Infracțiuni la alte legi speciale. Decizia 1609/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
Dosar nr.750/249/2007
1757/2009
DECIZIA PENALĂ NR. 1609/
Ședința publică din 16 noiembrie 2009
CURTEA DIN:
PREȘEDINTE: Vasile Băjan
JUDECĂTOR 2: Carmen Veronica Găină
JUDECĂTOR 3: Niculae
GREFIER - -
__________________________________________________________
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat de procuror.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-inculpat împotriva Deciziei penale nr.110/A/23.06.2009, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Penală, în Dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul inculpat, personal și asistat juridic de apărător ales, cu împuternicirea avocațială nr.-/26.10.2009 (atașată la fila 17 dosarului cauzei) și intimatul parte civilă, personal, lipsă fiind intimații părți civile SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ SF. și " ".
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care Curtea procedează la ascultarea recurentului inculpat, declarația acestuia fiind consemnată, semnată și depusă la dosarul cauzei (fila 22).
Nefiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și, făcând aplicarea disp. art. 38513din Codul d e procedură penală, acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul ales al recurentului-inculpat, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate în temeiul disp. art. 3859alin. 1 pct. 18 Cod de procedură penală și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală, cu achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. c Cod de procedură penală.
Susține că inculpatul și martorii audiați au dat declarații sub presiunea organelor de poliție, în lipsa unui apărător, iar în fața instanței de fond aceștia și-au retras depozițiile.
Mai mult, precizează că partea vătămată nu a recunoscut că inculpatul a săvârșit fapta și și-a retras plângerea și pretențiile civile. Apărarea apreciază că există dubii în materialului probator cu privire la fapta reținută în sarcina inculpatului, operând astfel, principiul "in dubio pro reo" și solicită admiterea recursului, casarea Deciziei penale nr.110/A/23.06.2009, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Penală și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, consideră că în cauză este incident cazul de casare prev. de art. 3859pct. 10 Cod de procedură penală întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală și în fața instanței de judecată.
Precizează că în fața instanței o parte dintre martori și-au schimbat declarațiile, însă instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor, nu a indicat care probe sunt reținute și care sunt înlăturate, având în vedere faptul că o parte dintre martori și-au schimbat depozițiile.
Apreciază că nu sunt incidente dispozițiile legale invocate de inculpat, considerând soluția instanței de apel d e condamnare ca fiind temeinică și legală în raport de probatoriul administrat, având în vedere declarația inițială a inculpatului, dată în faza de urmărire penală, prin care a recunoscut săvârșirea faptei, declarațiile martorilor, și (cei din urmă martori fiind minori, au fost audiați în prezența mamei), toți aceștia indicându-l pe inculpat ca fiind cel care a luat de textolit din mâna martorului și a lovit partea vătămată în zona spatelui și în zona capului.
Susține că împrejurarea că martorul, precum și martorii și, în fața instanței de fond, au revenit asupra declarațiilor date în faza de urmărire penală, nu poate conduce la concluzia că cele din faza de urmărire penală nu corespund adevărului, aceștia nu au putut oferi argumente convingătoare cu privire la motivul pentru care au retractat depozițiile, mai mult existând și contradicții în cele date în fața instanței de fond.
Consideră că declarațiile care reflectă adevărul sunt cele date în faza de urmărire penală, astfel încât soluția de condamnare este legală și temeinică.
Având în vedere că în fața instanței de recurs partea vătămată s-a prezentat și a precizat că renunță la pretențiile civile, consideră că se impune modificarea hotărârii instanței de apel, doar în sensul de a se lua act că partea vătămată nu se mai constituie parte civilă în cauză.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.
Apărătorul ales al recurentului-inculpat arată că își însușește poziția reprezentantului Ministerului Public.
Recurentul-inculpat, personal, având ultimul cuvânt, potriv. disp. art. 38513alin. 3 din Codul d e procedură penală, susține că declarațiile minorilor nu sunt conforme cu adevărul, aceștia fiind forțați de către organele de poliție să declare astfel.
CURTEA,
Prin rechizitoriul 1183/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu G, a fost trimis în judecată inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiuni de lovire sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal rap. la art. 8 din Legea nr.289/2005 cu aplic. art. 37 lit. b Cod penal.
S-a reținut, în actul de sesizare, că la data de 03.11.2006, în jurul orei 2110, inculpatul a aplicat, părții vătămate, împiegat de mișcare în cadrul Stației aflat în timpul programului de lucru, mai multe lovituri în zona capului cu un corp dur, provocându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 7-8 zile îngrijiri medicale.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 15.000 lei, compusă din 5.000 lei daune materiale și 10.000 daune morale, iar părțile civile Spitalul Clinic de Urgență Sf. și Institutul Naținal de Neurologie și Boli au solicitat 700,63 lei și respectiv 107 lei cheltuieli de spitalizare.
Soluționând cauza, Judecătoria Lehliu G prin sentința penală nr. 103/2009, în baza art.11pct.2 lit.a rap. la art.10, lit.c pr.pen. a achitat pe inculpatul -- fiul lui și, ns. la 16.01.1987 în com, jud. C, cu domiciliul în com., jud. C, studii 10 clase, crescător de animale, necăsătorit, stagiu militar satisfăcut, cu antecedente penale,posesor al I seria - nr.-, CNP.-- pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art.180 alin.2 Cod penal rap. la art8 din Legea nr.289/2005, cu aplicarea art.37, lit.b Cod penal.
A respins cererea de despăgubiri formulată de partea civilă, domiciliat în mun. B, nr.205,.41,.2,.1,.64, sector 3.
A respins cererea de despăgubiri formulată de părțile civile Spitalul Clinic de Urgență Sf., cu sediul în mun. B, șos. -, nr.430, sector 2 și Institutul Național de Neurologie și Boli, Clinica II Neurologie, " ", cu sediul în mun. B, șos. -, nr.10-12, sector 4.
În baza art. 109 alin.5 Cod procedură penală a dispus restituirea către a unei bare de textolit, aflată în custodia Poliția or.L-G, conform dovezii seria C, nr.-/7.11.2006.
În baza art. 192 alin.1 lit.a și bao bligat partea civilă, la plata sumei de 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a soluționa astfel, instanța de fond a constatat că situația de fapt reținut în actul de sesizare nu este confirmată prin probele administrate care nu relevă fără posibilitate de tăgadă că inculpatul ar fi cel care a agresat-o pe partea vătămată, nefiind astfel răsturnată prezumția de nevinovăție, prev. de art.66 Cod procedură penală în favoarea inculpatului.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel atât Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu G cât și partea civilă.
Prin motivele depuse la dosarul cauzei parchetul a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie în baza considerentelor de mai jos.
Un prim motiv de apel vizează încadrarea juridică a faptei.
S-a arătat că infracțiunea comisă de inculpat este incriminată de legea specială, respectiv art.8 din Legea nr.289/2005 care are prioritate cu referire la Codul penal limitele pedepsei fiind stabilite în funcție de numărul de zile de îngrijiri medicale necesare victimei pentru vindecare.
Al doilea motiv de apel s-a referit la soluția de achitare a inculpatului, soluție în totală contradicție cu probele administrate, acestea fiind apreciate selectiv.
Un alt motiv de apel a făcut vorbire de contradicțiile existente între dispozițiile instanței, pe de o parte s-a dispus achitarea inculpatului, și în același timp a dispus restituirea barei de textolit martorului.
Ultimul motiv de apel s-a referit la faptul că instanța de fond a indicat în mod greșit calea de atac a recursului, cea legală fiind apelul.
Partea civilă nu și-a motivat cererea de apel și deși legal citată nu s-a prezentat în instanță pentru a formula critici împotriva hotărârii primei instanțe.
Prin decizia penală 110/A/23.06.2009 a Tribunalului Călărași - Secția Penală, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu G și partea civilă împotriva Sentinței penale nr.103/2008 pronunțată de Judecătoria Lehliu G, pe care a desființat-o în tot și rejudecând:
A fost admisă plângerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și în baza art.334 Cod procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei comisă de inculpatul din art.180 al.2 Cod penal cu ref. la art.8 din Legea nr.289/2005 cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal, în art.8 din Legea 289/2005 cu referire la art.180 al.2 Cod penal, și cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal, și în baza acestor din urmă texte de lege a fost condamnat inculpatul la 1 an și 6 luni închisoare.
În baza art.71 Cod penal s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b Cod penal.
S-a admis în parte cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă și obligă inculpatul la plata către aceasta a sumei de 5000 lei, daune morale, la 700,63 lei către IBCV " " B și 107 lei către Spitalul Clinic de Urgență "Sf." B plus dobânzile legale pentru această din urmă parte civilă, calculată de la data rămânerii definitivă a prezentei, până la data plății efective a sumei de către inculpat.
A fost obligat inculpatul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, în care s-a inclus și suma de 75 lei reprezentând onorariu apărător oficiu până la momentul angajării de către inculpat a apărătorului.
Instanța de apel a reținut că probatoriile administrate în cauză conduc indubitabil la vinovăția inculpatului, iar convingerea instanței este formulată în urma reevaluării probelor în sensul că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, solicitând menținerea hotărârii instanței de fond, în sensul achitării pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată.
Curtea a pus în discuția părților motivul de casare prev. de art. 3859alin. 1 pct. 10 Cod procedură penală, inculpatul arătând prin avocat că este de acord cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale formulate de părți.
Verificând decizia atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Curtea, luând în considerare, din oficiu, motivul de casare pus în discuția părților, constată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu G.
De altfel, instanța nu s-a pronunțat asupra nici unui motiv invocat de parchet, ceea ce rezultă din motivarea sumară din considerentele deciziei.
Astfel, parchetul a invocat încadrarea juridică a faptei, contradicțiile existente în dispozitivul hotărârii și calea de atac invocată greșit, iar instanța de apel nu a făcut vorbire despre aceste cereri.
Existența acestui motiv de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecarea cauzei, impune ca instanța de recurs să nu mai analizeze probele administrate, existența sau inexistența faptei și a vinovăției, precum și celelalte aspecte ce țin de fondul cauzei, acestea urmând a fi verificate cu prilejul rejudecării.
Așa fiind, cu majoritate, va admite recursul declarat de inculpat, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de inculpatul împotriva Deciziei penale nr.110/A/23.06.2009, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Penală, în Dosarul nr-.
Casează în totalitate decizia penală nr.110/A/23.06.2009 a Tribunalul Călărași Secția Penală și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Călărași.
Cheltuirile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - -
GREFIER
-
Red. - / 25.11.2009
Dact./30.11.2009
Ex.2
Red. HODEL / Tribunalul Călărași - Secția Penală
Red. / Judecătoria Călărași
OPINIE SEPARATĂ
A JUDECĂTORULUI - - -
Contrar opiniei majoritare, apreciez că, în speță, nu este incident cazul de casare prevăzut de art.3859alin.1 pct.10 din Codul d e procedură penală, ci cazul de casare prevăzut de art.3859alin.1 pct.18 din Codul d e procedură penală (invocat în dezbateri și de inculpat), astfel că soluția ce trebuia pronunțată în prezenta cale de atac, urmare a admiterii recursului și casării deciziei atacate, nu era aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel, conform art.38515pct.2 lit.c din Codul d e procedură penală, ci aceea de rejudecare a cauzei de către instanța de recurs, potrivit art.38515pct.2 lit.d din Codul d e procedură penală.
În acest sens, cu referire la cazul de casare prevăzut de art.3859alin.1 pct.10 din Codul d e procedură penală, contrar aspectelor reținute în motivarea opiniei majoritare și respectiv a celor susținute în dezbateri de către reprezentantul Ministerului Public (în condițiile în care Parchetul nu a declarat recurs în cauză), apreciez că instanța de apel s-a pronunțat în mod explicit atât asupra tuturor motivelor invocate în calea de atac cu care a fost sesizată de către Parchet, ce vizau stabilirea corectă a naturii juridice a respectivei căi de atac (apel, iar nu recurs), încadrarea juridică a faptei ce face obiectul judecății (dispunând în mod corect schimbarea acesteia, conform art.334 din Codul d e procedură penală, în infracțiunea prevăzută de art.8 din Legea nr.289/2005 cu ref. la art.180 alin.2 din Codul penal cu aplic. art.37 lit.b din Codul penal) și stabilirea autorului faptei respective în persoana inculpatului (cu consecința condamnării lui pentru infracțiunea anterior menționată), împrejurarea neconfiscării de la acesta a barei din textolit fiind consecința firească a faptului că acel obiect nu aparținea inculpatului, ci martorului, fiind ridicat de către organele de poliție din posesia acestuia din urmă (fila 41, ), cât și asupra tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză, menționate ca atare în considerentele deciziei (declarațiile inculpatului, părții vătămate și martorilor, și ), în raport cu care, în urma coroborării lor, a concluzionat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptei deduse judecății.
Astfel fiind, în speță, nu există niciun motiv real pentru a se susține cu temei că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra faptei reținute în sarcina inculpatului ori asupra unor probe administrate sau cereri esențiale pentru părți, situație în care cazul de casare în discuție (invocat oral numai de către reprezentantul Ministerului Public, în lipsa unui recurs propriu al Parchetului) nu are niciun suport în actele și lucrările dosarului.
În schimb, apreciez că este într-adevăr incident cazul de casare prevăzut de art.3859alin.1 pct.18 din Codul d e procedură penală, care a fost invocat în recursul inculpatului (de altfel, singurul declarat în cauză) și cu privire la care s-au formulat concluzii în dezbateri, inclusiv de către reprezentantul Ministerului Public, întrucât decizia instanței de apel se întemeiază pe o gravă eroare de fapt, care a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de condamnare a inculpatului (după ce acesta fusese achitat în primă instanță).
Astfel, decizia recurată se întemeiază pe constatări de fapt denaturate și neconforme cu realitatea ce rezultă prin probatoriul cauzei, situația de fapt relevată de acest probatoriu fiind în mod evident contrară celei reținute de către instanța de apel.
Sub acest aspect, se constată că partea vătămată nu l-a indicat în nicio declarație pe inculpat ca fiind persoana care a săvârșit fapta, precizând că nici nu a putut vedea acea persoană, întrucât lovitura i-a fost aplicată din spate, iar identitatea inculpatului, ca autor al faptei respective, i-a fost comunicată de către organele de poliție (filele 4-11, și 100, ).
De asemenea, deși instanța de apel consemnează, în considerentele deciziei pronunțate, că martorii, și "au văzut în mod direct sau au aflat de la persoane aflate la locul faptei că inculpatul este cel care a bătut-o pe partea vătămată", declarațiile acestora nu conțin nicio afirmație în acest sens.
Dimpotrivă, martorul, coleg de serviciu cu partea vătămată, a declarat că nu a văzut personal cine a lovit-o pe aceasta și, de asemenea, că nici partea vătămată nu i-a putut preciza identitatea agresorului (filele 33-34, și 166, ).
Martora a declarat că nu se afla la locul faptei în momentul agresării părții vătămate, că martorul i-a relatat prin telefon că aceasta a fost lovită cu o și că singura persoană pe care ea a văzut-o anterior în acel loc, purtând asupra sa"un obiect de culoare neagră, respectiv un în lungime de circa 50- 60 cm", a fost" a lui "sau" ", ulterior identificat în persoana martorului (filele 35-38, și 101, ).
De altfel, martorul este și cel care a predat organelor de poliție o bară din textolit de culoare maro, în lungime de 60 cm, cu diametrul de 2,5 cm, declarând că obiectul respectiv îi aparține (fila 41, ).
În sfârșit, martorul nu a făcut nicio referire la identitatea agresorului, din declarațiile acestuia rezultând că nu a fost prezent la momentul faptei și nici nu cunoaște personal cine a lovit-o pe partea vătămată, aflând despre incident numai din relatările martorului (filele 39-40, și 102, ).
În ceea ce îi privește pe martorii (singura persoană văzută în posesia obiectului cu care se presupune că a fost lovită partea vătămată) și și (frații celui dintâi, având la data faptei 12 și respectiv 10 ani), toți prezenți la locul faptei, se constată că aceștia au dat declarații contradictorii, retractând în cursul judecății afirmațiile prin care, în faza de urmărire penală, îl indicaseră pe inculpat drept autor al faptei (filele 25-32, și 211-212, 230, ), iar, în plus, declarațiile lor inițiale sunt lipsite de credibilitate, având în vedere că, pe de o parte, chiar asupra lor putea plana suspiciunea săvârșirii faptei analizate, iar, pe de altă parte, între ei există relații apropiate de rudenie, care fac rezonabilă presupunerea că s-au pus de acord cu privire la relatarea unei situații de fapt care să îi disculpe.
Cu privire la inculpatul, se constată că singurele declarații în care acesta a recunoscut comiterea faptei au fost date în faza de urmărire penală, însă numai în fața organelor de poliție, în lipsa unui avocat care să îl asiste, iar prima dintre ele chiar înainte de a-i fi aduse la cunoștință existența vreunei învinuiri și dreptul la tăcere (filele 18-19 și 23-24, ), pentru ca, ulterior, atât în fața procurorului, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală (fila 43, ), cât și în fața instanțelor de fond, apel și recurs (filele 165, 27, și 22, ), acesta să nege cu consecvență săvârșirea acelei fapte.
Împrejurarea formulării, în aceste condiții, a unor declarații contradictorii nu poate fi reținută în niciun caz ca o dovadă a vinovăției inculpatului, astfel cum a raționat instanța de apel, întrucât, conform art.66 alin.1 din Codul d e procedură penală, el este prezumat nevinovat, această prezumție putând fi răsturnată numai prin probe certe de vinovăție, lipsite de orice echivoc, probe care însă, în speță, pentru toate motivele anterior menționate, nu se identifică.
Față de aceste considerente, apreciez că, potrivit art.38515pct.2 lit.d din Codul d e procedură penală, trebuia admisă calea de atac cu care a fost sesizată Curtea, casate în parte atât decizia instanței de apel, cât și sentința primei instanțe și rejudecată cauza pe fond, chiar de către instanța de recurs, în sensul achitării inculpatului, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală, reținând ca fiind corectă încadrarea juridică stabilită în apel, întrucât fapta ce face obiectul judecății, deși nesăvârșită de acesta, întrunește teoretic elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art.8 din Legea nr.289/2005 cu ref. la art.180 alin.2 din Codul penal cu aplic. art.37 lit.b din Codul penal.
De asemenea, pe latură civilă, trebuia să se ia act că partea civilă a renunțat la pretențiile civile formulate în cauză, conform precizării explicite pe care aceasta a făcut-o personal în fața instanței de recurs la termenul din data de 26 octombrie 2009, astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință de la acea dată (fila 18, ).
În același timp, în raport cu temeiul achitării inculpatului, trebuiau respinse, ca inadmisibile, acțiunile civile formulate de părțile civile SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ SF. din B și INSTITUTUL NAȚIONAL DE NEUROLOGIE ȘI BOLI din B, făcându-se astfel aplicarea dispozițiilor art.14 rap. la art.346 alin.3 din Codul d e procedură penală.
Ca o consecință a achitării inculpatului, trebuia înlăturată din decizie dispoziția privind obligarea acestuia la plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat, întrucât nu sunt incidente dispozițiile art.191 alin.1 din Codul d e procedură penală.
Totodată, trebuia înlăturată și din sentință dispoziția privind obligarea părții civile la plata sumei de 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat, în speță nefiind incidente dispozițiile invocate pentru măsura respectivă (prevăzute de art.192 alin.1 lit.a și b din Codul d e procedură penală), întrucât, în condițiile în care sesizarea instanței s-a realizat de către procuror, prin rechizitoriu, nu se poate reține cu temei o culpă procesuală a acesteia.
Celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, privitoare la schimbarea de încadrare juridică a faptei ce face obiectul judecății și respectiv la restituirea către martorul a barei din textolit aflată în custodia Poliției orașului L-G, conform dovezii seria C nr.-/07.11.2006 (fila 42, ), în privința căreia nu s-a dovedit că s-ar afla într-una dintre situațiile care fac aplicabile prevederile art.118 alin.1 lit.b din Codul penal, trebuiau menținute, acestea fiind legale și temeinice.
În temeiul art.192 alin.3 din Codul d e procedură penală, cheltuielile judiciare în fond, apel și recurs trebuiau să rămână în sarcina statului, onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 lei, urmând a fi suportat din fondul Ministerului Justiției și Libertăților, conform art.189 alin.1 și 2 din Codul d e procedură penală.
JUDECĂTOR,
Red. jud. / 11.11.2009
Președinte:Vasile BăjanJudecători:Vasile Băjan, Carmen Veronica Găină, Niculae
