Înlocuirea măsurii preventive (art. 139 c.p.p.). Decizia 69/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - art.139 Cod procedură penală -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA nr.69
Ședința publică din 13 februarie 2009
PREȘEDINTE: Androhovici Daniela
JUDECĂTOR 2: Ilieș Titiana
JUDECĂTOR 3: Biciușcă Ovidiu
Grefier C -
Ministerul Public reprezentat de procuror
Pe rol, judecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr-, inculpat intimat fiind.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul intimat, în stare de arest preventiv, asistat de avocat ales.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care, întrebat fiind, inculpatul intimat arată că înțelege să nu dea declarație în prezenta cauză, menținându-le pe cele date anterior.
Instanța, având în vedere că nu sunt alte cereri de formulat, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Procurorul, având cuvântul, solicită admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, cu consecința menținerii stării de arest preventiv a inculpatului, considerând că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri, din întreg probatoriul administrat în cauză rezultând cu certitudine vinovăția acestuia în săvârșirea faptelor. Mai arată că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, acest fapt rezultând din modalitatea de comitere a faptelor reținute în sarcina sa.
Avocat, pentru inculpatul intimat, solicită respingerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și menținerea încheierii atacate ca fiind legală și temeinică. Consideră, față de primul motiv invocat de Parchet, că din dosar nu rezultă probe care să conducă la ideea că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Singurele motivații au fost cele legate de natura infracțiunilor pentru care inculpatul este judecat, de modalitatea în care au fost săvârșite faptele precum și față de locul în care acesta și-a desfășurat activitatea, respectiv Mai arată că la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale polițiștii sunt suspendați din funcție, inculpatul neputând constitui un pericol pentru ordinea publică, fiind în imposibilitate de a mai săvârși infracțiuni de natura celor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată. S-a mai arătat că lăsarea în libertate a inculpatului ar crea un sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice, motivare ce nu poate fi reținută întrucât, în lumina dispozițiilor art.23 din Constituția României măsura arestării preventive reprezintă o excepție de la exercitarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale și este necesar a se evita orice abuz de natura încălcării drepturilor fundamentale ale individului prevăzute expres de lege și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcând astfel referire la art. 20 din Constituție, coroborat cu articolul 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 9 din Pactul privitor la drepturile civile și politice, conform cărora în dreptul intern este aplicabil principiul potrivit cu care"detenția persoanelor care urmează a fi trimise în judecată sau care sunt trimise în judecată nu trebuie săconstituie regula".De altfel, instanța europeană s-a pronunțat în mai multe rânduri și a subliniat că persistența motivelor plauzibile care au dus la arestarea persoanei bănuite că a săvârșit o infracțiune este o condiție "sine qua non" a legalității menținerii în detenție.
Totodată arată că la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri medicale referitoare la starea de sănătate a inculpatului în acest moment, din care rezultă că în anul 2000 inculpatul a suferit un traumatism cranio-cerebral, iar de la data arestării sale și până în prezent starea sănătății s-a agravat simțitor. Astfel, a prezentat atac de, crize de suspendare a cunoștinței cu durata de 5-10 minute, datorită cărora a fost consultat de personalul medical din cadrul IPJ S care a recomandat să fie examinat de personalul medical din cadrul Spitalului Județean De la data arestării până în prezent, inculpatul a fost examinat și din punct de vedere neurologic, stabilindu-se diagnosticul de epilepsie posttraumatică tardivă cu tulburări psihice și i se recomandă tratament și consult psihiatric, iar după acest din urmă examen medical este pus sub tratament. S-a apreciat că inculpatul are nevoie de îngrijiri medicale de specialitate, dat fiind că s-a exprimat cu privire la idei suicidale. La data de 07.02.2009 se solicită asistență medicală, iar în urma consultului s-a stabilit că inculpatul prezintă agitație psihomotorie, cefalee, confuzie, tulburări de echilibru, asociate cu idei suicidale, datorită cărora s-a recomandat internarea lui pe secție.
Mai arată că la luarea și respectiv menținerea stării de arest preventiv trebuie să se aibă în vedere și persoana inculpatului care provine dintr-o familie organizată, este căsătorit și are 2 copii, precum și starea sa de sănătate, care în cazul de față, situația s-a agravat alarmant, motiv pentru care apreciază că temeiurile ce au existat la momentul arestării preventive nu mai subzistă, notorietatea faptelor imputate acestuia dispărând.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, arată că-și însușește întru totul concluziile apărătorului său, învederând instanței că are doi copii minori și că are toată încrederea că în cauză se va dispune o soluție favorabilă.
Declarând închise dezbaterile care au fost înregistrate în sistem audio, instanța rămâne în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA
Asupra recursului penal de față, constată următoarele:
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava nr.4/P/2009 din 09 februarie 2009 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunilor de:
- sustragere de înscrisuri, prev.de art. 242 alin.1,3 Cod penal, constând în aceea că în calitate de lucrător de poliție judiciară, funcționar public în accepțiunea art.147 Cod penal, a sustras prima declarație olografă dată de conducătorul auto în dosarul penal pe care îl instrumenta;
- fals intelectual, prev. de art. 289 alin.1,3 cod penal, cu aplicarea art. 41 alin.2 cod penal, constând în aceea că în baza aceleiași rezoluții infracționale unice, în calitate de agent de poliție, funcționar public în accepțiunea art.147 Cod penal, a făcut mențiuni nereale în actele procedurale întocmite, care emanau de la o autoritate publică dintre cele prevăzute de art.145 Cod penal, în sensul că a antedatat declarația olografă a numitului, i-a dictat acestuia mențiunile cu privire la cantitățile de alcool și de alimente consumate anterior producerii accidentului rutier, a menționat date nereale în conținutul declarațiilor datate fals 30.09.2008, înscrisuri pe care le-a confirmat prin autoritatea de care se bucura ca lucrător de poliție și pe care le-a atașat în dosarul penal în care a fost legal investit;
- uz de fals prevăzută de art. 291.Cod Penal cu aplicarea art. 41 alin. 2.Cod Penal constând în aceea că în baza aceleiași rezoluții infracționale unice, a folosit înscrisurile false și falsificate - declarații olografe și declarații de audiere ale învinuitului - deși cunoștea conținutul nereal al acestora pentru a solicita calculul retroactiv al alcoolemiei și în a-și motiva soluția de scoatere de sub urmărire penală în cauza în care a efectuat cercetări;
- luare de mită, prev. de art. 254 alin.2 cod penal, cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a cod penal, constând în aceea că în calitate de organ de cercetare al poliției judiciare, cu atribuțiuni în efectuarea urmăririi penale, a pretins și primit în timpul efectuării anchetei și anterior întocmirii unor acte procedurale suma de 1.200 euro pentru sine, pentru a efectua acte contrare atribuțiunilor sale de serviciu, precum sustragerea de înscrisuri din dosarul personal pe care îl instrumenta, acceptarea și folosirea unor mijloace de probă false și falsificate pe baza cărora a făcut propunerea de scoatere de sub urmărire penală, încercând să înlăture tragerea la răspundere penală a celui cercetat prin evocarea unei situații de fapt nereale și a unor mijloace de probă administrate ilegal.
Prin încheierea nr.4A din 20 ianuarie 2009 Tribunalului Suceava, rămasă definitivă prin încheierea nr.15 Ra C urții de Apel Suceava, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 20 ianuarie 2009 până la data de 17 februarie 2009 inclusiv. La luarea măsurii arestării preventive s-au avut în vedere disp. art. 148 lit.f rap. la art.143 Cod procedură penală, reținându-se că, din probele administrate rezultă indicii temeinice că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă pericol social pentru ordinea publică, având în vedere modalitatea de comitere a faptelor și urmările produse.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr-.
În temeiul art.3001alin.1 Cod procedură penală Tribunalul Suceava, la primirea dosarului a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului.
În acest context prin încheierea dată în Camera de Consiliu din 11 februarie 2009 Tribunalul Suceava, în temeiul art. 3001alin. 1 Cod procedură penală, a constatat legală și temeinică măsura arestării preventive luată față de inculpatul, fiul lui G și, născut la data de 16.05.1976 în S, jud. S, cu același domiciliu,-, - 10,. C,.11, posesor al seria - nr. -, eliberată de Poliția S la data de 03.12.2003, CNP -, în prezent aflat în Arestul S, prin Încheierea Camerei de Consiliu nr. 4A din data de 20 ianuarie 2009 Tribunalului Suceava.
Totodată, a constatat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului s-au schimbat și, în consecință:
În temeiul art. 139 alin. 1 și 35rap. la art. 136 al. 1 lit. c Cod procedură penală, a înlocuit măsura arestării preventive luată față de, în prezent aflat în Arestul S, cu măsura obligării de a nu părăsi țara, prev. de art. 1451Cod procedură penală și a dispus punerea sa în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 4 din 20.01.2009 emis de Tribunalul Suceava, la data rămânerii definitive a prezentei încheieri, dacă nu este reținut, arestat sau deținut în altă cauză.
În temeiul art.1451alin.2 Cod procedură penală rap.la art.145 alin.11Cod de procedură penală, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, respectiv Poliția Municipiului S, județul S, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea Tribunalului Suceava care a dispus măsura;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme.
În temeiul art. 1451alin. 2 Cod de procedură penală rap. la art. 145 alin. 12lit. Cod procedură penală s-a pus în vedere inculpatului să nu se întâlnească și să nu comunice direct sau indirect cu martorii din lucrări și membrii familiilor acestora pe durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara.
În temeiul art. 1451alin. 2 rap. la art. 145 alin. 22Cod procedură penală atrage atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se va lua față de el măsura arestării preventive.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul în urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, a reținut că măsura privativă de libertate a fost luată față de inculpat cu respectarea dispozițiilor legale în materie, în raport de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale până la momentul sesizării instanței cu propunerea de arestare preventivă, constatându-se că sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 Cod procedură penală precum și incident cazul prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală.
Aceasta, dat fiind pe de o parte că existau probe (directe) și indicii temeinice (probe indirecte) - astfel cum sunt definite de art.681Cod procedură penală - care conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapte sancționate din punct de vedere penal, fiind îndeplinită așadar condiția prev. de art. 143 Cod procedură penală.
Pe de altă parte, după cum corect s-a argumentat că erau îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f Cod procedură penală, în sensul că deși pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals este de maximum 3 ani (înscrisurile fiind oficiale), pentru celelalte infracțiuni reținute în sarcina inculpatului pedeapsa este mai mare de 4 ani și existau probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În acest din urmă context s-a evidențiat faptul că la stabilirea în concret a ericolului p. pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f teza a II-a Cod procedură penală trebuie avute în vedere și alte aspecte legate de săvârșirea faptei, nu doar circumstanțele personale ale inculpatului, faptele reținute în sarcina sa prezentând o gravitate deosebită, atât prin pedepsele prevăzute cât și în concret, prin modalitatea de săvârșire.
S-a mai arătat că o importanță deosebită are și calitatea inculpatului: împrejurarea că persoane investite cu autoritatea statului în aplicarea și respectarea legii penale ar proceda tocmai la încălcarea flagrantă a acestei legi, este de natură a avea o rezonanță considerabilă în societate. Lipsa unei reacții ferme a autorităților statului față de săvârșirea unor astfel de fapte este de natură a crea confuzie, îngrijorare și neîncredere în cadrul societății și mai ales al comunității în care inculpatul este cunoscut. În consecință, se impune o reacție promptă și pe măsura pericolului social creat, respectiv arestarea preventivă.
Pericolul social concret la care litera f). se referă nu poate fi identificat cu riscul săvârșirii unor alte infracțiuni (existând motive distincte de arestare pe acest temei), ci cu o tulburare deosebită a relațiilor sociale normale. În consecință, s-a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, respectiv o stare de neliniște, un sentiment de insecuritate și indignare în rândul societății civile, iar lipsa de antecedente penale a inculpatului, circumstanțele sale personale și suspendarea din activitatea profesională, raportate la celelalte elemente ale faptei săvârșite, nu pot duce la concluzia că lăsarea acestuia în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Pentru aceste considerente, s-a reținut că sunt date condițiile prevăzute de dispozițiile legale în materia arestării preventive mai sus-menționate, fără ca o astfel de abordare să contravină prevederilor constituționale și nici documentelor internaționale ratificate de România în domeniul respectiv, dându-se astfel legitimitate scopului pentru care a fost instituită măsura privativă de libertate față de inculpat, așa cum este definit în art. 136 Cod procedură penală, justificându-se o detenție provizorie a sa.
Tribunalul, analizând probele și indiciile temeinice amintite, a constatat că ele pot conduce la reținerea unei suspiciuni rezonabile în sensul existenței unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (în acest sens a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului încauza Gusinskij Rusiei, cauza Durmus Turciei, cauza Jecius Lituaniei)
Prevederile art. 5 parag. 1 lit. c din CEDO fac referire la noțiunea de suspiciuni, întrucât nu este necesar ca la momentul arestării, organele în drept să aibă suficiente probe pentru a aduce o acuzație. Faptele care au dat naștere suspiciunii (bănuielii) nu trebuie să fie la același nivel cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare(a se vedea hotărârea din 16.10.2001 în cauza O Hara contra Marii Britanii, parag. 36).Nu trebuie stabilită așadar vinovăția unei persoane când se dispune arestarea preventivă, după cum nici la acest moment procesual nu se analizează acest aspect.
Este real că potrivit art. 3001al. 2 și 3 Cod procedură penală, dacă instanța a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Dar dacă aceste temeiuri fie impun în continuare privarea de libertate ori există temeiuri noi care justifică acest lucru, prin încheiere motivată va menține arestarea preventivă, însă în practică au existat și situații când, procedând la verificarea acestor temeiuri, sa constatat că s-au modificat și că practic, se impune înlocuirea măsurii luate inițial cu o alta, mai puțin coercitivă, care să corespundă în aceeași măsură scopului prev. de art. 136 Cod procedură penală.
Potrivit art.139 al.2 Cod procedură penală "când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.".
S-a considerat că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele textului de lege sus-menționat, așa încât instanța de fond nu a putut da curs cererii formulate de apărătoarea inculpatului, privind revocarea măsurii arestării preventive a acestuia.
Examinând la acel moment, prin prisma tuturor dispozițiilor legale în vigoare, temeiurile care au stat la baza luării arestării preventive față de inculpat, prima instanță, din oficiu - având în vedere și dispozițiile art.139 al.1 Cod procedură penală - a constatat că acestea s-au schimbat, situație în raport de care se justifică înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură mai puțin punitivă, doar restrictivă de libertate.
Astfel, convingerea instanței de fond în acest sens își are suport legal și temeinic în faptul că arestarea preventivă, ca instituție a dreptului procesual penal, funcționează ca mijloc de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situații de natură să pună în pericol eficienta desfășurare a procesului penal, prin obstacolele și dificultățile pe care le pot produce, scopul ei fiind realizarea cadrului optim pentru desfășurarea în bune condiții a activității procesuale. În egală măsură, arestarea preventivă este extremă și vizează privarea de libertate, menținerea ei impunându-se, numai dacă se reține că s-ar afecta grav buna desfășurare a procesului penal și ar avea urmări imediate, directe, asupra ordinii publice.
Reprezentând o excepție de la regula de bază a desfășurării procesului penal, legea procesual penală a reglementat riguros și limitativ condițiile pentru luarea măsurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate stabilit în art. 23 din Constituția României de natură a răspunde și exigențelor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Dreptul la libertate a persoanei este inclus în categoria drepturilor condiționale, fiind permisă ingerința unei autorități publice în limita în care ea este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii (publice) și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei (publice), ori protejarea drepturilor și intereselor altor persoane.
Așadar, ingerința autorităților statale în exercițiul drepturilor protejate, pentru a fi conformă cu dispozițiile Convenției și a Constituției României, așa cum s-a arătat anterior, trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să apară ca necesară într-o societate democratică.
Menținerea stării de detenție poate fi justificată, într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul necesității reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
Pentru a se stabili dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive ori dacă este recomandabilă înlocuirea acestei măsuri preventive cu o altă măsură mai blândă, Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile reglementărilor internaționale care garantează drepturile persoanei. Astfel, potrivit art.11 alin. 2 din Constituția României, tratatele ratificate de parlament, fac parte din dreptul intern, obligându-se cu prioritate în caz de neconcordanță (art. 20 alin. 2 din Constituție), cu excepția situațiilor în care reglementările interne sunt mai favorabile. Dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor Omului si Libertăților fundamentale (CEDO) sunt direct aplicabile in România, convenția fiind ratificată de țara noastră prin Legea nr.30/1994.
Art. 5 parag. 3 din garantează dreptul la libertate al unei persoane prin evitarea menținerii acesteia pentru o durată de timp excesivă și se aplică numai în cazul persoanelor arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum și în faza judecății în primă instanță, în timp ce art. 6 parag. 1 din se aplică tuturor persoanelor implicate într-o procedură civilă sau penală, în această din urmă ipoteză indiferent dacă sunt în stare de arest și are ca scop protejarea acestora contra lentorii excesive a procedurii.
Termenul rezonabil prevăzut de art. 5 parag. 3 începe să se calculeze (dies a guo) de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată și se sfârșește(dies ad quem)la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă.
Durata rezonabilă a detenției, conform art. 5 parag. 3 se apreciază in concreto, instanțelor naționale revenindu-le obligația să argumenteze cu probe motivele menținerii detenției.
motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea infracțiunii nu mai este suficientă după o anumită perioadă de timp, trebuind relevată existența, fie a pericolului de fugă, a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, protejarea ordinii publice ori a modului în care a fost instrumentat cazul de către autorități (complexitate, desesizări, perioadele de stagnare a anchetei).
În analiza sa consacrată criteriilor de apreciere a rezonabilității arestării preventive, Curtea Europeană are în atenție, pe de o parte, dacă temeiurile invocate de autoritățile naționale au fost relevante și suficiente pentru a justifica privarea de libertate iar, pe de altă parte, dacă autoritățile naționale competente au depus o "diligență specială" în desfășurarea procedurii, în vederea evitării prelungirii acesteia cu o perioadă de detenție care putea fi evitată.
Cu referire la temeiuri relevante și suficiente, s-a arătat că nu este fezabil a explica conceptul termenului rezonabil printr-un număr fix de zile, săptămâni, luni sau ani de zile sau în diferite perioade de timp în funcție de gravitatea infracțiunii.
Într-o jurisprudență constantă, Curtea a stabilit care sunt criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al arestării preventive.
Din alt punct de vedere, argumentele pentru sau împotriva punerii în libertate nu trebuie să fie generale și abstracte(a se vedea CEDO, hotărârea din 30 septembrie 2004, în cauza Nikolova contra Bulgariei, parag. 61; CEDO, hotărârea din 11 iulie 2006, în cauza Boicenco contra Republicii M, parag. 12).
, prin hotărârea pronunțată la data de 27 august 1992 în cauza Tomasi contra Franței, parag. 85 - 99 considerat că existența și persistența unor indicii serioase cu privire la vinovăția persoanei acuzate, precum și gravitatea infracțiunii nu justifică în sine o detenție îndelungată.
De aceea, pentru a se dispune menținerea măsurii arestării preventive, instanța trebuie să se raporteze și la alte criterii ca: apărarea ordinii publice, riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor, pericolul de a se sustrage procedurilor, riscul săvârșirii unor noi infracțiuni.
Tribunalul, conformându-se acestor exigențe, a analizat speța de față prin prisma tuturor aspectelor prezentate anterior pe larg și a constatat că menținerea față de cel în cauză a măsurii preventive sub incidența căreia se află în prezent nu ar reprezenta o măsură proporțională cu situația care a determinat-o, apreciind că privarea sa în continuare de libertate nu se mai justifică, la acest moment procesual situația fiind reconfigurată după cum se va argumenta în cele ce urmează.
În acest context s-a reținut și faptul că potrivit art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală și judecătorii pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Cu alte cuvinte, aceste măsuri constau în anumite privațiuni sau constrângeri, personale sau reale în scopul prevenirii sau înlăturării unor împrejurări sau situații de natură a periclita buna desfășurare a procesului penal. În al. 8 al textului de lege menționat se prevede că la alegerea măsurii preventive se ține seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Astfel, deși în cauză se menține incidența disp. art.143 Cod procedură penală, în sensul că există probe și indicii temeinice care îndreptățesc presupunerea rezonabilă că inculpatul, prin săvârșirea faptelor descrise anterior s-a cantonat în sfera ilicitului penal, fiind totodată dat și cazul prev. de art. 148 lit. f prima teză Cod procedură penală, Tribunalul a apreciat însă că nu mai subzistă temeiul prevăzut de teza a II- al acestui din urmă articol de lege.
Având în atenție datele existente în dosar nu s-a mai putut aprecia că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. de specialitate și practica judiciară a cristalizat ceea ce înseamnă interpretarea textului de lege mai sus menționat, statuându-se că existența pericolului concret pentru ordinea publică este o condiție necesară, însă nu și suficientă pentru menținerea măsurii arestării preventive ca cea sub incidența căreia se află în prezent inculpatul, fiind necesar a se proba - întrucât nu este o stare de potențialitate - că există și alte elemente de natură a conduce la ideea că, odată fiind pus în libertate, acesta ar crea o stare de incertitudine și neliniște în comunitatea din care face parte sau ar zădărnici aflarea adevărului, ori că s-ar sustrage cercetării judecătorești sau că ar comite alte fapte cu conotație penală.
În speță, nemaifiind probe concrete care să contureze o astfel de situație, cu implicațiile juridice înainte arătate, instanța de fond a constatat că din această perspectivă nu se mai impune menținerea stării de detenție a inculpatului pe o perioadă care poate fi evitată, această măsură neavând caracter sancționator, ci preventiv.
Faptul că anumite infracțiuni pot produce o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, pe o anumită perioadă de timp nu este așadar un motiv pertinent și suficient pentru a prelungi detenția preventivă decât dacă eliberarea celui în cauză ar constitui în mod real o tulburare a liniștii publice. Tribunalul a constatat că atâta timp cât această amenințare este doar una prezumată și potențială, menținerea detenției nu se impune.
Aprecierea gradului de pericol concret pentru ordinea publică constituit de lăsarea în libertate a inculpatului, presupune atât o analiză procedural penală, cât și o analiză criminologică, care pornește, în primul rând, de la particularitățile situației de fapt care rezultă din dosarul cauzei. În cadrul acestei analize se are în vedere natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunilor, împrejurarea în care inculpatul vizat a acționat, gravitatea faptelor, urmările produse, antecedentele penale etc. și reprezintă totodată o apreciere asupra comportamentului viitor al celui în cauză.
Însă, abordând acest aspect în altă manieră, instanța de fond a considerat că în cauză, rezonanța socială negativă a faptelor (care practic se traduce prin starea de nesiguranță care se produce în rândul comunității față de împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzații ar fi judecate în stare de libertate, situație în care se simte amenințată, raționând că astfel nu s-ar putea deține un control riguros asupra comportamentului lui viitor) este evident redusă la acest moment procesual. Și asta de vreme ce intervenția energică a organelor judiciare, pentru a pune la adăpost prin efectul legii, atât drepturile cetățenilor, cât și buna funcționare a instituțiilor statului în direcția satisfacerii intereselor societății s-a făcut simțită cu pregnanță, iar ocrotirea ordinii publice și buna desfășurare a procesului penal poate fi asigurată în continuare, prin faptul că față de inculpat se va lua o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate și i se va impune respectarea anumitor obligații, încălcarea cu rea credință a acestora urmând să conducă imperativ la o nouă arestare preventivă.
S-a apreciat că nu se mai poate vorbi deci, despre o reală tulburare a ordinii publice, mai exact despre existența unor elemente concrete, care să dovedească provocarea unei astfel de stări prin lăsarea în libertate a inculpatului, în contextul în care reacția organelor judiciare, față de comiterea faptelor, s-a concretizat prin efectuarea cercetărilor corespunzătoare și luarea unor măsuri restrictive față de acesta în cadrul obligațiilor ce vor fi impuse de instanță odată cu înlocuirea măsurii arestării preventive. Organul de poliție desemnat de Tribunal cu supravegherea inculpaților, respectiv Poliția mun. S, urmează să-l monitorizeze îndeaproape și are la îndemână dispoziții legale pentru a sesiza instanța cu privire la orice abatere de la normele de drept, prevenindu-se în această modalitate și săvârșirea de noi infracțiuni, evitându-se și exercitarea unor presiuni asupra martorilor, înlăturându-se, totodată și riscul ca acesta să se sustragă procedurilor - de la judecată sau de la executarea unei eventuale pedepse.
Totodată s-a subliniat în legătură cu aplicarea art. 5 paragraful 3 din CEDO: Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii(a se vedea, și contra Austriei, Letelier contra Franței, Toth contra Austriei),că autoritățile juridice naționale sunt ținute să cerceteze toate circumstanțele de natură să se admită sau să se înlăture existența unei veritabile exigențe de interes public care să justifice o derogare de la regula respectării libertății individuale, însă pericolul că inculpatul s-ar sustrage de la judecată nu poate fi dedus numai pe baza gravității sancțiunilor penale aplicabile acestuia pentru faptele ce fac obiectul cauzei. Trebuie să se țină seama și de circumstanțele personale precum: profesia, resursele materiale, legătura cu familia, starea de sănătate etc.
În ce privește acest din urmă aspect, respectiv starea de sănătate a inculpatului s-a arătat că din înscrisurile depuse la dosar (fișa medicală pentru deținuți, scrisorile medicale etc.), în special adresa Centrului Medical S din 09.02.2009, rezultă că acesta se află în evidența S de la încadrarea în, cu "ulcer duodenal cronic cu perioade dureroasePe perioada încarcerării, la data de 27.01.2009.este consultat de medicul Dr., care stabilește diagnosticul de traumatism cranio cerebral în antecedente. de. sinusală. Îi recomandă trimitere către ambulatoriu de specialitate Cardiologie respectiv Neurologie."În urma investigațiilor clinice și paraclinice efectuate la data de 28.01.2009 în cadrul Spitalului Județean S - Unitatea de Primire a, se stabilește diagnosticul de:nevroză anxioasă, cefalee, tulburări de echilibru. neuro-vegetativă. sinusală."La data de 29.01.2009, inculpatul prezintă "crize de suspendare a cunoștinței cu durata de 5-10 minute, cu contractură tonică, cu emisie de urină, amnezie retrogradă. În urma consultului neurologic, s-a stabilit diagnosticul de epilepsie posttraumatică tardivă cu tulburări psihice, s-a recomandat tratament și consult psihiatric." La data de 02.02.2009, doctorul din cadrul a constatat că inculpatul prezenta "halucinații auditive, stare de agitație psihomotorie, cefalee, tulburări de echilibru".După prezentarea la serviciul de psihiatrie, în urma consultului s-a stabilit diagnosticul de"tulburare psihotică acută și i s-a recomandat tratament". În cursul aceleiași seri, inculpatul a prezentat "halucinații și idei suicidale". În data de 07.02.2009, în urma consultului de către medicul IPJ Dr., s-a constatat că prezenta"aceleași simptome, asociate cu idei suicidale". Ulterior, în ziua de 09.02.2009, orele 11, medicul a constatat că inculpatul avea "amețeli, agitație, tremur al extremităților, tahicardie sinusală, stări necontrolate și, de asemenea, susținând că dorește să moară."Centrul Medical Județean Sac oncluzionat că inculpatul"necesită îngrijire medicală specială".
Așadar Tribunalul s-a raportat în speța de față și la aspectele de circumstanțiere personale favorabile inculpatului, astfel cum sunt exigențele al. 8 al. art. 136 Cod procedură penală("alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura")care transpar din înscrisurile depuse la dosar de apărare, chiar dacă acestea urmează să-și capete semnificația cuvenită și la individualizarea unei eventuale sancțiuni judiciare ce i s-ar putea aplica. În concret s-a avut în vedere împrejurarea că acesta este tânăr, nu este cunoscut cu antecedente penale, că anterior săvârșirii faptelor a dat dovadă de o conduită corespunzătoare în familie și societate, iar pe parcursul urmăririi penale a manifestat o atitudine sinceră și cooperantă oferind lămuririle necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Însă așa cum s-a mai arătat, Tribunalul a considerat că punerea în libertate a inculpatului trebuie să fie subordonată unor garanții procesuale conferite de adoptarea unei alte măsuri preventive, restrictive de libertate, pentru a se asigura desfășurarea procesului penal în condiții optime, astfel că va dispune în consecință.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie motivat de faptul că pe de o parte temeiurile în baza cărora s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul subzistă și în prezent, fiind întrunite prevederile art.136 și art148 alin.f Cod procedură penală, în condițiile în care infracțiunile săvârșite de inculpat sunt infracțiuni grave fiind sancționate de lege cu pedeapsa mai mare de 4 ani și există probe care să conducă la ideea că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar pe de altă parte că Tribunalul Suceava, din oficiu, nu putea să înlocuiască această măsură în lipsa unei cereri din partea inculpatului, cu atât mai mult cu cât actele medicale existente la dosar au fost avute în vedere de aceeași instanță în dosar nr- în care prin încheierea nr.30 din aceeași dată, s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de cel în cauză.
Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor invocate și prev. art.38514rap. la art.141 Cod procedură penală, Curtea constată că aceasta este nelegală în ceea ce privește dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara prev. de art.1451Cod procedură penală.
Astfel, potrivit art.3001Cod procedură penală după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Ori, în speță în mod greșit Tribunalul Suceavaa dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai puțin coercitivă, apreciind eronat că s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acesteia, făcând referire la starea sănătății actuale a inculpatului și că nu se mai justifică o detenție provizorie a celui în cauză în condițiile în care rezonanța socială negativă a faptelor, la momentul sesizării instanței, este redusă.
Potrivit art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală și judecătorii pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Astfel, aceste măsuri constau în anumite privațiuni sau constrângeri, personale sau reale în scopul prevenirii sau înlăturării unor împrejurări sau situații de natură a periclita buna desfășurare a procesului penal. Codul d e procedură penală, în art. 136 alin. 1 teza a II-a indică măsurile preventive ce se pot lua de organele judiciare penale.
Pentru a fi luată măsura preventivă privativă de libertate împotriva învinuitului sau inculpatului, legea cere îndeplinirea unor condiții și anume: infracțiunea pentru care este formulată învinuirea să fie pedepsită de lege cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, durata acesteia din urmă fiind fixată în art. 148 Cod procedură penală, ca o condiție de luare a măsurii arestării preventive, de 4 ani, să existe probe sau indicii temeinice că cel în cauză a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, astfel cum aceste noțiuni sunt definite în art. 63, 64 și 68/1 Cod procedură penală și, în plus, necesitatea privării de libertate în cursul urmării penale și al judecății, în cazul reținerii și arestării preventive.
Alineatul 8 al art. 136 Cod procedură penală prevede că la alegerea măsurii se ține seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Înlocuirea măsurii arestării preventive cu una mai puțin coercitivă se dispune atunci când s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acesteia, fie la cererea învinuitului sau inculpatului sau din oficiu.
Față de cele mai sus-arătate, Curtea constată că nu se impunea a se da eficiență juridică disp. art. 139 al. 1 Cod procedură penală, considerând că măsura privativă de libertate sub incidența căreia se află inculpatul s-a luat cu respectarea dispozițiilor legale în materie, temeiul avut în vedere subzistând și în prezent.
Astfel, potrivit disp. art.148 alin. 1 Cod procedură penală, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 Cod procedură penală - existența unor probe sau indicii temeinice, așa cum le definește legiuitorul în art. 681Cod procedură penală, că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală - și numai dacă este dat vreunul din cazurile prev. de art. 148 al. 1 lit. a-f Cod procedură penală.
În speță, s-a constatat, din probele administrate în cauză de organele de urmărire penală, respectiv: denunțurile și declarațiile de denunț ale numiților, și ( 4-11), copia dosarului nr. 1148/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava instrumentat de inculpat ( 16-62), declarațiile martorilor ( 79), ( 83), ( 87), înscrisuri depuse de denunțători ( 77), procesul verbal de consemnare a mențiunilor personale în agendă și planșele fotografice ( 67-76), adresă de confirmare a datei în care a fost primit la organul de cercetare penală raportul de recalculare a alcoolemiei ( 131-132), autorizația de înregistrare audio-video ( 111), procesele verbale privind fotofilmarea discuțiilor purtate la data de 15.01.2009 de către și agentul șef adjunct ( 113), procesul verbal de transcriere de pe suport digital al convorbirilor ambientale ( 114-116), -ul conținând imaginile video și înregistrările audio ambientale ( 117), coroborate cu declarațiile de recunoaștere parțială a inculpatului (101-104)), rezultă existența indiciilor temeinice, în accepțiunea dată de articolul de lege menționat, că acesta a comis infracțiunile pentru care este cercetat.
Curtea constată că și sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru faptele reținute în sarcina inculpatului, (cu excepția infracțiunii de uz de fals), dispozițiile tezei a-I-a a art. 148 al. 1 lit. f Cod procedură penală, în baza căruia acesta a fost arestat, sunt îndeplinite în cauză.
În ceea ce privește dispozițiile tezei a-II-a art. 148 al. 1 lit. f Cod proc. penală ce au servit ca temei al arestării preventive a inculpatului și care subzistă și în prezent, este de reținut că pericolul la care face referire textul amintit, în lipsa unor criterii legale exprese, el se deduce prin raportare la mai multe aspecte.
Pericolul pentru ordinea publică nu trebuie întotdeauna probat prin administrarea unor anume dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care s-a comis fapta, natura și gravitatea acesteia și elementele care caracterizează persoana infractorului; arestarea preventivă a unei persoane în temeiul art. 148 lit. f) Cod procedură penală se impune, având în vedere amploarea faptelor în care a fost implicată și consecințele săvârșirii infracțiunii.
Având în atenție natura faptelor comise de inculpatul, modalitățile și împrejurările în care au fost săvârșite, constând în aceea că în calitate lucrător de cercetare al poliției judiciare, acesta trebuia să se conformeze procedurilor legale și în conformitate cu atribuțiile sale de serviciu era obligat să administreze toate probele necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constatat dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lor în judecată, însă în schimbul sumei de 1.200 Euro pe care a pretins-o și a primit-o de la cel cercetat, și-a îndeplinit în mod necorespunzător atribuțiile de serviciu, sustrăgând înscrisuri oficiale, întocmind alte înscrisuri ce conțineau date nereale sau menționând în actele procedurale stări de fapt nereale, în scopul de a înlătura răspundere penală a persoanei cercetate, Curtea consideră că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Gravitatea faptelor pentru care este cercetat inculpatul se reliefează și se reflectă în urmările ce au decurs din comiterea unor astfel de infracțiuni, constând în starea de alertă a opiniei publice în cazul în care nu se acționează eficient. O importanță deosebită are și calitatea inculpatului: împrejurarea că persoane investite cu autoritatea statului în aplicarea și respectarea legii penale ar proceda tocmai la încălcarea flagrantă a acestei legi, este de natură a avea o rezonanță considerabilă în societate. Lipsa unei reacții ferme a autorităților statului față de săvârșirea unor astfel de fapte este de natură a crea confuzie, îngrijorare și neîncredere în cadrul societății și mai ales al comunității în care inculpatul este cunoscut.
În consecință, aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie să se facă prin prisma pericolului social al infracțiunilor săvârșite, căruia legiuitorul i-a acordat o gravitate deosebită.
Așa fiind, se dă legitimitate scopului pentru care a fost luată măsura arestării preventive față de inculpatul, justificând o detenție provizorie a acestuia, cel puțin pe o perioadă de timp, pentru buna înfăptuire a justiției și pentru desfășurarea cu eficiență a cercetării judecătorești.
Având în vedere cele reținute, constatând că arestarea preventivă inculpatului a fost luată cu respectarea prevederilor legale și întrucât temeiul prevăzut de art. 148 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, în baza căruia acesta a fost arestat subzistă, Curtea, în temeiul art.38515pct.1 lit.d rap. la art.141 Cod procedură penală, urmează a admite recursul, a casa în parte încheierea atacată și în baza art.3001alin.1 și 3 Cod procedură penală a menține starea de arest preventiv a inculpatului, înlăturând dispoziția privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Faptul că inculpatul suferă de anumite afecțiuni ce necesită tratament de specialitate, astfel cum rezultă din actele medicale existente la dosar, nu justifică înlocuirea măsurii privative de libertate în condițiile în care art.1391Cod procedură penală reglementează tratamentul medical sub pază permanentă, cel în cauză având posibilitatea de a fi supus investigațiilor și tratamentului corespunzător în această manieră.
Se vor menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate, măsura dispusă urmând a fi comunicată administrației locului de deținere căreia i se atrage atenția asupra prevederilor legale la care s-a făcut referire anterior.
Văzând și dispozițiile art.192 alin.3 Cod procedură penală,
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr-, privind pe inculpatul.
Casează în parte încheierea sus-menționată numai cu privire la dispoziția vizând înlocuirea măsurii arestării preventive, luată față de inculpatul, cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, prev. de art.145/1 Cod procedură penală, dispoziție pe care o înlătură și, în rejudecare:
În temeiul art.300/1 alin.1 și 3 Cod procedură penală menține starea de arest a inculpatului.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Măsura dispusă se va comunica inculpatului și administrației locului de deținere, acesteia din urmă atrăgându-i-se atenția asupra disp.art.139/1 Cod procedură penală.
Cheltuielile judiciare din recurs rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 13.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
Red.
Thred.
3 ex.13.02.2009
Președinte:Androhovici DanielaJudecători:Androhovici Daniela, Ilieș Titiana, Biciușcă Ovidiu
