Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 128/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR-
DECIZIA PENALĂ NR.128/R/2010
Ședința publică din data de 17 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Livia Mango JUDECĂTOR 2: Delia Purice
JUDECĂTOR 3: Ioana Cristina președinte secția penală
- -
GREFIER: -
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, reprezentat prin PROCUROR -
S-a luat spre examinare recursul declarat de inculpatul G, împotriva Încheierii penale din 4 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în dosar nr-, având ca obiect menținerea măsurii arestării preventive.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă inculpatul, aflat în stare de arest, asistat de apărător desemnat din oficiu, av., din Baroul Cluj, cu delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, inculpatul arată că-și menține recursul declarat în cauză și că este de acord să fie asistat de apărătorul desemnat din oficiu.
Nefiind cereri de formulat ori excepții de ridicat, instanța acordă cuvântul pentru susținerea recursului.
Apărătorul inculpatului solicită în temeiul art.385/15 pct.2 lit.d pr.pen. admiterea recursului, casarea încheierii penale atacate și rejudecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună revocarea măsurii arestării preventive și pe cale de consecință, punerea în libertate a inculpatului. În subsidiar, solicită înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara. Critică hotărârea atacată doar sub aspectul temeiniciei acesteia, apreciind că sub aspectul legalității, apărările formulate la tribunal sunt nefondate. Astfel, susține că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu mai subzistă și nu au apărut temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatului. Pericolul social concret s-a diminuat considerabil raportat la perioada lungă care s-a scurs până în prezent de la luarea acestei măsuri. Totodată, raportat la probatoriul administrat până în acest moment, apreciază că nu se mai justifică menținerea în continuare a inculpatului în stare de arest. La filele 12-14 din dosarul de urmărire penală, există procesul-verbal de constatare a infracțiunii, întocmit de Jandarmeria S M, din care rezultă că inculpatul a aplicat o lovitură gravă victimei cu un scaun în cap. Ceilalți inculpați din dosar sunt cercetați în stare de libertate, deși fiecare a aplicat victimei lovituri. Există dubii serioase cu privire la lovitura care a dus la decesul victimei și cu privire la persoana care a aplicat lovitura fatală. Solicită a se avea în vedere că încheierea atacată nu este motivată, fiind identică cu cele anterioare prin care s-a menținut măsura arestării preventive. S-a arătat de prima instanță că se impune menținerea inculpatului în continuare în stare de arest pentru că cercetarea judecătorească este la final. Tocmai din acest motiv, apreciază că lăsarea inculpatului în libertate nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică și nu ar împiedica buna desfășurare a procesului penal. Cu onorar avocațial din.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului declarat de inculpat ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a încheierii atacate, considerând că sunt întrunite cerințele prev.de art.143 și 148 lit.f pr.pen. pentru a se menține în continuare starea de arest a inculpatului. În temeiul art.192 alin.2 pr.pen. solicită obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, solicită cercetarea în stare de libertate, deoarece nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii care i se reține în sarcină.
CURTEA
Asupra recursului penal de față,
În baza lucrărilor dosarului, constată că Tribunalul Maramureș prin încheierea penală din 4 februarie 2010 a espins cererea de a se constata că măsura arestării preventive a încetat de drept formulată de inculpatul
HGÎn temeiul art. 3002raportat la art. 160 Cod procedură penală a constatat din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului G, (CNP -, născut la 19.12.1983 în SMj udețul M, fiul lui G și, arestat preventiv, aflat la Penitenciarul Gherla ) și, în consecință, a menținut măsura arestării preventive a acestuia.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit la 13 aprilie 2009 în dosar nr. 1/P/2009 Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureșa dispus trimiterea în judecată a inculpatului G pentru infracțiunile de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice, încăierare și distrugere prevăzute de art. 183, art. 321 alin.1, art.322 alin.1 și art. 217 alin.1 penal cu aplicarea art. 33 lit.a și art. 75 lit.a și c penal.
La această instanță s-a format dosarul nr-, cauza fiind în prezent în faza de judecată.
Procedând din oficiu la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 3002și 160 pr.pen. precum și la examinarea cererii acestuia de revocare a măsurii arestării preventive, tribunalul a reținut următoarele:
Prin încheierea penală nr. 16 din 10 ianuarie 2009 Tribunalului Maramureșs -a dispus arestarea preventivă a inculpatului G pe o perioadă de 29 de zile (10 ianuarie 2009 - 7 februarie 2009 inclusiv) pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183.pen. în temeiul art. 148 lit.d și f pr.pen.
Ulterior această măsură a fost prelungită de mai multe ori și apoi a fost menținută.
Raportat la ansamblul probelor administrate în cauză și la împrejurarea că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunea pentru care a fost arestat preventiv (dar și pentru alte infracțiuni), tribunalul apreciază că, în speță, există indicii în sensul celor prev.de art. 143.pr.pen. care să justifice presupunerea că în noaptea de 02/03.01.2009 inculpatul i-a aplicat victimei o lovitură în cap cu o sticlă de bere în urma căreia a căzut și apoi a decedat. O analiză în detaliu a probelor în această fază a procesului penal nu este posibilă fără ca instanța să se antepronunțe în cauză. De altfel, legiuitorul nu pretinde existența unor probe certe de vinovăție, ci doar a unor indicii care să justifice presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis o faptă de natură penală. Or, în speță față de ansamblul probelor aflate până în prezent la dosar, se poate aprecia existența unor asemenea indicii.
Prin sentința penală nr. 22/18.01.2007 a Judecătoriei Sighetu Marmației inculpatului i s-a aplicat pedeapsa rezultantă de 400 lei amendă pentru comiterea unor infracțiuni silvice. Prin urmare, se presupune că a comis cu intenție o nouă infracțiune, fiind în continuare incidente prev.art. 148 lit.d pr.pen.
Față de natura și de gravitatea presupusei fapte, tribunalul a apreciat că inculpatul prezintă și în prezent un grad ridicat de pericol social, fiind necesară privarea sa de libertate. Acesta nu s-a diminuat într-atât încât să se justifice punerea sa în libertate. Pentru acest motiv, văzând și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care a fost arestat preventiv și este cercetat în acest dosar este mai mare de 4 ani închisoare, instanța a apreciat că sunt îndeplinite în continuare și cerințele prev.de art. 148 lit.f pr.pen.
Durata arestării preventive a inculpatului se încadrează și în prezent în limitele unui termen rezonabil, iar cercetarea judecătorească se află la finalul ei.
Cererea inculpatului G de a se constata că a încetat de drept măsura arestării sale preventive a fost respinsă. Inculpatului i s-a menținut această măsură la termenele de judecată din datele de 10 noiembrie 2009, 8 decembrie 2009 și apoi la 7 ianuarie 2010, deci înăuntrul termenului de 60 de zile prevăzut de art. 160 alin.1 pr.pen. Codul d e procedură penală nu prevede obligativitatea de a se indica în dispozitivul încheierii perioada pentru care această măsură se menține, ci doar în cuprinsul textului legal amintit se prevede obligativitatea instanței ca înăuntrul termenului de 60 de zile să verifice legalitatea și temeinicia acestei măsuri. In consecință, apărările formulate sub acest aspect de inculpat nu pot fi primite, cererea sa de a se constata că măsura arestării sale preventive a încetat de drept a fost respinsă.
Pentru toate aceste motive s-a menținut starea de arest a acestuia, în temeiul art. 3002și 160 pr.pen.
Împotriva încheierii tribunalului a declarat recurs inculpatul G solicitând casarea acesteia și rejudecând, să se dispună revocarea arestului preventiv cu consecința punerii de îndată în libertate a acestuia, neexistând probe și indicii temeinice care să justifice privarea sa de libertate.
S-a apreciat că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea vizată de art.145 proc.pen.
Curtea examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Prin încheierea penală nr.16 din 1o ianuarie 2009 a Tribunalului Maramureș, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G, pentru comiterea infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte prev.de art.183 pen.constând în aceea că în noaptea de 2/3 ianuarie 2009 inculpatul i-a aplicat victimei o lovitură în cap, cu o sticlă de bere, în urma căreia a căzut, s-a lovit în regiunea capului, decedând.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș din 13.04.2009 inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv pentru această infracțiune și pentru cele de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice prev.de art.321 alin.1 pen. încăierare prev.de art.322 pen.și distrugere prev.de art.217 pen.cu aplicarea art.75 lit.a și 33 lit.a pen. dosarul fiind înregistrat la Tribunalul Maramureș sub nr- iar la primul termen de judecată, în camera de consiliu, instanța de fond a verificat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive prin prisma disp.art.3001proc.pen.
Cu această ocazie, s-a constatat de către Tribunalul Maramureș că luarea măsurii arestării preventive s-a făcut cu respectarea normelor legale prev.de art.136 rap.la art.143 proc.pen.și că în privința recurentului este incident cazul de arestare prev.de art.148 lit. d și f proc.pen.
Deși inculpatul recurent a negat presupunerea rezonabilă că ar fi comis fapta, probele și indiciile temeinice rezultă din declarațiile martorilor -A, -, -, coroborate cu raportul de expertiză medico-legală a părții vătămate și cu declarațiile recurentului.
Stabilirea vinovăției inculpatului recurent urmează a se face desigur numai în urma efectuării cercetării judecătorești de către instanța investită cu judecarea fondului cauzei, probațiunea administrată în faza urmăririi penale, pune însă în evidență existența unor indicii temeinice în înțelesul art.143 Cod proc.pen. care justifică luarea și menținerea măsurii arestării preventive față de acesta.(cazul, și Hartley vs UK).
Pericolul social concret rezultă, în egală măsură, atât din gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată cât și din activitatea infracțională desfășurată de acesta.
Menținerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condițiile legii, nu afectează cu nimic dreptul acestuia la un proces echitabil, el având posibilitatea de a cere și administra toate probele considerate necesare pentru a demonstra lipsa de temeinicie a susținerilor acuzării.
Potrivit art.5 pct.1 din Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 23 din Constituția României, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost arestat în vederea aducerii lui în fața autorităților judiciare competente, existând motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune.
În plus, curtea reține că existența și persistența unor indicii grave de vinovăție constituie, conform jurisprudenței CEDO "factori pertinenți care legitimează o detenție provizorie", măsura arestării preventive a inculpatului fiind conformă scopului instituit prin art. 5 al CEDO.
De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând "suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracțiune" măsura arestării preventive este justificată și prin prisma aceleiași jurisprudențe.
Aprecierea probelor se va face de către instanța de fond sub aspectul reținerii sau nu a vinovăției inculpatului.
În această fază a recursului, instanța nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă și nici de a verifica apărări care țin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către instanța sesizată cu luarea unei măsuri preventive.
Potrivit disp.art.3001alin.3 proc.pen. când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța, menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin.2 al aceluiași articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive.
În cauza de față, nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate și în consecință, ceea ce curtea trebuie să analizeze, sunt temeiurile care au determinat arestarea preventivă și dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate.
În privința indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul este autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, acestea au fost analizate în mod definitiv la momentul luării măsurii arestului preventiv și nu s-au modificat până la sesizarea instanței prin rechizitoriu și nici până la soluționarea prezentului recurs.
Susținerea curții este justificată în cele ce preced și de legislația europeană (cazul Saadi contra Regatului Unit și Ambruszkiewicz contra Poloniei din 4 mai 2006, Vrencev contra din 23 septembrie 2008, Ladent contra Poloniei din 18 martie 2008), în care se statuează necesitatea detenției raportat la infracțiunea comisă de inculpat și totodată, existența unei proporționalități a detenției raportat la alte măsuri, mai puțin stringente, conform Codului d e procedură penală român, măsurile vizate de art.145 și 1451.
În speța de față, menținerea măsurii arestării preventive a recurentului este justificată prin existența unui interes public, interes care se referă la buna administrare a justiției și totodată protejarea publicului, în sensul eliminării riscului repetării faptelor.
Prin prisma acestor împrejurări, curtea apreciază că lăsarea recurentului în libertate în acest moment procesual ar putea influența cercetarea judecătorească.
Prin prisma hotărârilor Contrada contra Italiei din 24 august 1998; Labita contra Italiei din 6 aprilie 2004; Calleja contra Maltei din 7 aprilie 2005, în prezenta cauză, s-a dovedit că persistența în timp a motivelor plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracțiuni, este o condiție pentru menținerea detenției.
Dincolo de aspectul factual, existența motivelor plauzibile de a bănui că recurentul ar fi comis faptele, impune în sensul art.5 paragraf 1 lit.c din Convenția europeana, ca faptele invocate să poată fi, în mod rezonabil, încadrate într-unul din textele Codului penal, care incriminează anumite tipuri de comportament, ceea ce s-a și realizat în prezentul dosar, infracțiunea imputată recurentului fiind prevăzută în Codul penal.
În speța de față, există bănuieli rezonabile în sensul că faptele pentru care este cercetat recurentul, constituiau infracțiuni la momentul în care s-a produs, și al trimiterii în judecată (cauza Wloch contra Poloniei din 19 octombrie 2000).
Prin prisma legislației CEDO s-a dovedit în afara oricărei îndoieli că scopul măsurii arestării recurentului a fost acela de a-l prezenta autorității competente conform art.5 paragraf 3 din CEDO, verificându-se de către instanțe independente și imparțiale, legalitatea măsurii arestării și ulterior menținerea acesteia.(cauza Benham contra Regatului Unit 1996; Jecius contra Lituaniei 2000; Nevmerzhitsky contra Ucrainei 2005).
Contrar celor susținute de recurent prin apărătorul său și personal, în cauză, sunt îndeplinite condițiile cerute de art.143, 146 și 148 lit.d și f proc.pen. Tribunalul Maramureș apreciind corect asupra necesității menținerii stării de arest a acestuia.
Condiția pericolului public, solicitată de lege există și ea pentru inculpat, acest pericol rezultând, din gravitatea faptei de care recurentul este învinuit.
Potrivit art.148 lit.f măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a recurentului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prima condiție este îndeplinită întrucât pedeapsa pentru infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte se sancționează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare.
Referitor la condiția pericolului concret pentru ordinea publică și aceasta este întrunită și rezultă din probele de la dosar.
Temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a recurentului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că liber fiind ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura, gravitatea și modalitatea de săvârșire a infracțiunii, precum și de persoana și conduita inculpatului, care în mod constant a negat comiterea faptelor.
Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul său presupune o rezonanță socială a unor fapte grave, atât în rândul comunității locale asupra căreia și-a exercitat influența negativă, dar și la nivelul întregii ordini sociale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat în cazul Letellier vs Franța că în circumstanțe excepționale, pe motivul gravității în dauna reacției publice, anumite infracțiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenția, cel puțin pentru un timp.
De asemenea, obstrucționarea justiției și pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de Curtea Europeană în interpretarea art.5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De aceea, în situația de față, se impune o astfel de reacție a autorităților pentru a nu se crea și mai mult neîncrederea în capacitatea justiției de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului vizat de ordinea publică și crearea unui echilibru firesc și a unei stări de securitate socială.
Menținerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condițiile legii, nu afectează cu nimic așa cum am arătat, dreptul recurentului la un proces echitabil, acesta având posibilitatea ca în fața instanței de fond cât și ulterior în căile de atac de a cere și administra probe considerate necesare pentru a proba lipsa de temeinicie a susținerilor acuzării.
Așa fiind, cererea inculpatului vizând revocarea arestului preventiv întemeiată pe lipsa probelor și indiciilor care să justifice privarea de libertate a acestuia, va fi respinsă ca nefondată.
Judecătorul fondului prin analiza elementelor și a subzistenței temeiurilor arestării preventive, care s-a arătat că impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, implicit s-a pronunțat asupra ineficienței unor alte măsuri preventive.
Durata arestării preventive nu este un temei al înlocuirii măsurii preventive, aceasta având relevanță numai sub aspectul prevăzut în art.140 proc.pen. referitor la încetarea de drept a măsurilor preventive, text care nu are incidență în cauză.
Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional. Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a rațiunii ce determină pe magistrat să adopte soluția dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți și, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaște oportunitatea promovării căilor de atac.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cauzele Balani contra Spaniei 1994, în cauza Vandehurk contra Olandei, în cauza Ruiz Torija contra Spaniei 1994, în cauza Highins contra Franței 1998, în cauza Helle contra Finlandei 1997 și Boldea contra României 2007, că art.6 paragraf 1 din Convenție obligă instanțele să-și motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument. Amploarea acestei obligații poate în funcție de natura hotărârii. Trebuie avute în vedere diversitatea solicitărilor pe care inculpatul le-a formulat în fața instanței, precum și diferențele existente în fiecare stat contractant cu privire la dispozițiile legale obligatorii, cutume, opinii exprimate în doctrină, aplicabile în această materie. De aceea, aprecierea îndeplinirii obligației de a motiva, ce rezultă din art.6 al Convenției, poate fi determinată în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.
CEDO a arătat că obligația instanței de a motiva hotărârea pronunțată, este aceea de a demonstra părților că au fost ascultate (cauza Tatishvili contra Rusiei 2007).
În dosarul de față, prima instanță s-a conformat disp.art.6 paragraf 1 din Convenție, constatându-se de către instanța de recurs, că au fost analizate și s-a răspuns solicitărilor inculpatului, prin încheierea din 4 februarie 2010, astfel că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, neimpunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
Curtea reține că infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate sporită, faptele presupus a fi comise de inculpat având rezonanță în rândul opiniei publice și determinând reacția negativă a acesteia, față de împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzații sunt judecate în stare de libertate, justifică pe deplin menținerea măsurii arestării preventive a recurentului, neexistând motive de revocare a acesteia sau de înlocuire cu o altă măsură preventivă.
Așa fiind, recursul inculpatului apare ca nefondat și se va respinge conform art.38515pct.1 lit.b proc.pen.
Văzând disp.art.192 alin.2 Cod proc.pen. recurentul va plăti statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare din care 100 lei reprezentând onorar apărător oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E CI D
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G deținut în Penitenciarul Gherla, împotriva încheierii penale nr.din 4.02.2010 a Tribunalului Maramureș.
Stabilește în favoarea Baroului de avocați C, suma de 100 lei onorariu pentru apărător din oficiu, ce se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Obligă pe inculpat să plătească în favoarea statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, din care 100 lei reprezentând onorariu avocațial.
Decizia este definitivă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 17 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - --- -
Red.DP/CA
18.02.2010 - 4 ex.
Jud.fond.
Președinte:Livia MangoJudecători:Livia Mango, Delia Purice, Ioana Cristina
