Înlocuirea măsurii preventive (art. 139 c.p.p.). Decizia 31/2010. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - art. 3001Cod pr.penală -
O NIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA Nr. 31
Ședința publică din 23 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Androhovici Daniela
JUDECĂTOR 2: Bratu Ileana
JUDECĂTOR 3: Ciută Eugenia
Grefier - -
Pe rol, judecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Suceava, împotriva încheierii de ședință din 22 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Suceava.
La apelul nominal, se prezintă inculpații și, în stare de arest preventiv, asistați de avocat ales, inculpatul, în stare de arest preventiv, asistat de avocat ales și inculpatul, în stare de arest preventiv, asistat de avocat ales.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, după care apărătorul ales al inculpatului, avocat depune la dosar cererea de recurs formulat împotriva încheierii de ședință din 22 ianuarie 2010 însoțită de factura de plată cu care face dovada expedierii prin mandat poștal în termen legal, precizând că acesta vizează înlocuirea măsurii dispuse de instanța de fond cu cea prev. de art. 136 lit. c Cod procedură penală.
În acest context, Curtea, după verificările necesare, dispune efectuarea mențiunilor corespunzătoare, inculpatul având calitatea de inculpat recurent.
ntrebați fiind, inculpații, arată că nu doresc să dea declarație în această fază procesuală.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Reprezentantul Parchetului arată că a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din 22 ianuarie 2010 Tribunalului Suceava, criticând-o pentru netemeinicie. Astfel, arată că cei 4 inculpați au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003 și art. 10 din Legea nr.143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2,.pen și art.33 lit.a penal, situația de fapt fiind cea care se află în scris în dispozitivul actului de sesizare a instanței. Activitatea infracțională a inculpaților constă în racolarea de tineri pe care îi puneau la dispoziția segmentului nigerian din Turcia, cu scopul de a transporta droguri de mare risc în vederea punerii acestor cantități în circulație. Inculpații au pus la dispoziția grupării un număr de 21 persoane, 6 persoane, 7 persoane și respectiv 4 persoane.
Raportat la probatoriul administrat în cauză, apreciază că sunt întrunite prevederile art. 143 Cod procedură penală, respectiv existența nu numai a indiciilor, ci și a probelor temeinice din care rezultă că faptele reținute în sarcina inculpaților sunt săvârșite de către aceștia cu vinovăție, chiar dacă ei, până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, beneficiază de prezumția de nevinovăție; că sunt date condițiile prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală - sens în care solicită a se avea în vedere gravitatea faptelor comise, concretizată și în limitele de pedeapsă pe care legiuitorul le-a prevăzut pentru aceste infracțiuni, legislația românească fiind în concordanță cu legislația CEDO, împrejurările comiterii faptelor, respectiv numărul mare de cărăuși racolați, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și nu în ultimul rând poziția procesuală a inculpaților.
Dată fiind această situație, apreciază că sunt date în continuare condițiile prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală, și cum în materie penală răspunderea este individuală, nu se poate pune semn de egalitate între acești inculpați și ceilalți care au fost puși în libertate. Cu referire la termenul rezonabil, apreciază că acesta trebuie analizat de la caz la caz, inculpații intimați prezentând pericol sporit pentru ordinea publică.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea încheierii și menținerea stării de arest inculpaților.
Avocat, pentru, arată că Ministerul Public, a formulat aceleași concluzii pe toată perioada cât inculpații au fost privați de libertate, iar în recursul declarat nu sunt reliefate motivele de nelegalitate ale încheierii. Solicită a se constata că temeiurile prev. de art. 143 rap. la art. 148 lit. f Cod procedură penală nu mai subzistă, în mod corect argumentând Tribunalul Suceava că nu mai sunt date condițiile prev. de art. 148 lit. Cod pr.penală. pentru a se justifica starea de detenție. În cauză este expusă o situație de fapt care nu poate fi reținută decât în mică parte, iar probe și indicii temeinice care ar duce la concluzia că această stare de detenție se justifică, nu există. Astfel, arată în concret că acestea se referă doar la niște convorbiri telefonice, care nu au valoare juridică decât coroborate cu alte probe solide administrate pentru ca acestea să răstoarne acea prezumție de nevinovăție, prev. de art. 5 Cod procedură penală. De asemenea, pentru a fi relevante, aceste interceptări, trebuiau făcute după începerea urmăririi penale și nu înainte de începerea urmăririi penale, așa cum s-a procedat, așa încât nu pot constitui mijloace de probă.
Cu privire la proba testimonială, este de observat că în cauză s-au audiat 3 martori, din a căror declarații nu rezultă nici un indiciu temeinic, iar în plus, unul dintre aceștia și-a retractat depozițiile.
Consideră că au fost încălcate disp. art. 16 al. 1 din Constituția României, întrucât probele și pericolul concret pentru ordinea publică au fost percepute diferit, având în vedere că ceilalți inculpați în sarcina cărora au fost reținute aceleași infracțiuni, au fost puși în libertate, neexistând egalitate de tratament.
au fost interpretate și disp. art. 148 lit. f Cod procedură penală, iar pericolul concret pentru ordinea publică, în ceea ce-l privește pe clientul său, este abstract, aspect reținut în mod corect de Tribunalul Suceava care a argumentat că acesta trebuie să fie concret și probat și să nu servească ideii că se anticipează o pedeapsă privativă de libertate. În consecință, solicită respingerea recursului declarat de Parchet, ca nefondat și menținerea încheierii ca legală și temeinică.
Cu privire la recursul declarat de inculpat, arată că, așa cum rezultă din lucrările dosarului, clientul său este student la B, mama și sora acestuia locuiesc în B, iar pentru a-și putea continua studiile, se impune înlocuirea măsurii luată de Tribunalul Suceava, cu cea prev. de art. 136 lit. c Cod pr.penală, respectiv măsura obligării de a nu părăsi țara.
Având cuvântul cu privire la recursul declarat de inculpatul, procurorul arată că acesta este nefondat, solicitând a fi respins în consecință.
Avocat, pentru inculpații și, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea încheierii ca legală și temeinică. Analizând în conformitate cu principiile izvorâte din jurisprudența CEDO și ale art. 23 din Constituția României, precum și cu faptul că persoana acuzată beneficiază de prezumția de nevinovăție, constată că la ora actuală continuarea detenției sub forma arestului preventiv pentru cei doi inculpați pe care-i reprezintă nu se mai justifică.
Este de observat că instanțele nu au definit în toată această perioadă - 180 zile - criterii și elemente necesare examinării existenței pericolului pentru ordinea publică în contextul în care aceste hotărâri apreciază în mod diferit pericolul public pentru unii inculpați și în mod diferit pentru alți inculpați. Astfel, în cauză prin actul de sesizare a instanței, inculpați în această cauză sunt un număr de 13 persoane. Dintre acestea, la ora actuală se mai află arestați numai 4 persoane, restul fiind puse în libertate prin interpretarea așa zisului pericol concret pentru ordinea publică, apreciindu-se că pentru unii inculpați nu mai subzistă, iar pentru inculpații intimați s-a menținut și prelungit arestarea preventivă.
Totodată, în încheierile pronunțate instanțele nu au arătat motivele invocate expres de către inculpați din momentul arestării, raportat la profilul lor personal, la situația materială familială invocată, în condițiile în care în permanență, în toate prezentările în fața instanței de judecată, inclusiv în cererile de revocare a mandatului de arestare, s-au invocat prevederile art. 136 Cod procedură penală care precizează în mod imperativ că astfel de măsuri trebuie luate analizându-se toate elementele privind conduita inculpatului în societate anterior, dacă măsura este strict necesară și se impune dată fiind personalitatea și antecedentele inculpatului, dacă există temeiuri ca acesta să acționeze și să influențeze în vreun fel martori din lucrări sau că există pericolul ca acesta să săvârșească alte infracțiuni. Consideră că la ora actuală menținerea acestei măsuri a arestării preventive nu se mai impune pentru inculpați, întrucât temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri s-au schimbat.
În contextul în care s-a instrumentat această cercetare consideră că la ora actuală, operând prezumțiile din Constituția României referitoare la libertatea personală, a egalității în fața legii a tuturor inculpaților, indiferent de poziția lor socială, indiferent de valoarea lor în societate se impune o analiză clară, concisă și în temeiul respectării prevederilor deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului de a analiza situația inculpaților și dreptul acestora de a beneficia de prevederile legale la fel ca ceilalți inculpați în mod egal în libertate și nu în stare de arest.
Cu privire la recursul declarat de inculpatul, a arătat că este de acord cu admiterea acestuia.
Avocat, pentru inculpatul intimat solicită respingerea recursului declarat de procuror, ca nefondat și menținerea încheierii ca legală și temeinică. Arată că recursul declarat se argumentează pe două aspecte - că există indicii temeinice care atestă săvârșirea infracțiunilor și pericolul concret pentru ordinea publică, fără a indica pentru fiecare inculpat în parte, în ce constă acest pericol și un alt aspect vizând faptul că inculpații s-ar fi prevalat de dreptul de nu da declarație.
Ori, art. 6 alin. 2, alin. 3 Cod procedură penală, 70 alin. 2 Cod procedură penală prevăd dreptul inculpatului la deplina exercitare a drepturilor procesuale, dreptul de a-și asigura posibilitatea pregătirii și exercitării apărării și dreptul de a nu face nicio declarație. Pentru că inculpatul s-a prevalat de un drept, nu se poate considera că această poziție echivalează cu o atitudine negativă din partea acestuia. De asemenea, art. 69 Cod procedură penală prevede că declarațiile unui inculpat pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Totodată, în același sens sunt și disp. art. 202 care prevăd că și în situația în care inculpatul recunoaște fapta, organul de urmărire penală are obligația a dovedi acea faptă prin alte mijloace de probă.
Referitor la aspectul ce vizează vinovăția inculpatului, consideră că nu există probe certe de săvârșirea faptelor reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului, exemplificând și analizând anumite fragmente din rechizitoriu cu privire la grupul infracțional organizat, activitatea și compunerea acestuia, iar în ceea ce privește interceptările telefonice, arată că acestea sunt tălmăcite de către DIICOT dar le va răsturna cu probe la cercetarea judecătorească.
În concluzie, arată că nu sunt probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică și nici că acesta ar putea influența în vreun mod derularea procesului penal.
Cu privire la recursul declarat de inculpatul, arată că lasă la aprecierea instanței modul de soluționare a acestuia.
Inculpatul, în ultimul cuvânt, arată că este de acord cu apărătorul său, solicitând judecarea stare de libertate.
Inculpatul, în ultimul cuvânt, arată că este de acord cu apărătorul său, solicitând judecarea în stare de libertate.
Inculpatul, în ultimul cuvânt, arată că este de acord cu apărătorul său, solicitând judecarea în stare de libertate.
Inculpatul, în ultimul cuvânt, arată că este de acord cu apărătorul său, solicitând judecarea în stare de libertate.
Declarând închise dezbaterile, care au fost înregistrate în sistem audio, conform disp. art. 304 Cod procedură penală, instanța a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA
Asupra recursurilor penale de față, constată următoarele:
Prin Încheierea Ședinței Camerei de Consiliu din 22.01.2010 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr-, în temeiul art. 139 alin. 1 și 35rap. la art. 136 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, s-au înlocuit măsurile arestării preventive luate față de inculpații (fiul lui și, născut la data de 18.12.1986 în mun. S, domiciliat în municipiul S,-,. 44,. C,.2,.7, jud. S, CNP -), (fiul lui și, născut la data de 08.08.1984 în mun. S, domiciliat în municipiul S,-,. 44,. C,. 2,. 7, jud. S, CNP -), (fiul lui și, născut la data de 20.09.1989 în mun. S, domiciliat în municipiul S,-, -. A,. 1,. 6, jud. S, CNP -) și ( fiul lui și -, născut la data de 29.11.1983 în mun. S, domiciliat în municipiul S,-,. 56,. B,. 4,. 9, jud. S, CNP -), cu măsurile obligării acestora de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 Cod procedură penală și s-a dispus punerea în libertate a inculpaților, și la data rămânerii definitive a prezentei încheieri, dacă nu sunt deținuți, reținuți sau arestați în altă cauză.
Totodată, în baza art. 145 alin.11Cod de procedură penală, Tribunalul Suceavaa stabilit ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpații, și să respecte obligațiile prevăzute la lit.a-d, respectiv:
a) să se prezinte la Tribunalul Suceava - Secția penală, la termenele de judecată stabilite și ori de câte ori sunt chemați;
b) să se prezinte la Poliția Municipiului S, jud. S, unitate de poliție desemnată de către instanță cu supravegherea lor, conform programului de supraveghere întocmit de către această unitate sau ori de câte ori sunt chemați;
c) să nu-și schimbe locuința fără încuviințarea instanței;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme; cât și cele impuse în temeiul art. 145 alin.12lit. a, b Cod de procedură penală, respectiv:
a) să nu ia legătura unul cu celălalt, să nu se apropie de nici unul dintre coinculpați (, -, și ) și să nu comunice direct sau indirect între ei sau cu aceștia;
b) să nu se apropie de nici unul dintre martorii din prezenta cauză (, -, -, G, -, -, -, -, -, EN. -, -, -, EN., -, -, -, -, -, A, -, -, IA -, -, -, -, -, -, G, -, -, BILEC, -, -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, EN., CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -, CNP. -) și să nu comunice direct sau indirect cu aceștia, atrăgându-li-se atenția cu privire la dispozițiile art. 145 alin. 22și alin. 3 Cod de procedură penală, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor menționate expres.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul DIICOT - Serviciul Teritorial Suceava din 19 ianuarie 2010 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților, și, pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat, prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 și de organizarea, conducerea sau finanțarea faptelor prev. la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000, prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000 rap. la art. 2, alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, ambele infracțiuni cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.
În fapt, prin actul de sesizare a instanței s-a reținut, în esență, că începând cu anul 2008, inculpații, împreună cu mai multe persoane, au pus bazele unui grup infracțional organizat, acționând împreună și în mod coordonat în scopul săvârșirii infracțiunii de organizare, conducere sau finanțare a faptelor prev. de art. 2-9 din legea nr. 143/2000, faptă prev. și ped. de art. 10 din Legea nr. 143/2000 rap. la art. 2 alin.1 și alin. 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal.
Inculpații recrutau persoane tinere, de regulă din municipiul S, dispuse să efectueze transporturi internaționale de droguri de mare risc contra unor sume de bani; inculpații erau cei care în fapt organizau și finanțau activitatea cărăușilor de droguri.
La începutul anului 2009, după ce au luat la cunoștință despre activitățile grupului infracțional amintit mai sus, în obținerii unor venituri ilicite în termen foarte scurt, au aderat la acesta și inculpații și desfășurând activități în sfera racolării de persoane în vederea efectuării de transporturi internaționale de droguri de mare risc contra unor sume de bani.
Inculpații, și, au fost arestați în cauză pentru câte o perioadă de 29 de zile, prin încheierile de ședință nr. 49A/30.07.2009, 47A/30.07.2009 și 43A/30.07.2009 ale Tribunalului Suceava - Secția Penală, iar inculpatul, pentru o perioadă de 29 de zile, prin încheierea de ședință nr. 55A/31.07.2009 a Tribunalului Suceava -Secția Penală.
Ulterior, măsurile arestării preventive ale inculpaților, și au fost prelungite succesiv, în condițiile legii, până la data de 24.01.2010 inclusiv.
La luarea măsurilor arestării preventive față de inculpați (și ulterior la prelungirile succesive dispuse) s-au avut în vedere disp. art. 148 lit. f rap. la art. 143 Cod procedură penală, reținându-se că, din probele administrate au rezultat indicii temeinice că inculpații au comis faptele pentru care erau cercetați, pedepsele prevăzute de lege pentru acestea sunt închisoarea mai mare de 4 ani, existând totodată probe că lăsarea lor în libertate prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Verificând legalitatea și temeinicia măsurilor arestării preventive ale inculpaților, potrivit art. 3001Cod procedură penală, Tribunalul a constatat că acestea au fost luate cu respectarea dispozițiilor legale în materie, dar că temeiurile care au stat la baza luării acestor măsuri nu mai impun privarea de libertate în continuare a inculpaților, din următoarele considerente:
S-a arătat că în speță sunt întrunite condițiile prev. de art.143 Cod procedură penală, respectiv sunt date indicii temeinice - astfel cum sunt definite de art. 681Cod procedură penală - că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, relevante în acest sens fiind interceptările telefonice realizate în cauză și transcrierea convorbirilor telefonice care prezintă interes pentru cauză; supravegherile audio-video ale activităților inculpaților și procesele verbale de transcriere; relațiile de la unitățile bancare care dețin servicii privind transferurile bancare efectuate de către membrii grupului infracțional; hărțile relaționale întocmite, coroborate cu declarațiile martorilor, G, a, ia, G, Bilec, ) și cu declarațiile martorilor cu identitate protejată.
Din aceste mijloace de probă rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată (contrar celor susținute în acest sens de către apărare).
De asemenea, s-a arătat că este îndeplinită condiția prev. de art. 148 lit. f teza a-I-a Cod de procedură penală, în sensul că pedepsele pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților sunt închisoarea mai mare de 4 ani.
Tribunalul a constatat însă că în speță nu mai este îndeplinită condiția prev. de art. 148 lit. f teza a-II-a Cod de procedură penală, privind existența unor probe din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpaților ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
A precizat Tribunalul că pentru a se stabili dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive ori dacă este recomandabilă înlocuirea acestei măsuri preventive cu o altă măsură mai blândă, trebuie avute in vedere și dispozițiile reglementărilor internaționale care garantează drepturile persoanei, întrucât potrivit art.11 alin. 2 din Constituția României tratatele ratificate de parlament, conform legii fac parte din dreptul intern obligându-se cu prioritate în caz de neconcordanță (art. 20 alin. 2 din Constituție) cu excepția situațiilor in care reglementările interne sunt mai favorabile. Dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor Omului si Libertăților fundamentale (CEDO) sunt direct aplicabile in România, convenția fiind ratificată de țara noastră prin Legea nr.30/1994.
Regula este ca judecarea inculpatului să se realizeze cu persoana în stare de libertate, iar excepția este privarea de libertate. Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, iar arestarea persoanei este permisă numai in cazurile si procedura prevăzută de lege (art. 23 din Constituția României).
Un alt principiu al procesului penal de care trebuie să se țină seama inclusiv atunci când se pune in discuție măsura arestării preventive este acela potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă (art.5/2 și 66 alin.1 Cod procedură penală). De asemenea, nu trebuie omis nici art. 136 Cod procedură penală care stabilește scopul măsurilor preventive, precum și criteriile complementare ce trebuie avute în vedere la alegerea măsurii de prevenție (scopul acesteia, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura).
În legătură cu aplicarea art. 5 paragraful 3 din CEDO, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in mai multe decizii (a se vedea spre exemplu cauzele, și. contra Austriei,Leteliercontra Franței,Tothcontra Austriei), că autoritățile juridice naționale sunt competente să cerceteze toate circumstanțele de natură să se admită sau să se înlăture existența unei veritabile exigențe de interes public care să justifice o derogare de la regula respectării libertății individuale, însă pericolul că inculpatul s-ar sustrage de la judecată nu poate fi dedus numai pe baza gravității sancțiunilor penale aplicabile acestuia pentru fapta ce face obiectul cauzei. Trebuie să se țină seama și de circumstanțele personale, precum caracterul, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele materiale, legătura cu familia etc. Curtea Europeană a admis că prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, însă prezervarea ordinii publice poate fi apreciată ca pertinentă și suficientă numai dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea inculpatului ar tulbura in mod real ordinea publică. În afară de acestea, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată iar continuarea detenției nu poate să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate. Jurisdicțiile naționale nu trebuie să examineze de o manieră pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate limitându-se să ia in considerare gravitatea infracțiunii.
Având in vedere garanțiile legale anterior invocate si jurisprudența CEDO în materia arestării preventive, Tribunalul a constatat că în raport de circumstanțele personale ale inculpaților, și care nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, care anterior săvârșirii faptei au dat dovadă de o conduită bună în societate, precum și față de împrejurarea că nu se poate reține existența unor date că inculpații ar încerca să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului sau ca prin lăsarea lor în libertate, aceștia ar împiedica buna desfășurare a procesului penal, ținând cont și de scopul măsurilor preventive reglementat de art.136 alin.1 Cod procedură penală, s-a apreciat că la acest moment nu există un interes public real care să justifice privarea de libertate in continuare a inculpaților.
Mai mult din actele dosarului cauzei rezultă că inculpații provin din medii familiale corespunzătoare și sunt pe deplin integrați în mediul social din care provin. De asemenea, persistența unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune reprezintă o condițiesine qua nonpentru legalitatea luării și prelungirii stării de arest, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este și suficientă, iar pentru a dispune în continuare detenția provizorie instanța trebuie să se raporteze și la alte criterii ca: apărarea ordinii publice, riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor și al realizării unor înțelegeri între coacuzați, pericolul de a se sustrage procedurilor, riscul săvârșirii unor noi infracțiuni.
În ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea inculpaților în libertate, s-a subliniat că este necesar a se proba că există și alte elemente de natură a conduce la ideea că fiind în libertate, la momentul actual, aceștia ar crea o stare de incertitudine și neliniște în comunitatea din care fac parte sau ar zădărnici aflarea adevărului, ori că s-ar sustrage cercetării penale sau că ar comite alte fapte penale.
Cum în speță, nu mai sunt probe concrete care să contureze o astfel de situație, cu implicațiile juridice înainte arătate, Tribunalul a apreciat că nu se mai impune prelungirea stării de detenție a acestora pe o perioadă care poate fi evitată, această măsură neavând caracter sancționator, ci preventiv.
Faptul că anumite infracțiuni pot produce o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, pe o anumită perioadă de timp nu este un motiv pertinent și suficient pentru a menține o astfel de măsură decât dacă eliberarea celor în cauză ar constitui în mod real o tulburare a liniștii publice. Atâta timp cât această amenințare în cazul dat este doar una prezumată și potențială, privarea de libertate nu se mai impune.
S-a mai arătat că rezonanța socială negativă a faptelor, este evident redusă la acest moment procesual (după trecerea unei perioade de aproximativ 6 luni de la momentul aducerii faptelor la cunoștința opiniei publice), iar ocrotirea ordinii publice și buna desfășurare a procesului penal pot fi asigurate în continuare, prin luarea altor măsuri preventive restrictive de libertate, prin care să asigure prezența la desfășurarea procesului penal și a li se impune respectarea anumitor obligații, a căror încălcare cu rea credință ar conduce imperativ la o nouă arestare preventivă.
Ca atare, s-a precizat că nu se mai poate vorbi despre o reală tulburare a ordinii publice, mai exact despre existența unor elemente concrete care să dovedească provocarea unei astfel de stări prin lăsarea în libertate a inculpaților în contextul în care reacția organelor judiciare, la presupusa comitere a faptelor s-a concretizat în luarea unor măsuri drastice față de aceștia (arestarea preventivă pentru aproape 6 luni), prin izolarea lor temporară de mediul infracțional, cu consecința încheierii activităților ilegale.
Prin urmare, deși în cauză se menține incidența disp. art.143 Cod procedură penală, în sensul că există probe și indicii temeinice care îndreptățesc presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și este îndeplinită și cea dintâi condiție prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală cu privire la cuantumul pedepselor prevăzut de lege pentru infracțiunile pentru care sunt cercetați inculpații, față de circumstanțele personale ale acestora, Tribunalul a apreciat că, în momentul de față, nu se poate reține existența unor probe că lăsarea lor în libertate prezintă vreun pericol concret pentru ordinea publică
Cu toate acestea, pentru o bună desfășurare a procesului penal, instanța de fond a apreciat că înlocuirea măsurilor arestării preventive ale inculpaților cu măsurile obligării acestora de a nu părăsi localitatea se justifică, conform art. 139 rap. la art. 145 Cod procedură penală este în acest moment oportună, procedând în consecință.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, în termen legal, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Suceava și inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, procurorul cu motivarea, în esență, că în mod greșit instanța de fond a înlocuit măsura arestării preventive a celor patru inculpați cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art.145 Cod procedură penală, în condițiile în care pericolului concret pentru ordinea publică reprezentat de cei în cauză persistă și nu se poate vorbi de o depășire a duratei termenului rezonabil al arestului preventiv al acestora, iar inculpatul a solicitat în concret aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, în locul celei dispuse de prima instanță, pentru argumente de ordin personal (familia locuiește la B, este student la o facultate din această localitate, etc.).
Curtea, analizând cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 3856alin. 3 Cod de procedură penală și examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art.3859alin.3 Cod procedură penală, constată că recursul declarat de procuror este fondat, iar cel al inculpatului este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
În speța dedusă judecății, Curtea constată că inculpații, și au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul emis sub nr.76/D/P/2009 din 19 ianuarie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Serviciul Teritorial Suceava, alături de alți 8 coinculpați, aflați în stare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat, prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 și de organizarea, conducerea sau finanțarea faptelor prev. la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000, prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000 rap. la art. 2, alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.
S-a reținut în actul de sesizare al instanței, în esență, că începând cu anul 2008, inculpații, împreună cu mai multe persoane, au pus bazele unui grup infracțional organizat, acționând împreună și în mod coordonat în scopul săvârșirii infracțiunii de organizare, conducere sau finanțare a faptelor prev. de art. 2-9 din legea nr. 143/2000, faptă prev. și ped. de art. 10 din Legea nr. 143/2000 rap. la art. 2 alin.1 și alin. 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal.
Inculpații recrutau persoane tinere, de regulă din municipiul S, dispuse să efectueze transporturi internaționale de droguri de mare risc contra unor sume de bani și tot inculpații erau cei care în fapt organizau și finanțau activitatea cărăușilor de droguri.
La începutul anului 2009, după ce au luat la cunoștință despre activitățile grupului infracțional amintit mai sus, în obținerii unor venituri ilicite în termen foarte scurt, au aderat la acesta și inculpații și desfășurând activități în sfera racolării de persoane în vederea efectuării de transporturi internaționale de droguri de mare risc contra unor sume de bani.
Tribunalul Suceava - Secția Penală a emis mandatele de arestare preventivă nr. 49A/30.07.2009, nr.47A/30.07.2009, nr.43A/30.07.2009 și nr. 55A/31.07.2009, prin care a dispus arestarea preventivă a inculpaților, pe o perioadă de 29 de zile, considerând că sunt întrunite condițiile cumulative ale art.148 alin.1 lit. f p Cod Penal, măsură prelungită ulterior, succesiv de către Tribunalul Suceava și Curtea de Apel Suceava, până la data de 24 ianuarie 2010 inclusiv.
Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurilor arestării preventive ale inculpaților, potrivit art. 3001Cod procedură penală, instanța de prim control judiciar deși corect a constatat că acestea au fost luate cu respectarea dispozițiilor legale în materie, totuși a apreciat greșit că pericolul concret pentru ordinea publică nu s-a dovedit în mod cert și că rezonanța socială a faptelor s-a diminuat în timp, dispunând cu prea mare ușurință înlocuirea acestor măsuri cu măsuri mai puțin coercitive, respectiv cele ale obligării de a nu părăsi localitatea.
Totodată, Curtea constată că nu pot fi reținute argumentele prezentate cu privire la aprecierea duratei rezonabile a detenției provizorii prin raportare la art.5 parag.3 din CEDO.
Astfel instanța de fond chiar dacă a făcut o amplă analiză a jurisprudenței CEDO cu privire la aprecierea termenului rezonabil al măsurii preventive sub incidența căreia se află inculpații, a considerat nejustificat că înlocuirea acestei măsuri cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea, chiar și în condițiile respectării obligațiilor impuse de disp. art.145 alin.11și 12Cod procedură penală, n-ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, pericol care, de fapt, rezultă din modalitatea concretă în care aceștia au acționat concertat, sănătății și vieții racolând un număr mare de persoane tinere dispuse ca în schimbul obținerii facile a unor sume de bani să efectueze transporturi internaționale de droguri de mare risc, operațiunea derulându-se în maniera prezentată în rechizitoriu, fiind neîndoios că faptele pentru care aceștia au fost cercetați și deduși judecății s-au repercutat negativ atât asupra sănătății fizice și psihice a cărăușilor, cât și a beneficiarilor, fiind cunoscute efectele consumului acestui gen de produs asupra sănătății și vieții persoanelor consumatoare.
Raportându-se la dispozițiile legale aplicabile la acest moment procesual - art.3001Cod procedură penală - Curtea constată că temeiurile care au determinat arestarea inculpaților impun în continuare privarea lor de libertate.
Astfel, în ceea ce privește condiția prevăzută de art. 143 Cod procedură penală, Curtea reține că în cauză există probe și indicii temeinice, în sensul art. 681Cod procedură penală, din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile de constituirea unui grup infracțional organizat faptă prev. și ped. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003, și organizarea, conducerea sau finanțarea faptelor prev. la art.2-9 din Legea nr.143/2000, faptă prev. și ped. de art.10 din Legea nr.143/2000 rap. la art. 2, alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal.
Aceste aspecte rezultă din coroborarea actelor și lucrărilor dosarului, respectiv declarațiile date de către;;; -;;;;;;, interceptările telefonice realizate în cauză și transcrierea convorbirilor telefonice care prezintă interes pentru cauză; supravegherile audio-video și procesele verbale de transcriere; rezultatele perchezițiilor domiciliare efectuate atât la inculpații în cauză cât și la persoanele racolate de aceștia în vederea descoperirii de noi probe materiale; adresele emise către unitățile bancare care dețin servicii în vederea comunicării dacă au fost efectuate transferuri bancare de către membrii grupului infracțional; evidența din partea autorităților judiciare turcești privind intrările/ieșirile persoanelor cercetate în acest dosar pe/de pe teritoriul acestui stat; proces verbal de consemnare a sesizării organelor judiciare din Olanda și în urma cărora au fost identificați și arestați numiții, și având asupra lor o mare cantitate de droguri de mare risc, respectiv heroină și cocaină; declarațiile martorilor audiați în cursul urmăririi penale, privind modul de racolare, destinația modul de transport și beneficiarul drogurilor, modul în care erau împărțite sumele de bani; răspunsul autorităților judiciare din Olanda în care se comunica faptul că la data de 19.07.2007 Judecătoria - Secția Penală l-a condamnat pe numitul la 15 luni închisoare ca urmare a încălcării interdicției la care face referire art. 2 din Legea, cel în cauză fiind prins la data de 24.03.2007 în de către Judiciară, executând pedeapsa în perioada 03.08.2007-18.01.2008 în penitenciarul APEL.
Coroborarea probelor și indiciilor temeinice amintite conturează suspiciunea rezonabilă în sensul existenței unor date, informații care conving un observator obiectiv și imparțial despre posibilitatea ca inculpații să fi săvârșit faptele prevăzută de legea penală pentru care este judecat, respectiv faptul că inculpații au acționat în mod coordonat, că au avut legături cu membrii unei rețele de traficanți de droguri, iar prin trimiterea de cărăuși care făceau transportul acestora pe relația Turcia - Europa de Vest și de Sud au ajutat ca acest grup să ființeze(jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij Rusiei, cauza Durmus Turciei, cauza Jecius Lituaniei).
De asemenea, Curtea constată că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f Cod procedură penală, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care sunt cercetați inculpații este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
De altfel, și instanța de fond a constatat existența cerințelor legale pentru condițiile mai sus expuse, respectiv art. 143 și art. 148 lit. f teza I Cod procedură penală. În același timp, Curtea apreciază ca fiind nefondată susținerea și constatarea instanței de fond cu privire la dispariția pericolului pentru ordinea publică pe care-l prezintă lăsarea în libertate a inculpaților, conform art. 148 lit. f teza II Cod procedură penală.
Curtea are în vedere în analiza celei de-a doua condiții enumerate mai sus, natura și modalitatea concretă de comitere a faptelor, gravitatea deosebită a acestora, împrejurările în care inculpatul a acționat, urmările produse, precum și sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunității, ca urmare a comiterii presupuselor infracțiuni.
În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art.148 lit. f Cod procedură penală, fără a se identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte, o rezonanță a faptei respective în comunitate, o reacție colectivă față de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunilor.
Ori, în speță condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât toate infracțiunile pentru care inculpații sunt cercetați și deduși judecății sunt, prin ele însele fapte deosebit de grave, ce au adus atingere unor valori sociale importante ocrotite prin legi speciale, în condițiile în care traficul de droguri a cunoscut o amploare ridicată, iar consecințele consumului acestui produs conduc la vătămarea stării de sănătate fizică și psihică a persoanelor consumatoare și, nu de puține ori, chiar la decesul acestora. Mai mult de atât, activitățile inculpaților, privite în ansamblul situației faptice expuse, atestă dezvoltarea unor acțiuni infracționale de amploare, o organizare atentă, implicarea unui număr foarte mare de participanți, zone extinse de realizare și, implicit, un considerabil rezultat infracțional.
Toate aceste date constituie probe că lăsarea inculpaților în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol care constă în gradul ridicat de insecuritate cauzat relațiilor normale dintr-o comunitate. În speță, presupusa activitate infracțională a inculpaților trebuie raportată la activități infracționale similare, tocmai pentru a putea analiza concretețea pericolului pentru ordinea publică, iar această analiză vădește o gravitate sporită a presupuselor infracțiuni reținute în sarcina acestora, relativ la modalitatea concretă de concepere și punere în practică a presupuselor acțiuni infracționale, elemente care dovedesc faptul că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică, astfel că menținerea măsurii arestării preventive față de aceștia apare fi justificată și legală.
Diminuarea pericolului pentru ordinea publică o dată cu trecerea timpului este un proces influențat proporțional de factorii care definesc cauza sub aspectul complexității acesteia și, în primul rând, de natura și amploarea activității infracționale supuse analizei. Astfel, percepția comunității asupra unei infracțiuni de o periculozitate mică sau modică se diminuează cu trecerea timpului într-o manieră diferită de situația unor infracțiuni cu o periculozitate sporită, cum este cazul celor de față. A accepta părerea contrară ar constitui aplicarea aceleiași unități de măsură pentru fapte diferite și ar produce o uniformizare a percepției comunității asupra faptelor penale comise în rândul său.
Măsura lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.
În cauza de față, Curtea reține că infracțiunile pentru care sunt cercetați inculpații prezintă o gravitate concretă sporită, în raport de toate elementele anterior analizate, faptele săvârșite având o rezonanță deosebită în rândul opiniei publice, măsura arestării preventive corespunzând scopului prevăzut de art. 136 Cod procedură penală.
Curtea constată că măsura arestării preventive a inculpaților se situează pe coordonatele legalității, aspecte analizate anterior, iar menținerea acesteia se justificată, pe de o parte, de scopul derulării în condiții bune a procesului penal iar, pe de altă parte, de necesitatea izolării inculpatului de comunitatea din care face parte.
Față de această ultimă concluzie, Curtea a analizat proporționalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate al inculpatului cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea acordării de prioritate intereselor generale ale comunității. În același timp, Curtea apreciază că durata arestării preventive a inculpatului, în raport de stadiul procesual aflat în derulare, respectiv cercetarea judecătorească, în faza inițială, de complexitatea acesteia, se situează în limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, așa cum se desprinde din jurisprudența CEDO în materie.
Pe de altă parte, practica CEDO invocată de către intimați în recurs nu trebuie analizată parțial și numai relativ la durata arestării preventive, atâta cât timp cauzele arătate grevează asupra unor situații particulare diferite de speța de față, sub aspectul naturii infracțiunii cercetate, vârstei inculpatului și complexității dosarului.
În același timp, în dosarul de față, măsura preventivă nu se justifică în menținerea ei numai în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile pentru care sunt cercetați inculpații ci, preponderent, pentru aspectele expuse pe larg în decizia de față, care cuprind o sumă de factori ce nu pot justifica luarea unei măsuri preventive mai puțin restrictive, cât timp aspectele relevate vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, tocmai pentru protejarea acesteia și nu este reclamată nevoia restrângerii dreptului la liberă circulație.
Prin urmare, constatând că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au dispărut, că pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l prezintă inculpații este actual și persistent și că există și la acest moment acea necesitate reală și de interes public care prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală, Curtea constată că se justifică menținerea arestării preventive a inculpaților.
Faptul că ceilalți coinculpați nu se află sub incidența unei atare măsuri, privative de libertate, nu justifică punerea în libertate a inculpaților arestați, atâta timp cât măsura preventivă este individuală, iar la luarea și menținerea ei se are în vedere scopul acesteia, activitatea infracțională a fiecărei persoane, impactul asupra comunității, elementele ce caracterizează acea persoană, fără a se putea pune un semn de egalitate între inculpații unei cauze penale.
Pentru considerentele mai sus-enunțate și constatând că judecarea cauzei cu inculpații, și în stare de arest, cel puțin până la acest moment, va asigura celeritatea și buna desfășurare a procesului penal, Curtea, în conformitate cu disp.art.38515alin.1 pct.2 lit. d Cod procedură penală, va admite recursul declarat de Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Suceava va casa în parte încheierea atacată, și rejudecând, în baza art.3001alin.1 și 3 rap. la art.160balin.1 și 3 Cod procedură penală va menține arestarea preventivă a inculpaților.
Pe cale de consecință, Curtea va înlătura dispozițiile de înlocuire a măsurilor arestării preventive luate față de inculpații menționați cu măsurile obligării acestora de a nu părăsi localitatea, solicitarea în acest sens ori în sensul obligării acestora de a nu părăsi țara, urmând a fi respinse ca nefondate.
Se vor menține celelalte dispoziții ale încheierii recurate, care nu sunt contrare prezentei hotărâri.
Pentru argumentele expuse anterior, recursul declarat de inculpatul, va fi respins ca nefundat, în conformitate cu disp.art.38515alin.1 pct.1 lit. b Cod procedură penală.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. 2 și 3 Cod procedură penală,
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Suceava împotriva Încheierii Ședinței Camerei de Consiliu din 22.01.2010, pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr-.
Casează în parte încheierea sus-menționată și în rejudecare:
Înlătură din încheierea recurată dispoziția de înlocuire a măsurilor arestării preventive luate față de inculpații (fiul lui și, născut la data de 18.12.1986 în mun. S, domiciliat în municipiul S,-,. 44,. C,.2,.7, jud. S, CNP -), (fiul lui și, născut la data de 08.08.1984 în mun. S, domiciliat în municipiul S,-,. 44,. C,. 2,. 7, jud. S, CNP -), (fiul lui și, născut la data de 20.09.1989 în mun. S, domiciliat în municipiul S,-, -. A,. 1,. 6, jud. S, CNP -) și (fiul lui și -, născut la data de 29.11.1983 în mun. S, domiciliat în municipiul S,-,. 56,. B,. 4,. 9, jud. S, CNP -), cu măsurile obligării acestora de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 Cod procedură penală.
Respinge, ca nefondate, cererile inculpaților, și de înlocuire a măsurilor arestării preventive cu măsurile obligării acestora de a nu părăsi localitatea sau țara, prev. de art. 145/1451 Cod procedură penală. În baza art. 3001 alin.1 și 3 Cod procedură penală raportat la art. 160b alin. 1 și 3 Cod procedură penală, menține măsura arestării preventive a inculpaților, și.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii recurate, care nu sunt contrare prezentei decizii.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul împotriva aceleiași încheieri.
În temeiul art. 192 al. 2 cod procedură penală, obligă pe inculpatul să plătească statului suma de 150 lei cheltuielile judiciare din recurs.
În temeiul art. 192 al. 3 cod procedură penală, celelalte cheltuieli judiciare din recurs, avansate de către stat, rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 23.01.2010.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Dact.
6 ex./25.01.2010
Președinte:Androhovici DanielaJudecători:Androhovici Daniela, Bratu Ileana, Ciută Eugenia
