Înlocuirea măsurii preventive (art. 139 c.p.p.). Încheierea 533/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR-
ÎNCHEIEREA PENALĂ NR. 533/R/2009
Ședința publică din data de 2 septembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Cristina Morar JUDECĂTOR 2: Săndel Macavei Delia
JUDECĂTORI: - -
: -
GREFIER:
Ministerul Public - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj - reprezentat prin PROCUROR:.
S-a luat spre examinare recursul declarat de inculpatul, împotriva încheierii penale nr.38 din 26.08.2009 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Bistrița N, având ca obiect cererea de înlocuire a măsuri arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă inculpatul aflat în stare de arest asistat de apărător ales, av., din cadrul Baroului C, cu delegație avocațială depusă la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, întrebat fiind, inculpatul învederează instanței că-și menține recursul declarat.
În instanță se prezintă apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, av., din cadrul Baroului C, cu delegație avocațială depusă la dosar, care solicită acordarea onorariului parțial din oficiu pentru studierea dosarului și prezentarea la termenul de judecată.
Nefiind cereri de formulat ori excepții de ridicat, instanța acordă cuvântul părților în dezbaterea judiciară a recursului.
Apărătorul inculpatului, solicită admiterea recursului, casarea încheierii penale pronunțate de instanța de fond și rejudecând cauza, să se dispună admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Astfel, arată că instanța de fond care a admis propunerea de arestare preventivă nu a analizat motivele invocate în scris și susținute și oral de către apărător în data de 26 august 2009. Apreciază că cererea formulată este temeinică și legală considerând că la data formulării acesteia, în dosarul de cercetare penală au intervenit elemente din care rezultă că pericolul pentru ordinea publică este mult diminuat. Măsura arestării preventive a fost luată în data de 5 august 2009 iar la data de 11 august 2009 s-a judecat recursul împotriva încheierii prin care s-a luat această măsură. De la data arestării preventive și până în prezent nu s-au administrat probe și nu au fost efectuate acte de cercetare penală. Prin emiterea mandatului de arestare s-a dat posibilitatea parchetului să efectueze actele specifice cu respectarea principiului celerității, ori, aceste activități nu au fost desfășurate întrucât există o cerere formulată de apărătorul inculpatului de a fi anunțat unde să participe când se vor efectua aceste acte dar nu a fost anunțat. Invocă de asemenea principiul încălcării egalității armelor prin nedepunerea la dosar a transcrierilor convorbirilor telefonice. Apreciază că instanța a fost pusă într-o situație mai specială pentru că nu a avut posibilitatea să verifice convorbirile telefonice purtate între inculpatul și coinculpați. Consideră că starea de arest rămâne legitimă decât în momentul în care ordinea publică este efectiv amenințată deoarece menținerea unei asemenea stări de arest preventiv ar duce la schimbarea efectivă a statutului juridic al acestei măsuri, dintr-o măsură efectivă într-o pedeapsă efectivă. Solicită a se aprecia că potrivit art.5 paragraful 3 alin.2 al CEDO o persoană acuzată de o infracțiune trebuie întotdeauna să fie eliberată în cursul procedurii dacă statul nu poate arăta că există motive pertinente și suficiente pentru justificarea continuării detenției acestei persoane. Pentru toate acestea, solicită a se aprecia că cererea este temeinică și legală și pe cale de consecință solicită admiterea ei.
Instanța, pune în discuția părților disp.art.140/3 teza II pr.pen. respectiv că încheierile prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
Apărătorul inculpatului, lasă la aprecierea instanței cu privire la acest aspect cu mențiunea că legislația internă nu este coroborată cu prevederile legale care există în Uniunea Europeană.
Reprezentantul Parchetului, în temeiul art.385/15 pct.1 lit.a pr.pen. rap.la art. 140/3 teza II pr.pen. solicită respingerea recursului ca inadmisibil. Chiar dacă din eroare instanța de fond a dat drept de recurs unei hotărări, nnu se poate încălca dispozițiile legale.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, solicită cercetarea lui în stare de libertate achiesând concluziilor puse de apărătorul său.
CURTEA
Asupra recursului penal de față,
În baza lucrărilor dosarului constată că Tribunalul Bistrița -N prin încheierea penală nr.38 din 26 august 2009, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul - zis "", fiul lui și, născut la 27.05.1969, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea prev.de art.145 proc.pen.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
Prin cererea formulată de inculpatul, prin apărătorul său, justificat cu delegația anexată, a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art.145 Cod procedură penală, apreciind că s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive.
În motivare s-a arătat, în esență, că starea de arest este legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv amenințată, menținerea stării de arest neputând anticipa o pedeapsă privativă de libertate. Potrivit probelor de la dosar, s-a susținut că, nu s-a făcut dovada împrejurării că eliberarea inculpatului ar tulbura în mod efectiv ordinea publică.
S-a mai arătat că argumentele pro și contra punerii în libertate nu trebuie să fie " generale și abstracte, clișee".
Din punctul de vedere al Curții Europene a Drepturilor Omului există 4 motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă: pericolul ca acuzatul să fugă, riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice înfăptuirea justiției, să comită noi infracțiuni sau să ordinea publică. Pentru ca să existe o efectivă tulburare a liniștii publice, trebuie să existe fapte de natură să indice că eliberarea deținutului ar tulbura cu adevărat liniștea publică. Pericolul unei asemenea tulburări nu poate rezulta doar din gravitatea infracțiunii ori din acuzațiile aduse inculpatului, trebuind a se avea în vedere și alți factori, ca și atitudinea și comportamentul celui acuzat după eliberare.
S-a mai arătat că se impune a se avea în vedere că, potrivit practicii judiciare recente a curții supreme, pericolul concret pentru ordinea publică, care justifică arestarea, trebuie demonstrat în baza unor probe din care să rezulte, fără putință de tăgadă, că o întreagă colectivitate ar fi pusă în primejdie prin lăsarea în libertate a infractorului.
Probele administrate în cauză, avute în vedere la luarea măsurii arestării, nu se coroborează între ele, astfel că, menținerea în stare de arest preventiv ar echivala cu o încălcare a principiului fundamental al dreptului penal referitor la prezumția de nevinovăție, cu privire la care, s-a apreciat a nu fi răsturnată.
Potrivit alin.2 al art.5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului o persoană acuzată de o infracțiune trebuie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, dacă statul nu poate să arate că există motive " pertinente și suficiente" pentru justificarea continuării detenției acestuia.
Potrivit art.5 alin.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, punerea în libertate a unei persoane arestate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea unei persoane la audiere. Prin prisma acestor dispoziții s-a apreciat că persoana inculpatului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele bănești și integritatea sa sunt elemente care pledează în favoarea cercetării inculpatului în stare de libertate, constituind garanții că acesta se va prezenta pe tot parcursul cauzei în fața organelor abilitate.
Potrivit Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului organele judiciare sunt obligate să aducă argumente pertinente și convingătoare din care să rezulte riscul sustragerii de la proces, acest risc impunându-se a fi probat în mod pertinent și nu doar afirmativ.
În concluzie, s-a solicitat a se constata că, raportat la probele administrate în cauză, temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive nu doar s-au schimbat, ele nu au existat niciodată, astfel că se impune admiterea cererii formulate.
Prin încheierea penală nr. 31 din 6 august 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dos.pen.nr- s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, alături de inculpații și, pe o durată de 29 de zile, pentru comiterea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin.2 din Legea nr.143/2000, cu aplic. art.41 al.2 Cod penal, reținându-se, în sarcina inculpatului că, la datele de 6/7.02. 2009, 2.03.2009, 16.03.2009 și 4.08.2009 a vândut, prin intermediul numitului anumite cantități din drogul de risc cocaină investigatorilor sub acoperire, în schimbul unor sume de bani.
La luarea măsurii preventive, prin încheierea sus menționată s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile prev. de art.143 Cod procedură penală, existând probe și indicii temeinice că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, acesta aflându-se în situația prev.de art. 148 lit.f Cod procedură penală, întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce i se reține în sarcină este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică.
Încheierea penală prin care s-a dispus arestarea preventivă a fost menținută de Curtea de APEL CLUJ, prin decizia penală nr.100/R/2009 pronunțată în dos.Nr-, respingându-se recursurile declarate de inculpați în cauză.
Față de actele și lucrările dosarului rămâne a se analiza în ce măsură temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă și în prezent sau, dimpotrivă, acestea s-au modificat, impunându-se, în conformitate cu disp.art.139 Cod procedură penală, înlocuirea acestei măsuri.
Astfel, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului de urmărire penală s-a constatat că nu s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de inculpat.
Există probe suficiente care dovedesc vinovăția inculpatului cu privire la infracțiunea pentru care este cercetat, pe de altă parte, pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele care i se rețin în sarcină sunt mai mari de 4 ani și lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Acest aspect a fost reținut și de către instanța care a dispus arestarea preventivă, subzistând și în prezent față de natura faptelor, gravitatea lor deosebită, repetabilitatea lor și rezonanța socială negativă produsă în societate.
În consecință, apreciind că nu sunt incidente disp.art.139 alin.1 Cod procedură penală, instanța a respins ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art.145 Cod procedură penală.
Împotriva încheierii tribunalului a promovat recurs inculpatul, solicitând admiterea acestuia și rejudecând cauza, înlocuirea arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea prev.de art.145 proc.pen.
Curtea, examinând recursul declarat în cauză constată că acesta este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit art.1403alin.1 proc.pen.încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate, nu este supusă niciunei căi de atac.
Prin aceste dispoziții legale inserate în Codul d e procedură penală nu se încalcă nici o prevedere constituțională respectiv nici art.21 - accesul liber la justiție, nici art.23 alin.7 vizând atacarea în condițiile legii a încheierilor instanței vizând arestarea preventivă, nici ale art.20 - tratatele internaționale privind drepturile omului, din Constituție, și nici art.5 paragraf 4 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale referitoare la dreptul oricărei persoane lipsite de libertate de a introduce recurs în fața unui tribunal, deoarece ar trebui ca persoana privată de libertate să aibă posibilitatea de a ataca și încheierea prin care se respinge o cerere de revocare.
Curtea constată că este de competența exclusivă a legiuitorului de a stabili care sunt căile de atac și în ce condiții pot fi exercitate. De asemenea, în conformitate cu disp.art.23 alin.7 din Constituție "încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege". Faptul că încheierea de ședință prin care s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive, nu este supusă separat căii de atac a recursului nu aduce atingere dreptului unei persoane de a se adresa justiției sau a posibilității de a se folosi căile de atac stabilite de legea procesual penală.
Lipsa reglementării privind exercitarea căii de atac a recursului împotriva unor atare încheieri, se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluționării fondului cauzei.
De asemenea, curtea reține că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Accesul liber la justiție nu înseamnă însă că el trebuie asigurat la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs, etc. - deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite în considerarea unor situații diferite, sens în care s-a statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1/1994.
Totodată, Curtea Constituțională a stabilit în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu aplicarea art.5 paragraf 4 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, că aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plânge înaintea unui tribunal competent asupra măsurii de arestare, sau deținere luate împotriva sa, neavând semnificația reglementării unei căi ulterioare îndreptate împotriva soluției date de instanța competentă, așa cum s-a statuat prin decizia nr.179/2001.
De altfel, dispozițiile art.1403alin.1 proc.pen. au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la aceleași dispoziții constituționale și convenționale invocate și în prezenta cauză și cu motivări similare.
Astfel, prin Decizia nr.15/2005 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, pentru considerentele arătate în cuprinsul deciziei.
În consecință, și cu această ocazie Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1403alin.1 proc.pen.
Pentru motivele ce preced și având în vedere că actuala legislație procesual penală nu prevede o cale de atac împotriva unor asemenea încheieri, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul promovat în baza art.38515pct.1 lit.a proc.pen.
Văzând disp.art.192 alin.2 proc.pen.inculpatul va plăti statului 250 lei cheltuieli judiciare, din care 50 lei reprezentând onorarul avocațial parțial pentru studierea dosarului până la prezentarea apărătorului ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul, aflat în prezent în Arestul IPJ B, împotriva încheierii penale nr.38 din 26 august 2009 Tribunalului Bistrița -
Stabilește în favoarea Baroului de Avocați C-N suma de 50 lei onorariu parțial pentru apărătorul din oficiu, ce se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Obligă pe inculpat să plătească în favoarea statului suma de 250 lei cheltuieli judiciare, din care 50 lei reprezentând onorariu avocațial.
Decizia este definitivă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 septembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - -
Red.PD/CA
04.09.2009 - 4 ex.
Jud.fond.
Președinte:Ioana Cristina MorarJudecători:Ioana Cristina Morar, Săndel Macavei Delia
