza dedusă judecății nesocotirea cu știință, în mod deliberat, de către inculpat, a dispozițiilor legale referitoare la competența de soluționare a notificării și identificarea deținătorului imobilului, deoarece, pe de o parte, notificarea i-a fost trimisă spre competentă soluționare chiar de către Prefectura Județului A, iar pe de altă parte soluționarea sa i-a fost solicitată în mod expres chiar de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin adresa nr. -/06.03.2006.
Așa cum s-a reținut și anterior, prin această adresă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat inculpatului în mod eronat că Primăria comunei este competentă a soluționa notificarea, indicându-i și textul legal aplicabil pentru soluționarea fondului notificării (art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005), conform căruia restituirea se face în natură, cu menționarea expresă a faptului că este vorba de un imobil ocupat de sediul Postului de Poliție și a faptului că îi revine "obligația de a emite o dispoziție motivată în conformitate cu modificările aduse Legii nr. 10/2001 de titlul I al Legii nr. 247/2005".
S-a observat, că potrivit art.2 din nr.HG361/2005 pentru înființarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, aceasta are, ca atribuții principale, " acordarea de sprijin și îndrumare metodologică autorităților administrației publice locale și centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, pentru aplicarea corectă și unitară a prevederilor acestui act normativ", precum și " monitorizarea procesului de aplicare a Legii nr. 10/2001".
Totodată, potrivit art.5 alin.1 din Legea nr.263/2006 privind aprobarea nr.OUG209/2005, pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul proprietății, "Controlul aplicării fazei administrative a Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se exercită de către autoritatea administrativă constituită în temeiul Hotărârii Guvernului nr.361/2005 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cu modificările și completările ulterioare, și, după caz, de către prefecți sau persoanele desemnate de aceștia din cadrul instituției prefectului."
Așadar, în condițiile în care inculpatul nu a făcut altceva decât să respecte solicitarea și îndrumările Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cuprinse în adresa emisă de această instituție cu rol de control și îndrumare în ceea ce privește aplicarea Legii 10/2001, instanța nu reținut că acesta ar fi nesocotit în mod deliberat dispozițiile legale referitoare la competența de soluționare a notificării.
În plus, instanța a mai reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sesizate nici sub aspect obiectiv, adică sub aspectul urmării prevăzute de art. 248.pen. deoarece prin fapta inculpatului nu s-a produs o pagubă patrimonială vreuneia dintre unitățile prev. de art.248.pen. din moment ce restituirea în natură a imobilului era obligatorie, fără vreo condiționare privind returnarea vreunei despăgubiri, după cum nu s-a produs o tulburare însemnată bunului mers al acestora, Postului de Poliție com. fiindu-i repartizat imediat alt sediu, cu titlu gratuit (în condițiile în care menținerea afectațiunii sediului inițial, după restituirea sa în natură, nu s-ar fi putut face decât cu plata chiriei către proprietarul pus în posesie, conform art.16 din Legea nr. 10/2001).
În fine, faptul că inculpatul este cel care a cumpărat în final de la imobilul după retrocedare nu poate conduce prin el însuși la concluzia nerespectării de către inculpat, anterior momentului cumpărării și în mod deliberat, a dispozițiilor referitoare la competența de soluționarea a notificării, din moment ce a procedat conform solicitării Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, chiar dacă aspecte de ordin etic și de deontologie profesională ar fi impus abținerea de la cumpărarea unui imobil în a cărei procedură decizională de restituire a fost implicat conform atribuțiilor legale. Susținerile inculpatului, în sensul că discuțiile cu martorul referitoare la vânzarea imobilului în cauză au avut loc după restituirea în natură a acestuia, au fost confirmate de declarațiile martorului menționat date în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată.
Pentru toate aceste considerente, instanța, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d pr.pen achitat pe inculpat pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 248.pen.
Cât privește acțiunile civile, instanța a avut în vedere, în primul rând, dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001: "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi."
Prin fapta inculpatului, constând în emiterea Dispoziției de restituire nr.109/2006 cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la competența de soluționare a notificării, nu s-a produs nicio pagubă patrimoniului statului sau vreuneia dintre celelalte părți civile, deoarece, având în vedere dispozițiile legale citate, Statul Român care a preluat abuziv imobilul nu era proprietarul său, după cum o astfel de calitate nu aveau nici titularii dreptului de administrare.
Părțile civile nu sunt îndreptățite la restituirea bunului care nu le-a aparținut niciodată și nici la contravaloarea acestuia, constând în valoarea înscrisă în fișele de inventar, cu privire la cererile lor în acest sens nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998-999 Cod civil, decât sub aspectul existenței faptei ilicite a inculpatului (emiterea dispoziției de restituire fără a fi competent). Nu sunt îndeplinite în cauză restul condițiilor cumulative instituite de art. 998-999 Cod civil, respectiv producerea unei pagube constând în ieșirea bunului din patrimoniul părților civile, vinovăția inculpatului (care nu există nici sub forma culpei, față de faptul că a procedat în modul analizat la solicitarea instituției cu rol de control, îndrumare și sancționare în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001) și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și pagubă.
Întrucât singura consecință produsă prin fapta ilicită a inculpatului este emiterea dispoziției nr.109/08.08.2006 și a procesului-verbal de predare-primire nr.2268/11.08.2006 (având ca obiect soluționarea notificării nr. 11569/07.08.2001 în baza Legii nr.10/2001, respectiv predarea-primirea imobilului obiect al notificării) cu nerespectarea dispozițiilor legate de competență ale art. 21 alin. 1, 25 alin. 1 si art. 28 alin. 1 si 2 din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că este justificată cererea părților vizând doar restabilirea situației anterioare emiterii acestor acte, în sensul art.14 alin. 3 lit. a Cod pr.penală.
Totodată, instanța a apreciat că, deși nevalabilitatea celor două acte menționate ar putea atrage pe planul dreptului civil și nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2436/23.10.2006 încheiat între și inculpat cu privire la imobilul în cauză, contractul respectiv, ca dublă manifestare de voință privind transferul dreptului de proprietate din patrimoniul vânzătorului în cel al inculpatului cumpărător, nu reprezintă consecința directă a faptei ilicite a inculpatului și are la bază o cauză juridică distinctă. Așadar, întrucât nu există legătură directă de cauzalitate între fapta penală sesizată a fi săvârșită de inculpat și încheierea contractului civil în cauză, care nu este urmarea faptei dedusă judecății, instanța apreciază că nu se poate dispune desființarea contractului de vânzare-cumpărare în cadrul acțiunii civile alăturată celei penale în prezenta cauză.
Instanța a mai reținut că asupra imobilului în cauză s-a aplicat sechestrul asigurator, prin procesul-verbal din data de 16.02.2007, în baza ordonanței nr. 214/16.02.2007, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, iar potrivit art. 163 Cod pr.penală, sechestrul asigurator se ia în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, până la concurența valorii probabile a pagubei, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Față de faptul că niciunul din cele trei cazuri anterior menționate nu se regăsesc în cauza dedusă judecății, întrucât nu există bun care să fie supus confiscării în baza art. 118 Cod penal, prin fapta dedusă judecății nu s-a produs o pagubă patrimonială (având drept consecință doar întocmirea unor acte de un organ necompetent, pentru care s-a dispus restabilirea situației anterioare emiterii lor) și nu se poate aplica pedeapsa amenzii penale în cazul achitării inculpatului, instanța a constatat că nu se justifică menținerea măsurii asiguratorii luate de procuror.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, inculpatul și partea civilă Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Tribunalul Argeș, prin decizia penală nr.225 din 30 octombrie 2008, dmis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești și de partea civilă Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a desființat în parte sentința, în sensul că a înlăturat achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 248 Cod penal.
În temeiul dispozițiilor art.248 Cod penal, a fost condamnat inculpatul la 1 an și 6 luni închisoare, iar în baza art. 81 Cod penal, s- dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, fixându-se termen de încercare de 3 ani și 6 luni și s-a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul.
S-au menținut, în rest, dispozițiile sentinței.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că, n baza probelor administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, prima instanță a reținut în mod corect că inculpatul a încălcat dispozițiile Legii nr.10/2001, cu privire la competența de soluționare a notificărilor formulate în baza acestui act normativ, emițând dispoziția de restituire a imobilului în cauză, cu toate că acesta se afla în deținerea și administrarea IPJ A, organ care potrivit Legii 10/2001, se putea pronunța asupra notificării.
S-a apreciat, însă, în mod eronat că inculpatul a acționat fără intenție, că nu a încălcat în mod deliberat dispozițiile legale referitoare la competența de soluționare a notificării, notificarea fiindu-i trimisă spre soluționare de Prefectura jud.A și de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Tribunalul nu a reținut, însă, lipsa intenției pentru următoarele considerente:
Conform art.248 Cod penal, constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau unei alte unități din cele la care se referă art.145 Cod penal, sau o pagubă în patrimoniul acesteia.
Termenul "cu știință" folosit de legiuitor, indică cunoașterea de către funcționar a faptului că acțiunea sau inacțiunea sa reprezintă un rezultat al competenței sale de serviciu, pe care o exercită însă necorespunzător, iar printr-o asemenea atitudine, acceptă sau urmărește producerea rezultatului prev.de art.248 Cod penal.
Tribunalul a apreciat că nu se poate invoca în favoarea inculpatului împrejurarea că a emis dispoziția de restituire în natură a imobilului la solicitarea Prefecturii județului A și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, de vreme ce, avea obligația legală de a-și verifica competența de soluționare a notificării, având în vedere consecințele emiterii unei dispoziții de restituire în natură a unui imobil.
De asemenea, a reținut tribunalul, se prezumă că inculpatul în virtutea atribuțiilor conferite de funcția sa (funcție pe care o ocupă din 2004 și până în prezent), avea cunoștință de dispozițiile Legii nr.10/2001 cu privire la competența de soluționare a notificării formulate în baza acestor dispoziții, fiind confruntat de-a lungul mandatului său cu astfel de cereri.
S-a constatat, totodată, că inculpatul cunoștea care este unitatea deținătoare a imobilului așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar coroborate cu cele declarate de inculpat în fața instanței de apel. Inculpatul avea cunoștință și de faptul că pentru acest imobil se acordaseră despăgubiri în baza Legii nr.112/1995, așa cum rezultă din adresa nr.1491/05.05.2006.
La aprecierea vinovăției inculpatului, instanța a avut în vedere și împrejurarea că imobilul în cauză pentru care a dispus restituirea în natură a fost cumpărat de inculpat de la cel căruia îl restituise, astfel cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2436/23.10.2006.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că inculpatul și-a îndeplinit atribuțiunile de serviciu în mod defectuos cu știință.
Cu privire la prejudiciul cauzat prin fapta inculpatului, tribunalul a reținut, că potrivit disp.art.248 Cod penal, urmare a faptei de abuz în serviciu contra intereselor publice, este individualizată de lege sub forma a două situații alternative: producerea unei tulburări însemnate bunului mers al unei unități dintre cele prev.de art.145 Cod penal sau cauzarea unei pagube în patrimoniul acesteia.
S-a constatat că prin fapta inculpatului de a dispune restituirea în natură a imobilului, pentru care anterior s-au acordat despăgubiri unui alt moștenitor în temeiul Legii nr.112/1995, s-a cauzat o pagubă pentru următoarele considerente:
Numitul nu a formulat cerere în baza Legii 112/1995, operând astfel dreptul de acrescământ în favoarea moștenitorului autorului, care a depus o astfel de cerere cu consecința acordării către acesta de despăgubiri, nu numai în limita cotei sale de moștenire, acesta profitând în virtutea dreptului de acrescământ și de cotele care le-ar fi revenit celorlalți moștenitori, care nu au formulat o astfel de cerere.
Tribunalul a apreciat că în baza art.20 alin.4 din Legea nr.10/2001, numitul era îndreptățit să formuleze o astfel de cerere, însă față de dispozițiile art.20 alin.2 din același act normativ, avea dreptul numai la diferența dintre valoarea încasată cu titlu de despăgubiri de către celălalt moștenitor, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului de la data formulării notificării, legiuitorul urmărind prin instituirea dreptului de acrescământ, tocmai evitarea unei duble reparații pentru același imobil în cazul în care, moștenitori diferiți ai aceluiași autor și-ar întemeia cererile, unii pe dispozițiile Legii nr.112/1995 și alții pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
În aceste condiții, este evident că în speța de față pentru același imobil s-a acordat o dublă reparație - odată prin acordarea despăgubirilor bănești în baza Legii 112/1995, cât și prin restituirea în natură a imobilului în cauză dispusă de către inculpat, așa încât se constată că prin fapta inculpatului s-a cauzat un prejudiciu în sensul disp.art.248 Cod penal.
În ceea ce privește apelul formulat pe latură civilă de către partea civilă Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a reținut că prima instanță a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii prin anularea dispoziției nr.109/08.08.2006 de restituire în natură a imobilului către și a procesului verbal de predare primire nr.2268/11.08.2006, întocmit de Primăria comunei.
Deși s-a solicitat de către partea civilă restituirea în natură a imobilului, s-a apreciat de prima instanță, în mod corect, că, deși nevalabilitatea actelor anulate ar atrage pe planul dreptului civil și nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat între inculpat și, nu se poate dispune de către instanța penală învestită și cu soluționarea acțiunii civile, desființarea acestui contract cu consecința restituirii imobilului către partea civilă.
În acord cu prima instanță, tribunalul a apreciat că redobândirea bunului de către partea civilă poate fi obținută prin promovarea unei acțiuni civile în fața instanței civile, pentru anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat între inculpat și, având în vedere că acest contract a intrat deja în circuitul civil, este un act autentic încheiat în fața notarului public, iar condițiile sale de valabilitate nu pot fi supuse controlului instanței penale învestită și cu soluționarea laturii civile a cauzei.
Având în vedere această posibilitate a părții civile de reparare a pagubei în natură, instanța a respins cererea de restituire a imobilului și de obligare a inculpatului la plata sumei de bani reprezentând valoarea de inventar a bunului imobil. Pentru aceste considerente s-au menținut dispozițiile primei sentințe cu privire la soluționarea laturii civile a cauzei.
Examinând cererea de apel a părții civile Statul Român, s-a constatat că apelul acesteia nu vizează dispoziția de ridicare a sechestrului asigurător aplicat asupra imobilului în cauză.
S-a constatat de către tribunal, că măsura ridicării sechestrului asigurător se impunea în cauză având în vedere că s-a dispus restabilirea situației anteriore emiterii dispoziției de restituire în natură, nemaiimpunându-se astfel această măsură asigurătorie.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs inculpatul și partea civilă Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct.18 Cod pr.penală, arătând că există o eroare gravă de fapt care a condus la condamnarea lui pentru infracțiunea prev. de art.248 Cod penal, deoarece a acționat în condițiile în care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților i-a solicitat în mod expres să soluționeze el notificarea. De asemenea, inculpatul a invocat faptul că dispoziția de restituire a avut la bază Hotărârea Comisiei interne de analiză a notificărilor, iar Prefectura A, verificând legalitatea dispoziției, nu a cerut desființarea ei, cerere pe care nu a făcut-o nici Postul de Poliție sau IPJ.
In ceea ce privește prejudiciul, se critică decizia tribunalului deoarece aceasta ar fi reținut în mod greșit că s-au acordat despăgubiri de două ori, deși legea permitea restituirea în natură, inclusiv pentru imobilele care, conform legislației anterioare, nu fuseseră restituite acordându-se despăgubiri prin echivalent.
Inculpatul a invocat faptul că, nici Inspectoratul Județean de Poliție A și nici Ministerul Finanțelor nu au calitate de parte civilă în cauză, deoarece prima instituție nu a fost în vreun fel prejudiciată, Postul de Poliție continuând să funcționeze în clădirea retrocedată, iar Ministerul Finanțelor, deoarece în lumina art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului.
Recurenta partea civilă Statul Român a criticat decizia deoarece, deși s-a reținut vinovăția inculpatului și s-a menținut sentința privind desființarea dispoziției nr.109/2006, s-a respins cererea ministerului, de restituire în natură a imobilului și de desființare a contractului de vânzare-cumpărare nr.2436/2006, întocmit pentru aceeași clădire.
Partea civilă a susținut că, nevalabilitatea actului anulat atrage pe planul dreptului civil și nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între inculpat și ca o consecință directă a faptei ilicite a inculpatului. S-a susținut că statul este îndreptățit la restituire, deoarece în inventarul bunurilor domeniului public aprobat prin nr.HG1705/2006, imobilul restituit se afla în patrimoniul statului și că pentru acesta se plătiseră despăgubiri unui alt moștenitor, respectiv, iar pentru această reparație era necesară menținerea sechestrului asigurator instituit de către procuror.
Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate și din oficiu, curtea constată că recursul inculpatului este fondat și va fi admis, menținându-se soluția de achitare din sentință, iar recursul părții civile va fi respins ca nefundat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
In ceea ce privește situația de fapt, curtea constată că, în esență, ambele instanțe care au soluționat cauza anterior au reținut-o corect și ea constă în faptul că, la data de 8 august 2006, inculpatul, în calitate de primar al comunei, a emis dispoziția nr.109, prin care a admis cererea formulată de și a dispus restituirea în natură a imobilului în care funcționa Postul de Poliție.
Această dispoziție a fost emisă cu încălcarea competențelor prevăzute de Legea nr.10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care stabilea distinct atribuțiile persoanelor îndrituite să dispună restituirea imobilelor, în funcție de situația juridică decurgând din deținerea respectivului imobil.
Pentru a se stabili cine avea competența de emitere a dispoziției de restituire, atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut în mod corect prevederile capitolului I din legea menționată care se referă la procedurile de restituire. Astfel art.21 alin.1 dă competență organelor de conducere ale unității deținătoare de a emite dispoziție sau decizie motivată de restituire a imobilelor, dacă acestea se găsesc în deținerea unei persoane juridice de drept public.
4 al aceluiași articol prevede că, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, ori, după caz, a președintelui consiliului județean.
In cazul de față imobilul în care funcționa Postul de Poliție se afla în deținerea Ministerului Administrației și Internelor, care este necontestată, neavând relevanță, din perspectiva art.21 alin.1 din Legea nr.10/2001, natura deținerii.
Competența primarului comunei era, conform art.21 alin.4, de a restitui doar imobilele deținute de unitatea administrativ teritorială în care funcționa. Chiar dacă primarul cunoștea această competență, curtea constată că au existat două intervenții ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în care activitatea inculpatului, în calitate de primar, a fost analizată și găsită nesatisfăcătoare de către această instituție.
Prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr.16.93/2006 din 3 martie 2006, inculpatul, personal, a fost sancționat pentru tergiversarea nejustificată a cererilor de restituire a dreptului de proprietate, primind o amendă de 100.000.000 lei.
La doar trei zile după aceea, în legătură cu notificarea de restituire a proprietății lui, aceeași autoritate trimite inculpatului adresa nr.- din 6 martie 2006, în care i se cere să comunice petentului motivul nesoluționării notificării nr.182/2001, ce fusese depusă la Prefectura județului A și transmisă de aceasta primarului, spre competentă soluționare.
De asemenea, i se cere urgentarea analizării dosarului și comunicarea deciziei primarului în termenul legal. In adresă se indică aplicarea dispozițiilor art.16 din Legea nr.10/2001, republicată, cunoscându-se că imobilul era ocupat de sediul de poliție și soluția -de restituire a imobilului în proprietate. In finalul adresei, se arată: "Potrivit noilor reglementări legale, dumneavoastră, ca entitate investită de lege cu soluționarea notificării, vă revine obligația de a emite o dispoziție motivată în conformitate cu modificările aduse Legii nr.10/2001 de Titlul I al Legii nr.247/2005".
Curtea reține că există două situații în care inculpatului, care ocupa funcția de primar al comunei, i se indică de către instituții care aveau o poziție superioară în ierarhia instituțiilor administrative, că el este cel competent să soluționeze notificarea petentului, respectiv Prefectura A care, îi înaintează notificarea depusă de către petent spre soluționare și adresa nr.-/2006 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
In acest context, în care inculpatul a fost determinat să dea o soluție notificării și în care i se indică inclusiv textul aplicabil în sensul restituirii în natură al imobilului, cumulat cu împrejurarea că înainte cu doar 3 zile de emiterea adresei menționate, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților îl amendase pe acesta, personal, cu suma de 100.000.000 lei, Curtea apreciază ca fiind corectă hotărârea instanței de fond care a stabilit că fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, sub aspectul laturii subiective.
Curtea mai reține că, la baza dispoziției primarului a stat propunerea Comisiei comunale, care a analizat notificarea și a constatat întrunite cerințele prevăzute de lege (60 dosar urmărire penală). În aceste condiții, primarul avea, conform procedurii, obligația de a întocmi dispoziția motivată privind soluționarea notificării.
Comportamentul ulterior al inculpatului, de a cumpăra acest imobil de la persoana căreia i-a fost retrocedat, nu poate fi apreciat pentru a se stabili că la un moment anterior emiterii dispoziției, acesta ar fi urmărit o restituire nelegală pentru a obține un profit, deoarece inclusiv beneficiarul dispoziției a confirmat această succesiune temporală a faptelor.
Nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu nici din perspectiva faptului că s-a retrocedat un imobil pentru care anterior se obținuseră despăgubiri de către un alt moștenitor, deși primarul cunoștea acest lucru sau putea să-l cunoască.
Legea nr.10/2001 nu interzice retrocedarea în natură în astfel de cazuri. Art.5 alin.1 prevede că, nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, doar persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa 1. 2 completează această prevedere, referindu-se la persoanele ale căror averi au fost dobândite ilicit.
In condițiile în care art.1 și 2 din lege, instituie regula restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul ei, iar art.16 se referea în mod expres, inclusiv, la acele imobile ce se aflau în deținerea unor instituții publice, excepțiile urmează a fi considerate limitat numai la ceea ce s-a prevăzut expres în lege.
Pe de altă parte, art.12 prevede că, în situația imobilelor deținute de stat, de o organizație cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute la art.12 alin.(1), (2) și (4), dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit.
Acest text recunoaște explicit tocmai posibilitatea restituirii în natură și a imobilelor pentru care se obținuse anterior o despăgubire. sau autorul lui direct, care formulase notificarea și care fusese pus din nou în termenul de acceptare a succesiunii, nu primise despăgubirea, iar declarația notarială a soției defunctului, depusă de inculpat în recurs, nu face nici o referire la încasarea vreunei sume de bani cu acest titlu. Oricum, prin chitanța nr.-/30 ianuarie 2009 s-a făcut dovada restituirii despăgubirilor plătite celuilalt moștenitor de către stat, actualizate, conform adresei trimisă de expertul evaluator, Direcției Finanțelor Publice
Pentru toate aceste considerente curtea constată că, într-adevăr, decizia instanței de apel este consecința unei grave erori de fapt, care a condus la o netemeinică soluție de condamnare a inculpatului. În lipsa intenției cerută de lege pentru săvârșirea infracțiunii, devine incident cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct.18 Cod pr.penală, împrejurare în care va fi menținută achitarea pronunțată de prima instanță.
În ce privește recursul părții civile, trebuie să se aibă în vedere mai multe aspecte ce țin atât de natura actelor desființate de prima instanță, cât și de natura contractului de vânzare cumpărare ce se cere a fi desființat ca o consecință directă a acestei dispoziții, dar și aspectele ce vizează limitele cadrului procesual impuse de procesul penal.
Dat fiind că, dincolo de orice reprezentare subiectivă, dispoziția primarului a fost dată cu încălcarea competenței prevăzută de lege, curtea apreciază că în mod corect prima instanță a dispus desființarea acesteia (și a procesului verbal de punere efectivă în executare a ei), act de dispoziție, unilateral, deoarece sunt întrunite condițiile constatării nulității actelor administrative, fiind, în esență, un act întocmit cu încălcarea unor dispoziții imperative ale legii.
Acțiunea civilă, conform art.14 Cod pr.penală, se suprapune acțiunii penale, iar tragerea la răspundere civilă are în vedere doar consecințele directe ale faptei prevăzute de legea penală, nu și toate implicațiile ulterioare ale acesteia. Deși statul român critică faptul că nici una dintre instanțe nu a desființat actul de vânzare-cumpărare încheiat ulterior între dobânditorul imobilului (urmare dispoziției inculpatului) și inculpat, curtea apreciază că recursul părții civile este nefondat.
O primă chestiune este aceea potrivit cu care nu se pot lua decizii în legătură cu bunurile sau actele întocmite de o anume persoană, fără ca aceasta să stea ca parte în proces. Or, vânzătorul nu a fost introdus în cauză și nici nu putea fi introdus, deoarece procesul penal se desfășoară opunând pe inculpați persoanelor păgubite în orice fel prin săvârșirea unei infracțiuni, situație în care nu se regăsea petentul.
Pe de altă parte, prin desființarea dispoziției de restituire în natură a imobilului, s-a restabilit situația anterioară săvârșirii infracțiunii. Contractul încheiat între persoana îndreptățită la restituire și inculpat este unul civil, oneros, fiecare parte dobândind un drept și executând o obligație. Acesta este diferit ca natură juridică de actul administrativ nul emanat de o autoritate și nu este consecința directă a acestuia. Vânzarea ulterioară a bunului dobândit prin restituire constituie un act de dispoziție al persoanei fizice ce se considera proprietar, autonom față de actul administrativ, emanând de la un alt subiect de drept și reprezentând rezultatul unei manifestări distincte de voință
Curtea constată că recurentul - parte civilă nici nu indică un temei de drept pentru cererea sa de restituire în natură a imobilului, altul decât cel general privind repararea prejudiciului în cauzele penale. În condițiile în care legea 10/2001 consideră că persoanele îndreptățite la restituire nu au pierdut dreptul de proprietate prin măsura preluării abuzive, este evident că excede cadrului procesului penal dovedirea cererii statului.
Pentru toate aceste considerente, constatând că în mod greșit a fost condamnat inculpatul de către instanța de apel, curtea va admite recursul acestuia în baza dispozițiilor art.385/15 pct.2 lit.a Cod pr.penală, va înlătura condamnarea cu toate consecințele și va menține sentința instanței de fond, iar în baza dispozițiilor art.385/15 pct.1 lit.b Cod pr.penală, va respinge ca nefondat recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Văzând și prevederile art.192 alin.3 Cod pr.penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D EC IDE
Admite recursul declarat de inculpatul, fiul lui și, născut la data de 06.11.1951 în comuna, județul A, domiciliat în comuna, județul A, CNP -, împotriva deciziei nr.225 din 30 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, în dosarul nr-.
Casează decizia în parte, în sensul că respinge apelurile declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA PITEȘTI și de partea civilă STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR.
Rejudecând, înlătură condamnarea inculpatului cu toate consecințele și menține în totalitate sentința.
Menține dispoziția din decizie prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 februarie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red./Tehnored.
ex.3/ 12 martie 2009
Jud.fond
Jud.apel
Președinte:Mirela Sorina PopescuJudecători:Mirela Sorina Popescu, Corina Voicu, Constantin
