Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 498/2009. Curtea de Apel Bacau

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BACĂU

SECȚIA PENALĂ, CAUZE MINORI SI FAMILIE

DECIZIA PENALĂ NR. 498

Ședința publică de la 31 Iulie 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Pocovnicu Dumitru

JUDECĂTORI: Pocovnicu Dumitru, Ene Ecaterina Adrian Bogdan

- -

-- grefier

***********

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -- Serviciul Teritorial Bacău legal reprezentat prin

- procuror

Pe rol fiind judecarea recursurilor penale declarate de inculpații HG, G și împotriva încheierii din data de 29 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr-.

Dezbaterile în cauza de față s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 304 Cod procedură penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului, pe suport magnetic.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții inculpați asistați de avocat ales.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul oral al cauzei după care:

La solicitarea instanței, recurenții inculpați, pe rând, au răspuns că își mențin recursurile declarate.

Recurenții inculpați prin apărători și procurorul au învederat instanței că nu au alte cereri de formulat.

Nefiind formulate alte cereri, Curtea a constatat recursurile în stare de judecată și a acordat cuvântul pentru dezbateri.

Avocat având cuvântul pentru recurenții inculpați a susținut că, recursurile vizează încheierea pronunțată de tribunal în data de 29.07.2009 prin care s-a menținut starea de arest a celor trei inculpați și apreciază că se află în aceiași situație ca la termenul anterior, de la Curtea de Apel Bacău. Singura motivare efectuată de instanță se află în sobsolul filei 3 din încheiere dar apreciază că aceasta nu este o motivare în fapt și în drept. Este doar o expunere a prevederilor CEDO și a recomandării Consiliului de Miniștri, în ciuda faptului că limitele casării erau stabilite de C, instanța de fond a stabilit aceiași situație fără a avea în vedere recomandările Curții. Se referă în acest sens la.HG Acesta nu s-a sustras urmăririi penale așa cum s-a reținut, faptul că se afla pe un aeroport ca un cetățean liber nu conduce la concluzia că se sustrage urmăririi penale. O astfel de concluzie ar însemna încălcarea dreptului unui cetățean de a se deplasa liber în țară și de a se întâlni cu alte persoane. Dar această susținere nu a fost dovedită.

În ce privește urmărirea penală și reținerea pericolului concret a invocat Cauza Panda.

Toate aspectele reținute pentru inculpați fac trimitere la anul 2005. Măsura arestării s-a luat în anul 2008, cu trei ani mai târziu și ulterior în anul 2009 încălcându-se termenul rezonabil.

Cu privire la inculpatul G s-a menționat că subzistă temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării iar declarațiile sunt contradictorii. Din câte știe, nicio instanță din țară și niciun cod nu prevede că se poate menține starea de arest pe aceste aspecte. Acest motiv nu este de natură a convinge instanța de hotărârea luată și apreciază că aceasta nu este nici justificată.

Aceleași motive cu privire la sustragerea de la urmărirea penală s-au reținut și pentru G dar nu au fost dovedite. Nimeni nu putea să limiteze posibilitatea de deplasare a unui cetățean, mai ales că nu era luată nicio măsură cu privire la dreptul de circulație.

Cu privire la inculpatul nu a găsit în încheierea dată de instanța de fond, nicio motivare.

Pe teoria generală a dreptului comunitar ce formează motivarea instanței de fond nu poate fi menținută starea de arest a celor trei inculpați.

Dacă se va constata că încheierea atacată este tributară hotărârii de casare dată de C, solicită casarea acesteia cu trimitere spre rejudecare.

Nu există o motivare individuală iar dubiul profită inculpatului. Dacă s-ar fi făcut trimitere la probe, indicii temeinice că lăsarea lor în libertate prezintă grad de pericol ridicat pentru martori, părți vătămate, ar fi spus că încheierea este motivată, dar nu este așa. declarații contradictorii nu aparțin inculpaților.

În principal, tribunalul nu a motivat în fapt și în drept încheierea pronunțată, nu a respectat limitele stabilite de C prin decizia de casare, nu a avut în vedere o motivare amplă pentru fiecare inculpat.

În principal a pus concluzii de admitere a recursurilor, casarea încheierii cu trimitere spre rejudecare. În subsidiar a solicitat admiterea recursurilor, casarea încheierii cu reținere spre rejudecare și pe fond punerea de îndată în libertate a inculpaților întrucât instanța de fond nu a argumentat măsura luată și nu există indiciile reținute de aceasta.

Procurorul având cuvântul apreciind că încheierea pronunțată de tribunal este legală și temeinică, a pus concluzii de respingere a recursurilor ca nefondate. Situația judiciară a inculpaților în raport de urmărirea penală și cercetarea judecătorească indică subzistența temeiurilor care au condus la luarea măsurii arestării. Inculpații sunt cercetați pentru fapte deosebit de grave care aduc atingere valorilor sociale ocrotite de lege, au impact social evident iar menținerea stării de arest se impune și pentru securitatea necesară soluționării cauzei. Pericolul social concret este evidențiat și de limitele de pedeapsă. De asemenea, este de reținut modalitatea de săvârșire a faptelor, că au avut conexiuni infracționale multiple, se identifică ca elemente decizionale în această activitate infracțională, numărul mare de părți vătămate, rezultatul infracțional constând în beneficii bănești.

Avocat ales având cuvântul pentru recurenții inculpați a ținut să mai precizeze că dosarul se află în rejudecare și nu se poate face trimitere la probele administrate și nici la declarațiile contradictorii ale părților vătămate care și-au schimbat declarațiile în cursul cercetării judecătorești. Nu se poate face trimitere la probatoriul deja existent. Pericolul social concret nu a fost menționat concret în ce a constat. Nu s-a menționat că activitatea infracțională vizează perioada - și la zi. În această perioadă legea s-a modificat și operează în favoarea inculpaților.

Recurentul inculpat G având ultimul cuvânt a arătat că la data arestării se afla pe aeroport dar nu echivalează cu sustragerea de la urmărirea penală atâta vreme cât nu știau cu se efectuează cercetări cu privire la ei ori că sunt urmăriți. El și inculpatul locuiau în Spania, avea acolo o locuință și de 2 ori pe lună mergeau la poliție și semnau un document, au fost arestați 10 zile și li s-a dat drumul. Mențiunea că " se pregăteau de săvârșirea altor infracțiuni" nu rezultă nici din interceptările efectuate și nici din filaje. Faptul că s-ar fi încercat a se efectua presiuni asupra părților vătămate nu s-a confirmat. Singura parte vătămată care și-a schimbat declarația de patru ori este și nu știe cum de i s-a permis așa ceva. Au fost audiate toate părțile vătămate dar nu au confirmat că au fost constrânse de ei. Dacă se face vinovat că în locuința sa se desfășura activitate de prostituție și părțile vătămate veneau de bună voie, este de acord să răspundă el precum și dar inculpatul nu are nici un amestec. S-a vorbit de sume mari de bani care nu sunt dovedite de DIICOT. În realitate este vorba de suma de 10-12.000 de euro iar cu privire la suma de 100.000 de euro aceasta le-a fost donată de o mătușă a lor, la dosar existând o chitanță. A solicitat admiterea recursului.

Recurentul - inculpat având HG ultimul cuvânt a depus la dosar un memoriu, a arătat că a fost arestat de la domiciliu și nu de pe aeroport. A solicitat instanței să i se acorde o șansă, să se corecteze și să fie un cetățean de onoare.

Recurentul inculpat având ultimul cuvânt a arătat instanței că părțile vătămate cunoșteau foarte bine unde merg și nu au opus rezistență. Solicită a fi judecat în stare de libertate. Numitul nu HG are nici un amestec, el a fost doar 4 zile în vacanță la fratele său.

Recurentul inculpat Gas olicitat ca instanța să aibă în vedere și faptul că are 39 de ani, nu a avut de- a face cu legea, a lucrat 15 ani la O și a fost un cetățean de onoare. Nu este o persoană certată cu legea și poate beneficia de prezumția de nevinovăție.

S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.

CURTEA

- deliberând -

Asupra recursurilor penale de față, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 29.iulie.2009, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr-, în temeiul art.160/b alin.3 Cod procedură penală, cu art. 300/2 Cod procedură penală, s-a menținut măsura arestării preventive pentru inculpații: HG, G și.

S-a constatat că inculpații au avut apărător ales.

Pentru a pronunța această încheierea Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art.160 Cod procedură penală, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea si temeinicia arestării preventive si arată motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Potrivit jurisprudenței CEDO detenția este justificata doar daca se face dovada ca asupra procesului penal planează unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate in concreto, pentru fiecare caz in parte: pericolul de săvârșirea unor noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburata liniștea publica.

nr. R(80)11 Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei prevede la pct. 3 ca detenția provizorie nu poate fi ordonata decât daca persoana in cauza este bănuita ca a săvârșit o infracțiune si sunt motive serioase de a se crede ca exista unul sau mai multe dintre următoarele pericole: pericolul de fuga, cel de obstrucționare a justiției ori acela ca acuzatul sa nu comită o noua infracțiune.

Pct.4 al recomandării specifică în plus că,dacă existența nici unuia dintre pericolele enunțate nu a putut fi stabilită, detenția provizorie s-ar putea totuși, justifica, în mod excepțional, în anumite cazuri în care se comite o infracțiune deosebit de gravă. Analizând aceste texte de lege prin prisma actelor si lucrărilor dosarului instanța constată că la dosarul cauzei există dovezi certe privind existenta unuia dintre pericolele apreciate, atât de Codul d e procedură penală, Constituția României, CEDO, cât și de nr. R(80)11 Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei ca fiind justificative pentru prelungirea măsurii arestului preventiv și anume comiterea unor infracțiuni deosebit de grave sau orice alt delict de natură să pericliteze bunul mers al societății civile.

Din probele administrate până la această dată, în cauză rezultă indicii temeinice că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există date certe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publica, așa încât judecarea acestora în stare de libertate, raportat la gravitatea faptelor comise și la influența pe care o au, nu ar face decât să impieteze desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Astfel pentru inculpatul G, deși se motivează că nu mai subzistă temeiurile prevăzute de art.148 lit.a Cod procedură penală, nu a încercat sa se sustragă, a fost prins pe aeroport în timp ce se pregătea să plece din țară și nu a avut cunoștință de dosarul de urmărire penală, nu a încercat să se sustragă și s-a depășit durata termenului rezonabil și nu există interceptări telefonice din care să rezulte implicarea infracțională;

Privitor la inculpatul HG, se arată că nu mai subzistă temeiurile, întrucât acesta a fost arestat pe baza declarației exclusive si contradictorii a parții vătămate, motivele care au stat la baza arestării sale nu mai subzistă și nu au apărut motive noi și de asemenea a fost depășită durata termenului rezonabil;

Referitor la inculpatul, se arată că de asemenea probele ce urmează a fi administrate nu - privesc, nu au apărut probe noi, lăsarea în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publica, de asemenea a fost încălcată durata termenului rezonabil;

tribunalul apreciază ca raportându-ne la întreg contextul infracțional și la datele și indiciile existente până în acest moment în cauză nu numai că nu s-au modificat temeiurile care au stat la baza arestării acestora, dar ele și subzistă având in vedere contribuția fiecărui inculpat la comiterea infracțiunilor reținuta în sarcina acestora.

Rezultă clar din actele dosarului că inculpații au acționat împreună.

De asemenea, mai rezultă că, inculpații susmenționați împreună cu alte persoane, constituite în grupul infracțional menționat, continuă aceste activități și în prezent, deși la sfârșitul anului 2007 autoritățile judiciare din Spania au reușit să descopere o parte din infracțiunile comise în localitatea Palma de, dispunând reținerea și arestarea unor persoane ce au făcut parte din rețeaua susmenționată. După luarea acestor măsuri de către autoritățile spaniole inculpații pentru care s-a redactat referatul, s-au refugiat pe teritoriul României la domiciliile lor dar au lăsat în orașul Palma de oameni de legătură continuând activitățile infracționale așa cum rezultă din probele administrate în prezenta cauză (în special din interceptările convorbirilor telefonice precum și din declarațiile persoanelor vătămate audiate până în prezent -, și, ). Au fost identificate și alte părți vătămate, respectiv:, o altă persoană cu numele de "", care urmează a fi audiate în perioada următoare.

Din activitățile infracționale desfășurate de învinuiți, aceștia au realizat, importante venituri materiale (peste 1.000.000 de euro), precum și dobândirea unor bunuri de valoare și de lux - autoturisme, apartamente și altele.

La cele de mai sus se adaugă faptul că inculpații duc un mod de viață ce depășesc cu mult posibilitățile de câștig ale acestora, respectiv achiziționarea de produse de uz curent de valori mari și deosebit de scumpe, organizarea unor petreceri aniversare sau de altă natură de amploare, și-au construit vile în localitățile de domiciliu și-au cumpărat mașini de lux, în țară și în localitatea din Spania - Palma de, unde au închiriate alte locații unde își desfășoară activitățile infracționale și alte persoane ce fac parte din grup și unde au chiar anumite restaurante personale, etc.

În sfârșit, mai rezultă că, inculpații au și alte preocupări infracționale, existând date că aceștia au comis și alte infracțiuni de altă natură ( informatice, furturi, înșelăciuni și altele), fapte pentru care se fac cercetări de organele de urmărire penală în vederea stabilirii adevărului.

Din probele administrate în dosar, până în momentul de față, rezultă că cei trei inculpații au strânse legături infracționale cu alte persoane ce fac parte din grupul infracțional organizat menționat, fiind cunoscuți în lumea interlopă din B, din alte localități din țară și din străinătate.

Apărările formulate de inculpați prin apărătorul lor ales, in sensul ca nu exista probe care sa justifice arestarea acestora si că ne aflam in prezenta unor probe contradictorii precum si faptul ca inculpatul nu a încercat sa se sustragă de la urmărirea penala, nu pot fi primite de către instanța in contextul in care rezulta neechivoc condițiile concrete in care s-a desfășurat activitatea celor trei inculpați și mai mult decât atât, din actele dosarului reiese în mod indubitabil existenta si persistenta unor indicii grave de vinovăție, ce constituie conform jurisprudenței CEDO "factori pertinenți care legitimează o detenție provizorie"; măsura arestării preventive a inculpaților fiind astfel conforma scopului instituit prin art. 5 al CEDO.

Susținerile inculpatului prin apărător în sensul că se încălcă durata termenului rezonabil nu constituie motive pentru punerea acestuia în stare de libertate, întrucât față de durata soluționării cauzei nu se pune problema încălcării termenului rezonabil raportat la complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și comportamentul parților care au uzat de tot felul de tertipuri juridicește pentru a tergiversa soluționarea cauzei.

În ceea ce privește dispozițiile art.5 din CEDO, privitoare la necesitatea"stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății",se impune a arăta că potrivit art.5 pct.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.5 paragraf 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr.ll, potrivit cărora "orice persoană arestată saudeținută, în condițiile prevăzute de paragraf 1 litc din prezentul articol,trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".

Referindu-se la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", CEDO a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente(decizia CEDO din 31 martie 1998).

Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privință, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de "acuzație penală", în sensul art.6 alin.1 din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări importante" privitoare la situația învinuitului(decizia CEDO din 25 mai 1998cauza Hozee Olandei).

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că organele judiciare au fost sesizate la data de 23.05.2007.

Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat(decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea Europeană a avut în vedere și "comportamentul acuzatului",cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare(decizia din 25 februarie1993 în cauza Dobbertin contra Franței).

Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a intimaților-inculpați nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art.5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, măsura menținerii măsurii arestului preventiv fiind conforme și cu aceste dispoziții.

Nici susținerea privind nevinovăția inculpaților ca temei pentru punerea acestora în libertate nu poate fi primită, la acest moment procesual se verifică datele și indiciile care au stat la baza luării măsurii arestului preventiv, date și indicii care converg spre ideea că inculpații au lezat grav valorile sociale ocrotite de lege, a sfidat orice normă și regulă privind siguranța și dreptul persoanelor de a dispune în mod liber de ele însele, cunoscut fiind faptul că traficul de persoane este o infracțiune cu un grad de pericol social extrem de ridicat, iar împrejurarea că unele persoane uzează de exploatarea sexuala a unor persoane pentru obținerea unor surse ilicite de câștig și de procurare a mijloacelor de trai, relevă cu prisosința acest lucru, dar în același timp provoacă o tulburare însemnată în desfășurarea relațiilor de conviețuire socială și constituie un teren favorabil pentru săvârșirea altor fapte de același gen, aspect deosebit de grav în condițiile în care numărul persoanelor care comit astfel de infracțiuni este din ce în ce mai mare.

Aceste infracțiuni, de o amploare deosebită, aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penala, respectiv demnitatea persoanei și chiar a sănătății acesteia, reprezentând totodată una dintre cele mai importante forme ale criminalității organizate, iar rezonanța socială a unor asemenea fapte reprezintă unul dintre criteriile de apreciere a pericolului social concret și aceasta este evident în cauza de față, cu atât mai mult cu cât ne aflam în fața unor infracțiuni de trafic internațional de persoane în legătură cu inculpații din cauza pendinte.

În cauza dedusa judecații, tribunalul apreciază la acest moment procesual, față de aspectele prezentate mai sus, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă și în prezent, infracțiunile pentru care sunt trimiși în judecată inculpații sunt în măsură prin natura lor și consecințele produse, sau care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert pe care l-ar reprezenta inculpații pentru ordinea publica, faptele fiind presupuse a fi comise prin înșelăciune și amenințare asupra mai multor parți vătămate.

Alegerea și menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social infracțiunii, de împrejurările concrete în care se presupune că s-a comis fapta, aspecte care se regăsesc cu prisosința în prezenta cauză. Mai mult decât atât, gradul de pericol social al infracțiunii pentru care au fost trimiși in judecata inculpații trebuie privit și prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei cum ar fi: consecințele grave care le-au avut sau care le-ar fi putut avea asupra victimelor infracțiunilor de trafic de persoane, de frecvența infracțiunilor de același gen și de necesitatea unei prevenții generale, precum și de poziția procesuală a acestora de până acum.

Față de toate aceste aspecte, tribunalul apreciază că lăsarea inculpaților în stare de libertate în aceasta faza a procesului penal ar crea o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol social concret pentru ordinea publica și că prin operațiunea logica a interpretării temeiurile, prevăzute de art. 148 lit. a, c, e și f Cod procedură penală, trebuie examinate prin raportare la probele existente până în momentul de față în cauză și care conferă cu prisosința elemente în susținerea pericolului social concret pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri, la pronunțare, inculpații au declarat recurs.

Recursurile nu au fost motivate în scris, iar în susținerile orale făcute și prin apărătorul ales, a fost criticată încheierea recurată pentru motivele reținute în preambulul prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Analizând încheierea recurată în raport de motivele de recurs invocate și examinând-o, în conformitate cu prevederile art.385/6 alin.3 Cod procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea constată că recursurile urmează a fi admise pentru considerentele care vor fi prezentate.

Prin încheierea din data de 22.iulie.2009, pronunțată de Tribunalul Bacău, s-au respins cererile de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, iar în baza art.300/2 Cod procedură penală, cu art.160/b alin.3 Cod procedură penală, s-a menținut arestarea preventivă a celor trei inculpați.

Împotriva încheierii din data de 22.iulie.2009, au declarat recurs inculpații.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr.495 din data 23.iulie.2009, în temeiul art.385/15 pct.2 lit.lit.c Cod procedură penală, a admis recursurile și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Recurenții-inculpați au invocat ca motiv de casare art.385/9 alin.1 pct.9 Cod procedură penală, respectiv "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția", faptul că nu s-a analizat situația fiecăruia dintre inculpați, atât în ceea ce privește infracțiunile pentru care sunt trimiși în judecată, gradul de participare a fiecăruia la săvârșirea faptelor și circumstanțele personale ale fiecărui inculpat, precum și rezonabilitatea termenului de arestare a inculpaților, susținând că au fost încălcate, astfel, prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prima instanță avea obligația să facă o examinarea separată a motivelor care justifică necesitatea menținerii măsurii arestului preventiv fiecăruia dintre cei trei recurenți-inculpați ( împotriva României, Hotărârea din data de 01.07.2008 și împotriva Rusiei, Hotărârea 11886 din 02.03.2006), motivelor pe care se întemeiază hotărârea pentru a se putea permite un control public al gestionării justiției( împotriva Finlandei, nr.37801/97).

Tribunalul trebuia să răspundă argumentelor invocate de fiecare dintre recurenții-inculpați și să se refere la situația fiecăruia și să examineze separat motivele care justifică menținerea arestului preventiv pentru fiecare inculpat.

Argumentele pro sau contra punerii în libertate a recurenților-inculpați nu trebuie să fie generale și abstracte( împotriva României, Hotărârea din data de 01.07.2008 și împotriva Rusiei nr.46133/99).

Apoi, Curtea Europeană a expus în jurisprudența sa patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuza suspectat că a comis o infracțiune:pericolul ca acuzatul să fugă ( împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969),riscul ca acuzatul, odată pus în libertat, să împiedice aplicarea justiției( împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, riscul să comită noi infracțiuni( împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969,sau să ordinea publică( împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991 și împotriva Olandei, Hotărârea din 05 iulie 2007).

Hotărârea trebuia motivată corespunzător și prima instanță avea obligația de a justifica temeinic subzistența încă în cauză a temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva recurenților-inculpați.

De asemenea, prima instanță trebuia să justifice existența în cauză a indiciilor concrete care să demonstreze o cerință veritabilă de interes public, faptul că prin punerea în libertate a recurenților-inculpați s-ar tulbura cu adevărat ordinea publică( împotriva Franței, Hotărârea din data de 26.06.1991),aspecte care ar prevala, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale stabilită de art.5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale( împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea 543/03).

Obiectul art.5 alin.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care formează un tot unitar împreună cu paragraful 1 lit.c din același articol ( împotriva Irlandei (nr.3), Hotărârea din 01.iulie 1961), constă în a oferi indivizilor privați de libertate o garanție specială: o procedură vizând asigurarea că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar ( împotriva Elveției, Hotărârea din data de 04.decembrie 1979). Curtea a declarat că art.5 alin.3 din Convenție oferă persoanelor arestate pe motiv că au fost bănuite că au comis o infracțiune garanții împotriva privării arbitrare sau nejustificate de libertate(Hotărârea Assenov și alții împotriva Bulgarie din 28 octombrie 1998). Art.5 alin.3 are drept obiect principiul eliberării inculpaților în momentul în care temeiul detenției încetează.

Există o prezumție în favoarea eliberării. Așa cum Curtea a indicat în cauzaNeumeister împotriva Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968,partea a doua a art.5 alin.3 din Convenție nu oferă autorităților judiciare o opțiune între judecarea într-un termen rezonabil și eliberarea provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată și dispoziția analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii imediat ce temeiul menținerii detenției încetează.

Curtea reamintește că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei detenției( împotriva, ( împotriva Bulgariei, nr.3822/97 și împotriva, nr.42440/2006.

În această privință, art.5 alin.3 din Convenție nu poate fi interpretat ca permițând necondiționat menținerea în stare de arest a unui acuzat, atâta vreme cât nu depășește o anumită durată. Orice menținere în stare de arest preventiv, chiar și pentru o durată scurtă și cu atât mai mult în situația recurenților-inculpați, care sunt arestați preventiv de la data de 04.05.2008, trebuie motivată în mod convingător de prima instanță.

Recurenții-inculpați au solicitat înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

Tribunalul, având în vedere și prevederile Convenției, trebuia să motiveze de ce nu se poate lua împotriva inculpaților o măsură alternativă neprivativă de libertate(Cauza Calmanivici împotriva României).

În motivarea recursurilor deduse judecății, recurenții-inculpați au invocat faptul că au fost nesocotite prevederile procedurale referitoare la conformarea de instanța de trimitere hotărârii instanței de recurs, precum și faptul că "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția", faptul că nu s-a analizat situația fiecăruia dintre inculpați, atât în ceea ce privește infracțiunile pentru care sunt trimiși în judecată, gradul de participare a fiecăruia la săvârșirea faptelor și circumstanțele personale ale fiecărui inculpat, subzistența în cauză a temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, precum și rezonabilitatea termenului de arestare a inculpaților, susținând că au fost încălcate, astfel, dispozițiile Codului d e procedură penală, precum și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În conformitate cu prevederile art.385/18 alin.1 Cod procedură penală,"Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de recurs, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută la soluționarea recursului."

Din examinarea comparativă a considerentelor deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare și a încheierii recurate, Curtea constată că instanța de trimitere, deși situația de fapt era aceeași cu cea avută în vedere la soluționarea recursurilor precedente, nu s-a conformat hotărârii instanței de recurs.

Tribunalul a arătat că, Curtea Europeană a expus în jurisprudența sa patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuza suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă, riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției,riscul să comită noi infracțiuni, sau să ordinea publică.

Analizând încheierea din data de 04.mai.2008, pronunțată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr-, prin care s-a luat măsura arestului preventiv împotriva celor trei recurenți-inculpați, se constată că instanța a avut în vedere ca temeiuri ale luării acestei măsuri excepționale, dispozițiile art.148 alin.1 lit.a, c, e și f Cod procedură penală, respectiv:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;

c) există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;

e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;

f) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Așa cum rezultă din partea finală a considerentelor încheierii recurate, Tribunalul a menținut arestarea preventivă a recurenților inculpați, invocând că în cauză ar subzista temeiurile prevăzute de art.148 alin.1 lit.a, c, e și f Cod procedură penală.

Dar, verificând considerentele încheierii, se constată că nu a fost analizată subzistența în cauză a temeiurilor prevăzute de art.148 alin.1 lit.a, c și e Cod procedură penală.

Hotărârea trebuia motivată corespunzător și prima instanță avea obligația de a justifica temeinic subzistența încă în cauză a fiecăruia dintre temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva recurenților-inculpați, cu deosebire a celor de la lit.a, c și e Cod procedură penală, în condițiile în care aceștia și în memoriile depuse la prima instanță-fl.32-33 au arătat motivele pentru care ei consideră că aceste temeiuri nu subzistă.

Incidența în cauză a acestor temeiuri trebuia examinată atât din prisma dreptului intern, cât și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, referitor la temeiul prevăzut de art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, prima instanță trebuia să justifice temeinic existența în cauză a indiciilor concrete care să demonstreze o cerință veritabilă de interes public, faptul că prin punerea în libertate a recurenților-inculpați s-ar tulbura cu adevărat ordinea publică( împotriva Franței, Hotărârea din data de 26.06.1991),precum și faptul aspecte care ar prevala, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale stabilită de art.5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale( împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea 543/03).

Apoi, prima instanță avea obligația să facă o examinarea separată a motivelor care justifică necesitatea menținerii măsurii arestului preventiv fiecăruia dintre cei trei recurenți-inculpați ( împotriva României, Hotărârea din data de 01.07.2008 și împotriva Rusiei, Hotărârea 11886 din 02.03.2006), motivelor pe care se întemeiază hotărârea pentru a se putea permite un control public al gestionării justiției( împotriva Finlandei, nr.37801/97).

Recurenții-inculpați au invocat depășirea duratei termenului rezonabil al arestării.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei detenției ( împotriva, ( împotriva Bulgariei, nr.3822/97 și împotriva, nr.42440/2006.

Tribunalul a făcut referiri la aspectele teoretice referitoare la acest aspect, așa cum rezultă și din practica Curții Europene a Drepturilor Omului, dar nu a analizat aceste considerații teoretice la speța dedusă judecății, mulțumindu-se a face afirmații generale și nefundamentate.

Acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât recurenții-inculpați sunt arestați din data de 03.05.2008.

Recurenții-inculpați au solicitat, prin apărătorul ales, înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara-fl.35 verso, cerere asupra căreia s-a pronunțat Tribunalul prin încheierea anterioară din data de 22.07.2009.

Tribunalul, având în vedere și prevederile Convenției, trebuia să motiveze, chiar și în condițiile în care nu ar fi existat o astfel de cerere, de ce nu se poate lua împotriva inculpaților o măsură alternativă neprivativă de libertate(Cauza Calmanivici împotriva României).

Din examinarea încheierii recurate, Curtea constată că prima instanță în prima parte a considerentelor-fl.36 verso, s-a mulțumit să copieze o parte din referatul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitatea Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Bacău -fl.4-5 din dosarul nr- cu propunerea de arestare preventivă a celor trei recurenți-inculpați, fără a adapta textul la situația prezentă.

Astfel că, din cele reținute de prima instanță rezultă că "inculpați împreună cu alte persoane constituite în grup infracțional continuă aceste activități și în prezent", lucru, desigur, imposibil, în condițiile în care recurenții-inculpați sunt arestați din data de 03.05.2008.

De asemenea prima instanță a reținut că."Au fost identificate și alte părți vătămate, respectiv:, o altă persoană cu numele de "", care urmează a fi audiate în perioada următoare".

Ori, acest lucru este inexact, deoarece, prin decizia penală nr.87 din data de 30.iunie.2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, s- desființat sentința penală nr.67/D din data de 17.02.2009, pronunțată de Tribunalul Bacău și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe, dar, în temeiul art.383 alin.3 Cod procedură penală, s-au menținut actele procedurale efectuate în cauză, puțin cele de la termenul de judecată din data de 09.09.2008, în cauză instanța de trimitere având obligația de a proceda la audierea părților vătămate și.

Greșit este indicat de prima instanță în considerentele încheierii recurate-fl.35 verso și temeiul în drept al obligativității instanței de a verifica periodic în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive, textul aplicabil fiind art.160/b alin.1 Cod procedură penală, iar nu art.160 Cod procedură penală, acest din urmă text fiind incident doar la menținerea arestului la primirea dosarului.

În concluzie, prima instanță avea obligația de se conforma hotărârii pronunțate de control judiciar, cu atât mai mult cu cât casarea cu trimitere a fost determinată de nemotivarea hotărârii, și să motiveze respectarea dispozițiilor din dreptul intern, dar și celor prezentate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și din practica Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la menținerea măsurii arestului preventiv și să convingă pe recurenții-inculpați că menținerea lor în stare de arest este pe deplin justificată.

Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional.

Hotărârea judecătorească nu este un act discreționar, ci rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii situației de fapt desprinse din acestea, prin înlăturarea motivată a unor probe și reținerea altora, urmare a unor raționamente logice făcute de instanță și care își găsesc justificarea în motivarea hotărârii judecătorești.

Hotărârea reprezintă astfel, rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a rațiunii care îl determină pe judecător să adopte soluția dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți și, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaște oportunitatea promovării căilor de atac.

Aceste principii generale privind motivarea unei hotărârii judecătorești sunt cu atât mai mult aplicabile atunci când se pune în discuție unul dintre drepturile fundamentale ale omului, dreptul la libertate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală, cu art.385/9 alin.1 pct.9 Cod procedură penală, vor fi admise recursurile declarate de recurenții-inculpați, va fi casată încheierea recurată și se va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte motive de recursa invocate de recurenții-inculpați și prin apărătorul ales.

Se va constata că recurenții-inculpați au fost asistați de apărător ales.

Văzând și dispozițiile art.192 alin.3 Cod procedură penală;

Pentru aceste motive;

În numele legii;

DECIDE:

În temeiul art.385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală, admite recursurile declarate de recurenții-inculpați: G, și împotriva încheierii din data de 29.07.2009, pronunțată de Tribunalul Bacău.

Casează încheierea recurată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, Tribunalul Bacău.

Constată că recurenții-inculpați au fost asistați de apărător ales.

În temeiul art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31.07.2009, în prezența recurenților-inculpați.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Pocovnicu Dumitru, Ene Ecaterina Adrian Bogdan

GREFIER,

Red.încheierea

Red.dec.

Ex.3

31.07.2009

Președinte:Pocovnicu Dumitru
Judecători:Pocovnicu Dumitru, Ene Ecaterina Adrian Bogdan

#Judecator Pocovnicu Dumitru

Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 498/2009. Curtea de Apel Bacau

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 498/2009. Curtea de Apel Bacau