Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 313/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - menținerea măsurii arestării preventive
ROMANI A
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA PENALĂ SI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA Nr. 313
Ședința publică din 7 august 2009
PREȘEDINTE: Androhovici Daniela
JUDECĂTOR 2: Andrieș Maria
JUDECĂTOR 3: Frunză Sanda
Grefier - -
Ministerul Public reprezentat de procuror
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de inculpații, fiul lui G și, născut la data de 5 august 1963, în prezent arestat în Penitenciarul Botoșani,fiul lui și -, născut la data de 5 iunie 1970, în prezent arestat în Penitenciarul Botoșani și G, fiul lui G și, născut la data de 2 martie 1976 în prezent arestat în Penitenciarul Botoșani, împotriva încheierii din data de 4 august 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani.
La apelul nominal se prezintă inculpatul recurent, asistat de avocat ales,inculpatul recurent, asistat de avocat ales și inculpatul recurent G, asistat de avocat, care substituie pe avocat ales.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, după care, întrebați fiind, inculpați recurenți, având pe rând cuvântul, arată că nu doresc să dea declarație în această fază procesuală, menținându-și declarațiile date.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată recursurile în stare de judecată și dă cuvântul la dezbateri.
Avocat invocă nulitatea absolută a încheierii pronunțate de judecătorul, fiind incidente disp. art.197 al. 1,2 rap. la art. 50, 51 și 52 Cod pr.penală. Astfel, încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului numai când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestuia. Faptul că încheierea prin care s-a verificat legalitatea măsurii arestării preventive fost dată de un judecător incompatibil, atrage nulitatea acesteia. Dispozițiile ar. 51 și 52.pr.pen. sunt de strictă interpretare, iar disp. art. 50 al. 2 impun ca persoana care a luat cunoștință despre existența unui caz de incompatibilitate să formuleze de îndată declarație de abținere. Subliniază că există diferențe majore între instituția recuzării și cea a abținerii, având în vedere că în cazul recuzării actele se mențin, iar în cazul abținere judecătorului îi este interzis să mai efectueze vreun act de procedură. Pe cale de consecință, a solicitat punerea inculpaților în libertate.
Pe de altă parte solicită în temeiul disp.art.139C.pr.pen. înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât temeiurile avute inițial în vedere nu mai subzistă. Disp. art. 143 rap.la art. 148 lit. Cod pr.penală impun analizarea probelor care există în cauză. Astfel, cu referire la infracțiunea de asociere în vederea comiterii de infracțiuni solicită a se constatat că nu sunt date condițiile impuse de legiuitor pentru existența acestei infracțiuni, respectiv să existe o colaborare între două sau mai multe persoane, colaborare care trebuie să fie efectivă, materială și nu întâmplătoare, să fie vorba de un grup organizat pentru o perioadă lungă și cu o structură bine determinată, să fie utilizate forme de disciplină și control, să fie vorba de comiterea unor infracțiuni grave și în mod categoric de obținerea unor beneficii clare. Ori legăturile dintre inculpați erau pur și simplu întâmplătoare, iar inculpații și nici nu se cunoșteau. Cu privire la infracțiunea de trafic de persoane, solicită a se avea în vedere că aceasta trebuie să se realizeze prin amenințări, violențe sau prin oferirea de bani în scopul exploatării acelor persoane, ori parchetul nu indicat nicio probă din care să rezulte existența vreuneia dintre aceste modalități. În ceea ce privește existența pericolului social și a unei rezonanțe negativă, față de perioada mare de timp scursă de la data epuizării infracțiunilor, apreciază că acestea s-au diminuat. Referitor la termenul rezonabil, acesta trebuie analizat în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpaților și comportamentul autorităților. Ori primele două condiții nu pot fi avute în vedere întrucât cauza nu este mai complexă decât altele, iar inculpaților pe care îi asistă nu li se poate imputa atitudine abuzivă și dilatatorie. În schimb, au fost perioade de timp în care pur și simplu ancheta a stagnat. Pentru aceste considerente solicită admiterea recursurilor, casarea încheierii și continuarea judecății cu inculpații în libertate.
Avocat pentru inculpatul recurent solicită admiterea recursului, arătând că înțelege să reitereze motivele privind nulitatea absolută sau relativă a încheierii de ședință din data de 9 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani. Învederează instanței că a luat cunoștință de cazul de incompatibilitate abia la data de 4.08.2009, ocazie cu care a invocat atât nulitatea absolută cât și nulitatea relativă, fiind astfel îndeplinită condiția privind momentul până când se putea invoca această excepție. Astfel, la data de 21.07.2009 judecătorul formulează cerere de abținere pe motivul prev. de art. 48 lit. Cod pr.penală, cu toate că la data de 9 iulie 2009 procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive și avea posibilitatea încă de atunci să cunoască motivul de incompatibilitate în care se afla. Deși a invocat acest aspect și în fața instanței de fond, aceasta a motivat că abia la 21.07.2009 judecătorul a aflat de cazul de incompatibilitate, ipoteză nefondată și nesusținută, în condițiile în care la data când a fost învestit cu judecarea dosarului, magistratul a avut la dispoziție întreg materialul probator, din care rezultă toate părțile implicate în cauză, fiind exclusă astfel ideea incompatibilități survenite.
Pe cale de consecință apreciază că sunt incidente disp. art. 197 alin.2 pr.pen. privind nelegala compunere a completului de judecată și solicită a se constata nulitatea absolută a încheierii de ședință și punerea de îndată în libertate a inculpaților, întrucât menținerea în continuare a acestei măsuri este nelegală. În subsidiar solicită a se constata că încheierea menționată este lovită de nulitate relativă, având în vedere că vătămarea produsă este evidentă, fiind incidente disp.art.197 alin.1 și 4 rap. la art.50 alin.2 pr.pen. precum și disp. art. 6 paragraf I din CEDO referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Pe fond, apreciază că nu sunt date cerințele imperative prev. de art. 143 Cod pr.penală, privind existența probelor vizavi de săvârșirea de către inculpați a unor fapte penale. Instanța de fond nu face referire la probe, ceea ce conduce la ideea că acestea nu există sau nu sunt relevante. Cu referire la disp.art. 148 lit. f Cod pr.penală, arată că nu este dat pericolul concret pentru ordinea publică, nefiind probată nici existența și mai ales persistența rezonanței sociale negative. În plus arestarea preventivă a depășit un termen rezonabil, în cauză inculpații fiind arestați de aproximativ 5 luni. Pentru aceste considerente solicită în principal admiterea recursului,casarea încheierii și punerea inculpaților în libertate iar în subsidiar înlocuirea măsurii arestării cu cea obligării de a nu părăsi țara, apreciind că această măsură este de natură a asigura scopul desfășurării procesului penal.
Reprezentantul Parchetului, cu privire la nulitatea absolută sau relativă a încheierii de ședință, invocată de apărătorii inculpaților, arată că judecătorul a fost de bună credință și de îndată ce a luat cunoștință de cazul de incompatibilitate, a formulat cerere de abținere, astfel încât nu au fost vătămate interesele inculpaților.
Pe fond, solicită a se avea în vedere că niciunul dintre inculpați nu avea autorizație din partea ITM B pentru a recruta forță de muncă în vederea plasării în străinătate, iar probele administrate în cauză dovedesc activitatea infracțională a inculpaților de racolare și transportare a victimelor. Având în vedere numărul mare de victime, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și gravitatea faptei, solicită, în temeiul disp.art. 38515pct. 1 lit. b Cod pr. penală, respingerea recursului ca nefondat.
Inculpații recurenți, având pe rând ultimul cuvânt, solicită admiterea recursurilor și judecarea lor în stare de libertate.
Declarând închise dezbaterile, care au fost înregistrate în sistem audio,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin încheierea dată în dosarul nr- de Tribunalul Botoșanis -a respins ca nefondată excepția invocată de inculpați, prin apărători, privind constatarea nulității absolute a încheierii de ședință nr.46 din 09 iulie 2009 pronunțată în dosarul nr- a Tribunalului Botoșani precum și cererile formulate de aceștia privind revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură preventivă din cele prevăzute de art.145 și art.1451Cod procedură penală, dispunându-se, în temeiul art.3002rap.la art.160balin.1 și 3 Cod procedură penală, menținerea arestării preventive a inculpaților, și.
În esență, s-a reținut că excepția nulității absolute (sau relative) a încheierii de ședință din 09 iulie 2009, prin care s-a dispus menținerea arestării preventive a inculpaților în temeiul art.3001Cod procedură penală, invocată prin apărători, este nefondată întrucât, deși domnul judecător, care a compus completul de judecată ce a pronunțat încheierea nr.46 din 09 iulie 2009 (dosar nr- al Tribunalului Botoșani ) s-a abținut de la judecarea cauzei abia la termenul din 21 iulie 2009, invocând cazul de incompatibilitate prev. de art.48 lit.d Cod procedură penală, judecătorul a aflat despre cazul de incompatibilitate la data la care a formulat cererea, reaua sa credință nefiind dovedită.
Prin urmare, s-a constat că la termenul de judecată din 09 iulie 2009 completul de judecată a fost legal constituit, iar judecătorul a dat soluția de menținere a arestării preventive a inculpaților în conformitate cu legea și potrivit convingerilor sale juridice, neputându-se reține că la termenul de judecată din 09 iulie 2009 inculpații nu au avut parte de un proces echitabil, în sensul art.6 din CEDO și că măsura dispusă prin acea încheiere este nelegală.
Referitor la solicitarea inculpaților ca, în temeiul art.139 Cod procedură penală, să fie revocată sau înlocuită măsura arestării preventive cu altă măsură preventivă din cele prevăzute de art.145 și art.1451Cod procedură penală s-a reținut că, potrivit art.139 alin.1 Cod procedură penală, măsura preventivă se înlocuiește cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii iar, potrivit alin.2, când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii arestării preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.
În speță, inculpații, și au fost arestați preventiv în temeiul art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, reținându-se că există indicii temeinice că au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, pentru care sunt prevăzute pedepse mai mari de 4 ani închisoare și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
A reținut prima instanță că aceste temeiuri nu s-au schimbat, subzistând în continuare, la stabilirea pericolului concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpaților avându-se în vedere gravitatea deosebită a faptelor comise de aceștia, împrejurările și modul concret de organizare și de săvârșire a infracțiunilor, numărul mare de acte infracționale și persoanele implicate în realizarea rezoluțiilor infracționale, îndrăzneala manifestată de aceștia și disprețul față de prevederile legale, precum și impactul asupra opiniei publice a săvârșirii acestor infracțiuni de crimă organizată.
Astfel, din examinarea întregului probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, rezultă existența unor indicii temeinice, în accepțiunea dată de art.681Cod procedură penală, în sensul presupunerii rezonabile că persoanele față de care s-au efectuat actele au săvârșit faptele pentru care sunt cercetate, prevăzute de lege cu pedepse cu închisoarea mai mare de 4 ani.
Aceste indicii temeinice sunt în concordanță cu textul sus-menționat și cu jurisprudența CEDO și nu încalcă prezumția de nevinovăție prev. de art.5 Cod procedură penală, de care se bucură fiecare persoană până în momentul stabilirii vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.
În ce privește existența pericolului pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpaților pentru ordinea publică, acesta este unul concret și este dovedit cu întreg probatoriul administrat în cursul urmăririi penale.
Astfel, inculpații sunt trimiși în judecată pentru infracțiuni de crimă organizată, care au proliferat în ultimii ani în România, rețelele inițiale extinzându-și activitatea și pe teritoriul altor state, incluzând și cetățeni străini, astfel încât lupta împotriva acestor forme de infracționalitate a impus reglementări speciale și crearea unor structuri specializate.
Acest gen de infracțiuni, care aduc atingere valorilor fundamentale ale ființelor umane, dreptul la muncă, libertatea de mișcare și de exprimare, vizează o categorie de persoane foarte vulnerabilă, generând efecte sociale dezastruoase, atât prin numărul mare al victimelor, cât și prin vârsta acestora, în general fiind tineri, fără perspective de realizare pe plan profesional și fără surse de venituri.
Chiar dacă activitățile infracționale ale celor trei inculpați s-au desfășurat în cursul anului 2007, pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a acestora este unul actual. negativă a acestor fapte în rândul opiniei publice este ridicată și în prezent, când numeroase persoane se confruntă cu o situație materială grea și cu lipsa unui loc de muncă. Chiar dacă "rezonanța negativă" în rândul opiniei publice nu este definită în mod implicit în legislația românească în legătură cu pericolul social concret al lăsării în libertate a unor persoane care au săvârșit fapte penale grave, acest concept a fost și este asociat cu pericolul social concret, practica instanței supreme și practica CEDO fiind în acest sens.
În contextul celor arătate mai sus, există o necesitate reală și de interes public ca inculpații, în pofida prezumției de vinovăție de care beneficiază, să rămână în arest preventiv, existând și riscul, care nu este de neglijat, ca, lăsați în libertate, aceștia să refacă vechile legături și să-și reia activitatea infracțională sau să atragă alte persoane în activități nelegale.
Prin urmare, constatându-se că măsura arestării preventive a inculpaților este legală și temeinică și că nu s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, instanța în temeiul art.3002rap.la art.160 alin.1 și 3 Cod procedură penală, a menținut starea de arest preventiv a acestora.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, inculpații și, prin apărător, au invocat nulitatea încheierii din 9 iulie 2009 Tribunalului Botoșani, pe considerentul că a fost pronunțată de un judecător incompatibil, căruia ulterior i-a fost admisă o cerere de abținere. Au arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 52 alin. 4 Cod procedură penală, având în vedere că președintele completului care a soluționat cererea de abținere nu a precizat actele care urmează a fi menținute.
Au criticat, de asemenea, modalitatea în care s-a făcut verificarea măsurii arestării preventive, având în vedere că prima instanță a făcut referire la existența indiciilor temeinice în condițiile în care această fază procesuală presupune existența probelor. Inculpații au arătat că nu sunt probe din care să rezulte existența infracțiunilor pentru care sunt cercetați.
În ce privește durata măsurii preventive, au arătat că a fost depășit termenul rezonabil, fiind arestați de 150 zile, iar în acest interval au existat perioade de timp în care cercetările au stagnat, motiv pentru care au solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsura restrictivă de libertate.
Inculpatul, prin apărător, a reiterat, în esență, aceleași motive invocate în fața instanței de fond, respectiv nulitatea absolută a încheierii de ședință din 9 iulie 2009, apreciind incidente dispozițiile art. 197 alin. 2 Cod procedură penală întrucât nu au fost respectate condițiile prevăzute de art. 48 lit. d și art. 50 alin. 2 Cod procedură penală. Astfel, la data sesizării instanței, președintele completului învestit cu soluționarea cauzei avea date despre părțile din dosar, așa încât nu poate fi vorba de o incompatibilitate survenită. Pe de altă parte, instanța care soluționează cererea de abținere poate menține actele îndeplinite doar în măsura în care cererea a fost formulată legal, în speță, de îndată.
În subsidiar, a solicitat a se constata că încheierea menționată este lovită de nulitate relativă, având în vedere că vătămarea produsă este evidentă, fiind incidente dispozițiile art. 197 alin. 1 și 4 Cod procedură penală raportat la art. 50 alin. 2 Cod procedură penală, precum și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A invocat în apărare deciziile CEDO în cauzele Morris contra Regatului Unit și Padovanni contra Italiei.
În ce privește măsura arestării preventive, a arătat că nu sunt date cerințele art. 143 Cod procedură penală. Deși instanța de fond a apreciat incidente dispozițiile art. 681Cod procedură penală, acest text vizează faza actelor premergătoare. Instanța de fond nu face referire la probe, fiind astfel în eroare asupra obiectului dedus judecății. A arătat că inculpatul a avut un grad mai mic de implicare în traseul infracțional, nefiind dovedit faptul că a înșelat părțile vătămate, iar activitatea sa nu a avut un rol determinant în plecarea acestora în Cehia.
În ce privește incidența art. 148 lit. f Cod procedură penală, a arătat că nu a fost determinat pericolul concret pentru ordinea publică, iar rezonanța socială negativă, chiar dacă a existat, s-a estompat odată cu trecerea timpului.
Inculpatul a invocat, de asemenea, că a fost depășit termenul rezonabil al măsurii preventive context în care a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, precum și cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu disp. art. 3856al. 3 Cod procedură penală, Curtea constată că acestea este întemeiate urmând a fi admise pentru următoarele considerente:
Prin încheierea nr. 66 din 9 iulie 2009 Tribunalului Botoșanis -a menținut arestarea preventivă a inculpaților, și în temeiul art. 3001raportat la art. 160 Cod procedură penală. Această încheiere a fost atacată cu recurs și având în vedere că prin decizia nr. 288 din 13 iulie 2009 Curții de Apel Suceavas -au respins recursurile inculpaților ca nefondate, a intrat în puterea lucrului judecat.
Este real că ulterior, la 21 iulie 2009, președintele completului de judecată a formulat cerere de abținere întemeiată pe dispozițiile art. 48 lit. d Cod procedură penală, cerere admisă prin încheierea pronunțată în aceeași dată. Împrejurarea dacă abia la data menționată judecătorul a aflat despre existența cazului de incompatibilitate nu poate fi analizată în acest context, în lipsa unor probe certe că judecătorul a avut cunoștință despre existența cazului de incompatibilitate încă din data de 9 iulie 2009.Aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 52 al. 6 Cod procedură penală, încheierea prin care s-a admis abținerea nu este supusă nici unei căi de atac decât o dată cu hotărârea dată asupra fondului cauzei. Pentru aceleași considerente nu poate fi analizată nici critica vizând neîndeplinirea de către instanța învestită cu soluționarea cererii de abținere a dispozițiilor art. 52 alin. 4 privind menținerea actelor îndeplinite.
Pe de altă parte, susținerile inculpaților că judecătorul care s-a abținut se afla într-o relație de rudenie cu părțile vătămate, care ar fi avut interes în soluționarea pricinii aspect cunoscut încă din data de 9 iulie 2009 nu pot fi reținute atâta timp cât în cauză nu există părți vătămate ci doar martori.
Față de cele arătate, Curtea constată că nu sunt întrunite cerințele art. 197 alin. 2 Cod procedură penală privind compunerea instanței.
Pentru aceleași argumente nu este dată nici excepția nulității relative întemeiată pe dispozițiilor art. 197 alin. 1 și 4 Cod procedură penală întrucât nu s-a făcut dovada unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel. Nu se poate reține că la termenul de judecată din 9 iulie 2009 inculpații nu au avut parte de un proces echitabil în sensul art. 6 din în condițiile în care nu s-a făcut dovada că la acea dată judecătorul știa că se afla în situația de incompatibilitate prev. de art.48 lit.d pr.pen.
Având în atenție măsura privativă de libertate sub incidența căreia se află inculpații cât și cererile de înlocuire a acestei măsurii cu măsura obligării de a nu părăsi țara, instanța constată că temeiurile care au stat la baza menținerii în cursul judecății a arestării preventive a inculpaților s-au schimbat, situație în raport de care se impune înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură mai puțin coercitivă, restrictivă de libertate, dar care să rezoneze în egală măsură cu scopul prev. de art. 136 Cod procedură penală.
Convingerea instanței în acest sens își are suport legal și temeinic în faptul că arestarea preventivă, ca instituție a dreptului procesual penal, funcționează ca mijloc de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situații de natură să pună în pericol eficienta desfășurare a procesului penal, prin obstacolele și dificultățile pe care le pot produce, scopul ei fiind realizarea cadrului optim pentru desfășurarea în bune condiții a activității procesuale. În același timp, arestarea preventivă este extremă și vizează privarea de libertate, menținerea ei impunându-se, numai dacă se reține că s-ar afecta grav buna desfășurare a procesului penal și ar avea urmări imediate, directe, asupra ordinii publice.
Reprezentând o excepție de la regula de bază a desfășurării procesului penal în stare de libertate, legea procesual penală a reglementat riguros și limitativ condițiile pentru luarea măsurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate stabilit în art. 23 din Constituția Românie de natură a răspunde și exigenților Convenție pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Dreptul la libertate a persoanei este inclus în categoria drepturilor condiționale, fiind permisă ingerința unei autorități publice în limita în care o asemenea ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii (publice) și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei (publice), ori protejarea drepturilor și intereselor altor persoane.
Așadar, ingerința autorităților statale în exercițiul drepturilor protejate, pentru a fi conformă cu dispozițiile Convenției și a Constituției României, așa cum s-a arătat anterior, trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să apară ca necesară într-o societate democratică.
Menținerea stării de detenție poate fi justificată, într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul necesității reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
Pentru a stabili dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive ori dacă este recomandabilă înlocuirea acestei măsuri preventive cu o altă măsură mai blândă, Curtea trebuie să aibă in vedere și dispozițiile reglementărilor internaționale care garantează drepturile persoanei întrucât potrivit art.11 alin. 2 din Constituția României tratatele ratificate de parlament, conform legii fac parte din dreptul intern obligându-se cu prioritate în caz de neconcordanță (art. 20 alin. 2 din Constituție) cu excepția situațiilor in care reglementările interne sunt mai favorabile. Dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor Omului si Libertăților fundamentale (CEDO) sunt direct aplicabile in România, convenția fiind ratificată de țara noastră prin Legea nr.30/1994.
Art. 5 parag. 3 din garantează dreptul la libertate al unei persoane prin evitarea menținerii acesteia pentru o durată de timp excesivă și se aplică numai în cazul persoanelor arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum și în faza judecății în primă instanță, în timp ce art. 6 parag. 1 din se aplică tuturor persoanelor implicate într-o procedură civilă sau penală, în această din urmă ipoteză indiferent dacă sunt în stare de arest și are ca scop protejarea acestora contra lentorii excesive a procedurii. În materie penală, art. 6 parag. 1 vizează, în special, să evite prelungirea pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.
Termenul rezonabil prevăzut de art. 5 parag. 3 începe să se calculeze (dies a guo) de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată și se sfârșește(dies ad quem)la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă.
Termenul rezonabil prevăzut la pct. 6 al. 1 în cauzele penale are ca punct de plecare(dies a quo)momentul în care este formulată o acuzație în materie penală, definită de Curtea Europeană ca "notificare oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecințe importante cu privire la situația persoanei suspectate". Ca moment final(dies ad quem),Curtea Europeană se raportează la momentul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetarea procesului penal (a unei soluții finale în cauză).
Curtea Europeană a arătat că prin raportare la art. 6 parag. 1 durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru părți a obiectului procedurii.
Durata rezonabilă a detenției, conform art. 5 parag. 3 se apreciază totin concreto,dar instanțelor naționale le revine obligația să argumenteze cu probe motivele menținerii detenției.
motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea infracțiunii nu mai este suficientă după o anumită perioadă de timp, trebuind relevată existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice, fie a modului în care a fost instrumentat cazul de către autorități (complexitate, desesizări, perioadele de stagnare a anchetei).
Prin urmare, este posibil ca durata procedurii să nu încalce prevederile art. 6 parag. 1, dar durata arestării preventive să depășească termenul rezonabil prev. de art. 5 parag. 3, evident putându-se reține și situația contrară.
În analiza sa consacrată criteriilor de apreciere a rezonabilității arestării preventive, Curtea Europeană are în atenție, pe de o parte, dacă temeiurile invocate de autoritățile naționale au fost relevante și suficiente pentru a justifica privarea de libertate iar, pe de altă parte, dacă autoritățile naționale competente au depus o "diligență specială" în desfășurarea procedurii, în vederea evitării prelungirii acesteia cu o perioadă de detenție care putea fi evitată.
Cu referire la temeiuri relevante și suficiente, s-a arătat că nu este fezabil a explica conceptul termenului rezonabil printr-un număr fix de zile, săptămâni, luni sau ani de zile sau în diferite perioade de timp în funcție de gravitatea infracțiunii.
Într-o jurisprudență constantă Curtea a stabilit care sunt criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al arestării preventive.
În primul rând, caracterul rezonabil al unei perioade de detenție nu poate fi apreciatin abstracto, ci de la caz la caz, în funcție de trăsăturile specifice ale acestuia, iar menținerea stării de detenție poate fi justificată, într-o cauză concretă, așa cum s-a arătat anterior numai dacă există indicii precise în sensul necesității reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
În al doilea rând, este datoria autorităților judiciare naționale să se asigure că, într-o cauză determinată, arestarea preventivă nu depășește o perioadă rezonabilă. În acest scop și având în vedere respectarea principiului prezumției de nevinovăție, autoritățile trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru și împotriva unei necesități de interes public care să justifice o îndepărtare de la regula libertății individuale.
Art. 5 parag. 3 nu impune o obligație autorităților sesizate cu o cerere de liberare de a răspunde fiecărui argument invocat de persoana privată de libertate. Garanția ar fi lipsită însă de substanță dacă judecătorul ar trata ca irelevante sau nu ar lua în considerare fapte concrete invocate de persoana privată de libertate și care ar fi de natură a aduce un dubiu asupra existenței condițiilor esențiale ale legalității și temeiniciei detenției în sensul Convenției Europene. În acest context, argumentele pentru sau împotriva punerii în libertate nu trebuie să fie generale și abstracte (a se vedea CEDO, hotărârea din 30 septembrie 2004, în cauza Nikolova contra Bulgariei, parag. 61; CEDO, hotărârea din 11 iulie 2006, în cauza Boicenco contra Republicii M, parag. 12).
În al treilea rând, Curtea a statuat că persistența unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune reprezintă o condițiesine qua nonpentru legalitatea luării și menținerii stării de arest, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este și suficientă. Astfel, după cum se desprinde din hotărârea din 27 august 1992 în cauza Tomasi contra Franței, parag. 85 - 99 s-a considerat că existența și persistența unor indicii serioase cu privire la vinovăția persoanei acuzate, precum și gravitatea infracțiunii nu justifică în sine o detenție îndelungată
De aceea, pentru a se dispune menținerea măsurii arestării preventive, instanța trebuie să se raporteze și la alte criterii ca: apărarea ordinii publice, riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor și al realizării unor înțelegeri între coacuzați, pericolul de a se sustrage procedurilor, riscul săvârșirii unor noi infracțiuni.
Curtea, conformându-se acestor exigențe, a analizat speța de față prin prisma tuturor aspectelor prezentate anterior pe larg și a constatat că menținerea față de inculpați a măsurii preventive sub incidența căreia se află în prezent nu ar reprezenta o măsură proporțională cu situația care a determinat-o, apreciind că privarea lor în continuare de libertate ar depăși durata rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de o parte, dacă până acum, legal și temeinic s-a reținut că este oportună privarea de libertate a acestora pe o anumită perioadă de timp, în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal - evitarea exercitării unor presiuni asupra martorilor și al realizării unor înțelegeri frauduloase între coacuzați, pericolul de a se sustrage procedurilor și a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni - dată fiind complexitatea cauzei, care vizează necesitatea audierii unui număr mare de martori, context în care nu trebuie pierdut din vedere că, deși un acuzat aflat în stare de arest preventiv are dreptul la tratarea cu prioritate și celeritate a cazului său, aceasta nu trebuie să dăuneze eforturilor judecătorilor de a lămuri toate aspectele de fapt, de a da atât apărării, cât și acuzării posibilitatea de a-și furniza probele și argumentele și de a nu se pronunța asupra cererilor formulate de orice natură decât după o matură chibzuință, la acest moment procesual situația este reconfigurată.
Astfel, în raport de stadiul actual al dosarului, urmărirea penală fiind finalizată prin trimiterea în judecată a inculpaților, aceștia fiind deja audiați în fața instanței la al treilea termen de judecată nu se mai poate aprecia că există riscul de se împiedica aflarea adevărului de către cei arestați, așa încât instanța consideră că nu se mai justifică menținerea detenției provizorii a inculpaților pe o perioadă care poate fi evitată, considerând că față de aceștia, în atare condiții, se poate lua și o măsură mai puțin coercitivă, care să corespundă în aceeași măsură scopului prev. de art. 136 Cod procedură penală, respectiv aceea de a nu părăsi țara, prev. de art. 1451Cod procedură penală.
Mai mult decât atât, deși în cauză se menține incidența disp. art.143 Cod procedură penală, în sensul că există probe și indicii temeinice care îndreptățesc presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit fapte de natură penală prevăzute de legea specială, fiind totodată îndeplinită și cea dintâi condiție prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală cu privire la regimul sancționator al acestora, Curtea, apreciază că în prezent nu mai subzistă temeiul prevăzut de teza a II- al acestui din urmă articol de lege.
Este de reținut și faptul că potrivit art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală și judecătorii pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Cu alte cuvinte, aceste măsuri constau în anumite privațiuni sau constrângeri, personale sau reale în scopul prevenirii sau înlăturării unor împrejurări sau situații de natură a periclita buna desfășurare a procesului penal. În alin. 8 al textului de lege menționat se prevede că la alegerea măsurii preventive se ține seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Ori, nu se mai poate aprecia că lăsarea în libertate a inculpaților ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, existența pericolului concret pentru ordinea publică fiind o condiție necesară, însă nu și suficientă pentru menținerea unei măsuri preventive ca cea sub incidența căreia se află în prezent aceștia. Este necesar a se proba - întrucât nu este o stare de potențialitate - că există și alte elemente de natură a conduce la ideea că, în prezent fiind puși în libertate, aceștia ar crea o stare de incertitudine și neliniște în comunitatea din care fac parte sau ar zădărnici aflarea adevărului, ori că s-ar sustrage cercetării judecătorești sau că ar comite alte fapte cu conotație penală.
În speță, nemaifiind probe concrete care să contureze o astfel de situație, cu implicațiile juridice înainte arătate, instanța constată că nici din această perspectivă nu se mai impune menținerea stării de detenție a inculpaților pe o perioadă care poate fi evitată, această măsură neavând caracter sancționator, ci preventiv, cu atât mai mult cu cât față de inculpați măsura privativă de libertate s-a luat la data de 20.03.2009.
Faptul că anumite infracțiuni pot produce o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, pe o anumită perioadă de timp nu este un motiv pertinent și suficient pentru a prelungi detenția preventivă decât dacă eliberarea celui în cauză ar constitui în mod real o tulburare a liniștii publice. Apreciem că atâta timp cât această amenințare este doar una prezumată și potențială menținerea detenției nu se impune.
În cauză, rezonanța socială negativă a faptelor, este evident redusă la acest moment procesual, iar ocrotirea ordinii publice și buna desfășurare a procesului penal poate fi asigurată în continuare, prin faptul că față de inculpați se va lua o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate și li se va impune respectarea anumitor obligații, încălcarea cu rea credință a acestora urmând să conducă imperativ la o nouă arestare preventivă.
Nu se mai poate vorbi deci, despre o reală tulburare a ordinii publice, mai exact despre existența unor elemente concrete, care să dovedească provocarea unei astfel de stări prin lăsarea în libertate a inculpaților în contextul în care reacția organelor judiciare, la presupusa comitere a faptelor s-a concretizat prin efectuarea cercetărilor corespunzătoare și luarea unor măsuri restrictive față de aceștia în cadrul obligațiilor impuse de instanță odată cu înlocuirea măsurii arestării preventive. Organul de poliție desemnat de cu supravegherea inculpaților urmează să-i monitorizeze îndeaproape și are la îndemână dispoziții legale pentru a sesiza instanța cu privire la orice abatere de la normele de drept, prevenindu-se în această modalitate și săvârșirea de către aceștia de noi infracțiuni, înlăturându-se totodată și riscul ca ei să se sustragă procedurilor de judecată sau de la executarea unei eventuale pedepse.
Trebuie reamintit totodată, că instanța nu poate face abstracție de faptul că inculpații beneficiază de prezumția de nevinovăție până la soluționarea definitivă a cauzei, că măsura arestării preventive este o măsură de excepție ce nu se identifică cu pedeapsa și care nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile, chiar dacă se va deduce sau nu din aceasta.
Nu în ultimul rând trebuie avute în vedere și situațiile familiale și materiale ale inculpaților dar și impactul pe care l-ar avea în continuare starea de arest preventiv asupra familiilor acestora
Pentru considerentele ce preced, instanța va dispune în sensul celor arătate, în concordanță cu dispozițiilor legale în materie care reglementează o atare situație ca cea mai sus analizată, a raționa altfel în condițiile date constituind o încălcare a prevederilor art. 5 parag. 3, întrucât ar da naștere la dubii cu privire la caracterul justificat al măsurii arestării preventive, menținerea acesteia riscând să depășească o durată rezonabilă creându-se astfel în cauză o aparență de arbitrariu.
Față de cele arătate Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 38515pct.2 lit.d pr.pen. va admite recursurile inculpaților, va casa în parte încheierea atacată și, în rejudecare, va înlocui măsura arestării preventive a acestora cu măsura prev. de art. 1451.pr.pen. urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale acesteia.
Văzând și disp. art. 192 alin.3 pr.pen.
Pentru aceste motive.
În numele legii:
DECIDE:
Admite recursurile declarate de inculpații, și împotriva încheierii din 4 august 2009 Tribunalului Botoșani pronunțată în dosarul nr-.
Casează în parte încheierea susmenționată și, în rejudecare:
Admite cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, formulate de inculpați, prin apărătorii lor.
În baza art.139 alin. 1 și 35rap. la art. 136 alin. 1 lit. Cod procedură penală înlocuiește măsura arestării preventive luată față de inculpații, și cu măsura obligării de a nu părăsi țara prev. de art. 1451Cod procedură penală și dispune punerea în libertate a acestora de sub puterea mandatelor de arestare preventivă nr. 10 din 20 martie 2009 (pt. ), nr.8 din 20 martie 2009 (pt. ) și nr. 9 din 20 martie 2009 (pt. ), emise de Tribunalul Botoșani, dacă nu sunt reținuți, arestați sau deținuți în altă cauză.
În temeiul art.1451alin.2 coroborat cu art. 145 alin.11și 12Cod procedură penală, pe durata obligării de a nu părăsi țara, inculpații, și, vor respecta următoarele obligații:
a) să se prezinte la instanța de judecată la termenele de judecată stabilite și ori de câte ori sunt chemați;
b) să se prezinte la organul de poliție din localitatea de domiciliu, repectiv Poliția Municipiului B, desemnat cu supravegherea de către instanță, conform programului de supraveghere întocmit de acesta;
c) să nu-și schimbe locuința fără încuviințarea instanței;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme.
e) să nu ia legătura și să nu se apropie de ceilalți inculpați din prezenta cauză și de martorii din lucrări:, G, ov, G, G, G, G, l, G, și să nu comunice direct sau indirect cu toți cei indicați.
În temeiul art. 1451alin. 2 Cod procedură penală rap. la art. 145 alin.22și alin.3 Cod procedură penală, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii aplicate sau a obligațiilor impuse a fi respectate de către inculpații, și instanța va lua față de aceștia măsura arestării preventive în condițiile prevăzute de lege, după ce în prealabil va fi informată de către organul de poliție menționat mai sus desemnat cu supravegherea inculpaților, ce are sarcina de a verifica periodic respectarea obligațiilor ce le revin.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii care nu sunt contrare prezentei decizii.
Cheltuielile judiciare din recurs rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 august 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Dact.
6 ex./7.08.2009
Președinte:Androhovici DanielaJudecători:Androhovici Daniela, Andrieș Maria, Frunză Sanda
