Contestație la executare in penal Art 461 cpp. Decizia 262/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Dosar nr-
12/2010
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I-a PENALĂ
Decizia penală nr.262/
Ședința publică din data de 12 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Magdalena Iordache
JUDECĂTOR 2: Cristina Carmen Craiu
JUDECĂTOR 3: Daniela
GREFIER -
.
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI este reprezentat prin PROCUROR.
Pe rol, judecarea recursului declarat de recurentul-contestator - împotriva Sentinței penale nr.1.072/F/27.XI.2009 a Tribunalului București - Secția I-a penală, din Dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul-contestator, personal, în stare de arest, asistat juridic de apărător ales, din cadrul Baroului B, cu delegația nr.146/14.2010, aflată la fila 10 dosarului de recurs.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-contestator, prin apărătorul ales, arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de contestație la executare invocate, respectiv nu a avut în vedere faptul că, în timpul urmăririi penale, a formulat un denunț, pentru prinderea și tragerea la răspundere penală a altor persoane implicate în traficul de droguri, finalizat prin neînceperea urmăririi penale, însă nu din vina sa, așa încât trebuia să se facă aplicarea dispozițiilor art.16 din Legea nr.143/2000, nu a avut în vedere cauza de micșorare a pedepsei ivită la începutul executării privitoare la pedeapsa complementară și la pedeapsa accesorie, referindu-se, în motivare, numai la pedeapsa complementară, facultativă, nu și la pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului unor drepturi civile pe durata executării pedepsei principale, care se aplică, în mod obligatoriu, în situația condamnării la o pedeapsă cu executare în regim de detenție, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, și, de asemenea, nu a făcut aplicarea legii penale mai favorabilă, care este Legea nr.301/2004, cu privire la care a considerat că nu a intrat în vigoare, deși, prin nr.OUG61/2009, care a modificat Legea nr.24/2000, referitoare la tehnica actelor normative, a fost introdus alin.1/1 al articolului 56, în care se prevede că, după adoptarea actelor normative, în situații temeinic justificate, acestea pot fi completate sau abrogate înainte de data intrării lor în vigoare, astfel că Legea nr.301/2004 a fost în vigoare, întrucât a fost modificată, prin prorogarea termenelor prevăzute, de nu mai puțin de trei ori până la data abrogării. Cum la acea dată, art.56, alin.1 din Legea nr.24/2000 prevedea că numai actele normative aflate în vigoare pot fi modificate și faptul că, după intrarea în vigoare, pe durata existenței actului normativ, pot interveni diferite evenimente legislative, precum modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea etc, iar în nr.OUG50/2006 și în nr.OUG73/2008, care modifică Legea nr.301/2004, nu exista alin.1/1 al art.56, introdus ulterior, prin nr.OUG61/2009, pentru a proroga un termen prevăzut într-un act normativ, trebuia ca actul legal să fi intrat deja în vigoare, ceea ce impune concluzia că Legea nr.301/2004 a fost în vigoare, singura problemă fiind prorogarea termenului. În consecință, alin.1/1 al art.56 din Legea nr.24/2000 se referă numai la acte adoptate și nepublicate, pentru că actele publicate în Monitorul Oficial intră în vigoare la termenul prevăzut de lege, împrejurări față de care apreciază că instanța de fond a susținut, în mod greșit, faptul că actul normativ nu a fost în vigoare nici un moment, întrucât a fost abrogat printr-o lege din anul 2009, pentru că, în opinia sa, Legea nr.301/2004 a fost abrogată după intrarea sa în vigoare, motiv pentru care dispozițiile sale erau aplicabile. În același timp, învederează faptul că a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, încadrată, în drept, în dispozițiile art.2, alin.2, din Legea nr.143/2000, calificare juridică greșită, întrucât aceasta se referă nu la o infracțiune de sine-stătătoare, ci constituie o formă agravată, o variantă calificată a traficului de droguri, așa încât, practic, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei infracțiuni, situație care se încadrează în prevederile art.461, alin.1, lit.c, Cod procedură penală, întrucât există o nelămurire cu privire la hotărârea penală pe care o execută. Pentru toate aceste considerente, apreciază că este aplicabil cazul de casare prevăzut de art.385/9, alin.1, punctul 10, Cod procedură penală, astfel că solicită admiterea recursului, casarea sentinței penale și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond, care va analiza inclusiv motivele de contestație la executare, care au fost considerate inadmisibile la prima examinare. Depune acte normative și practică judiciară.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu este aplicabil nici unul dintre motivele de contestație la executare, prevăzute de art.461, alin.1, literele c și d, Cod procedură penală, pe care instanța de fond le-a analizat în mod atent și riguros, astfel că pune concluzii de respingere, ca nefondat, a recursului, cu obligarea recurentului-contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Recurentul-contestator, personal, solicită admiterea recursului și, în consecință, a contestației la executare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr.1.072/27.XI.2009, din Dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a I-a penală a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare, formulată de contestatorul -, pe care, în temeiul art.192, alin.2, Cod procedură penală, l-a obligat la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Instanța de fond a reținut că, prin Sentința penală nr.731/19.VI.2008 a Tribunalului București - Secția a I-a penală, din Dosarul nr-, rămasă definitivă prin Decizia penală nr.3.979/2.XII.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, contestatorului i-a fost aplicată pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată, i-a fost aplicată, în temeiul art.65, alin.2, Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64, literele a și b, Cod penal, pe o durată de 2 ani, făcându-se aplicarea art.71- art.64, literele a și b, Cod penal, iar contestatorul a invocat cazurile de contestație la executare prevăzute de art.461, alin.1, literele c și d, Cod procedură penală.
În motivare, instanța de fond a arătat că nu există nici o cauză de micșorare a pedepsei închisorii, deoarece denunțul formulat în condițiile art.16 din Legea nr.143/2000 nu a condus la identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care se ocupă cu traficul de droguri, instanțele de fond și de control judiciar, deși au reținut circumstanțe atenuante, au apreciat că trebuie aplicată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, atâta timp cât, potrivit art.76, alin.3, Cod penal, înlăturarea pedepsei complementare privativă de drepturi este facultativă, și, nicidecum, obligatorie, după cum nu se justifică nici înlăturarea pedepsei accesorii, care este motivată și individualizată. De asemenea, a arătat că nu există vreo împiedicare la executare, întrucât art.2, alin.2 din Legea nr.143/2000, ca încadrare juridică, face trimitere la alin.1 al aceluiași articol, iar legea penală mai favorabilă invocată, respectiv Legea nr.301/2004, abrogată prin Legea nr.286/2009, nu a intrat niciodată în vigoare, precizând că, la momentul condamnării, se putea dispune suspendarea sub supraveghere, însă instanțele de judecată au apreciat, în mod definitiv, că se impune executarea pedepsei închisorii în regim de detenție.
În termen legal, contestatorul a declarat recurs, pentru nelegalitate.
În motivarea orală a recursului, recurentul-contestator a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de contestație la executare invocate, respectiv nu a avut în vedere faptul că, în timpul urmăririi penale, a formulat un denunț, pentru prinderea și tragerea la răspundere penală a altor persoane implicate în traficul de droguri, finalizat prin neînceperea urmăririi penale, însă nu din vina sa, așa încât trebuia să se facă aplicarea dispozițiilor art.16 din Legea nr.143/2000, nu a avut în vedere cauza de micșorare a pedepsei ivită la începutul executării privitoare la pedeapsa complementară și la pedeapsa accesorie, referindu-se, în motivare, numai la pedeapsa complementară, facultativă, nu și la pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului unor drepturi civile pe durata executării pedepsei principale, care se aplică, în mod obligatoriu, în situația condamnării la o pedeapsă cu executare în regim de detenție, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, și, de asemenea, nu a făcut aplicarea legii penale mai favorabilă, care este Legea nr.301/2004, cu privire la care a considerat că nu a intrat în vigoare, deși, prin nr.OUG61/2009, care a modificat Legea nr.24/2000, referitoare la tehnica actelor normative, a fost introdus alin.1/1 al articolului 56, în care se prevede că, după adoptarea actelor normative, în situații temeinic justificate, acestea pot fi completate sau abrogate înainte de data intrării lor în vigoare, astfel că Legea nr.301/2004 a fost în vigoare, întrucât a fost modificată, prin prorogarea termenelor prevăzute, de nu mai puțin de trei ori până la data abrogării. Cum la acea dată, art.56, alin.1 din Legea nr.24/2000 prevedea că numai actele normative aflate în vigoare pot fi modificate și faptul că, după intrarea în vigoare, pe durata existenței actului normativ, pot interveni diferite evenimente legislative, precum modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea etc, iar în nr.OUG50/2006 și în nr.OUG73/2008, care modifică Legea nr.301/2004, nu exista alin.1/1 al art.56, introdus ulterior, prin nr.OUG61/2009, pentru a proroga un termen prevăzut într-un act normativ, trebuia ca actul legal să fi intrat deja în vigoare, ceea ce impune concluzia că Legea nr.301/2004 a fost în vigoare, singura problemă fiind prorogarea termenului. În consecință, alin.1/1 al art.56 din Legea nr.24/2000 se referă numai la acte adoptate și nepublicate, pentru că actele publicate în Monitorul Oficial intră în vigoare la termenul prevăzut de lege, împrejurări față de care a apreciat că instanța de fond a susținut, în mod greșit, faptul că actul normativ nu a fost în vigoare nici un moment, întrucât a fost abrogat printr-o lege din anul 2009, pentru că, în opinia sa, Legea nr.301/2004 a fost abrogată după intrarea sa în vigoare, motiv pentru care dispozițiile sale erau aplicabile. În același timp, a învederat faptul că a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, încadrată, în drept, în dispozițiile art.2, alin.2, din Legea nr.143/2000, calificare juridică greșită, întrucât aceasta se referă nu la o infracțiune de sine-stătătoare, ci constituie o formă agravată, o variantă calificată a traficului de droguri, așa încât, practic, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei infracțiuni, situație care se încadrează în prevederile art.461, alin.1, lit.c, Cod procedură penală, întrucât există o nelămurire cu privire la hotărârea penală pe care o execută.
În drept, a invocat cazul de casare prevăzut de art.385/9, alin.1, punctul 10, Cod procedură penală.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței penale și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond.
Analizând actele și lucrările dosarelor, precum și sentința penală recurată, atât din punct de vedere al motivului de nelegalitate invocat, cât și din oficiu, potrivit art.385/6, alin.3, Cod procedură penală, Curtea apreciază că recursul este nefondat.
Mai întâi, Curtea apreciază că întreaga construcție a recursului este eronată, în special prin neconcordanța vădită dintre temeiul de drept invocat, respectiv cazul de casare prevăzut de art.385/9, alin.1, punctul 10, Cod procedură penală, care se referă la omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra unor probe administrate sau asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să le garanteze drepturile și să influențeze soluția, și elementele de fapt, aceleași ca pe fondul contestației la executare, din care rezultă contrariul, respectiv faptul că susținerile au fost analizate, dar în mod nefavorabil contestatorului. Însă, apărarea mai greșește într-o manieră inacceptabilă, prin ignorarea unor vechi dispoziții procedurale, prevăzute de art.385/6, alin.3, Cod procedură penală, potrivit cărora recursul împotriva unei hotărâri judecătorești care nu este supusă căii de atac a apelului nu este limitat la cazurile de casare prevăzute de art.385/9, Cod procedură penală, astfel că instanța de judecată este obligată să examineze întreaga cauză, sub toate aspectele, ceea ce înseamnă că, în această situație, recursul este devolutiv integral, și nu parțial.
Dar, toate aceste carențe privind cunoașterea căilor de atac sunt depășite de motivarea total defectuoasă a contestației la executare. Se impune, mai întâi, precizarea, potrivit căreia contestația la executare privește, în mod exclusiv, cea de-a treia fază a procesului penal, și anume faza executării hotărârii judecătorești, rămasă definitivă, astfel că, prin acest mijloc procedural, nu mai pot fi invocate aspecte de fond. Ori, deși contestatorul a invocat, în drept, cazurile de contestație la executare prevăzute de art.461, alin.1, literele c și d, Cod procedură penală, toate motivele de fapt privesc fondul cauzei. Astfel, în ceea ce privește art.461, alin.1, litera d, Cod procedură penală, Curtea apreciază că nereținerea disp. art.16 din Legea nr.143/2000, care constituie o cauză de reducere la Jal imitelor speciale de pedeapsă cu închisoarea prevăzute de legea penală, precum și greșita aplicare sau individualizare a pedepselor complementare și accesorii nu constituie, nicidecum, cauze de micșorare a pedepselor ivite pe parcursul executării, ci reprezintă elemente de fond, în mecanismul de încadrare juridică a faptei penale și de individualizare judiciară, care au fost, deja, soluționate în mod definitiv. Totodată, privitor la art.461, alin.1, litera c, Cod procedură penală, în sensul că s-a ivit o nelămurire cu privire la hotărârea judecătorească ce se execută, este evident, fără alte explicații, faptul că încadrarea juridică a faptei penale, speculată de contestator, nu are nici o legătură cu executarea pedepsei închisorii, ci se referă exclusiv la fond. De asemenea, nici ampla și neinteligibila expunere privind existența unei legi penale mai favorabilă, care, de altfel, nu a intrat niciodată în vigoare, nu poate fi examinată cu seriozitatea unui motiv real de contestație la executare.
Curtea constată că instanța de fond, ca instanță de executare, examinând toate aceste motive de fond invocate de contestator, și-a depășit limitele sesizării sale, transformându-se într-o instanță extraordinară, neprevăzută de legea procesual penală. În condițiile unei examinări în exces, recurentul-contestator nu poate să susțină, decât în mod cinic, faptul că instanța de executare a omis să se pronunțe asupra contestației sale la executare. Totuși, deși motivarea excede cadrului procesual, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a contestației la executare, este legală și temeinică.
În consecință, în temeiul art.385/15, punctul 1, litera b, Cod procedură penală, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-contestator - împotriva Sentinței penale nr.1.072/F/27.XI.2009 a Tribunalului București - Secția I-a penală, din Dosarul nr-, iar, în temeiul art.192, alin.2, Cod procedură penală, va obliga pe recurentul-contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În temeiul art.385/15, punctul 1, litera b, Cod procedură penală, respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-contestator - împotriva Sentinței penale nr.1.072/F/27.XI.2009 a Tribunalului București - Secția I-a penală, din Dosarul nr-.
În temeiul art.192, alin.2, Cod procedură penală, obligă pe recurentul-contestator la plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 12.II.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
-
GREFIER,
-
Red. și dact.: jud..
-Secția a I-a penală:.
2 ex.
Președinte:Magdalena IordacheJudecători:Magdalena Iordache, Cristina Carmen Craiu, Daniela
