Jurisprudenta furt calificat Spete Art 209 cp. Decizia 106/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECTIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE PENALE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA PENALĂ NR.106/
Ședința publică din data de 16 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Damian Mitea
JUDECĂTOR 2: Maria Uzună
JUDECĂTOR 3: Eleni Cristina
Grefier -
Ministerul Publica fost reprezentat de Procuror -
S-a luat în examinare recursul penal declarat de partea vătămată - domiciliată în municipiul T,-, Bl.32, Sc.C, Ap.11, județul T, împotriva deciziei penale nr.108 din data de 24.11.2009, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr- și a sentinței penale nr.1473 din data de 23 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul penal nr-, privind pe inculpații G, și - trimiși în judecată pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art.209 Cod penal.
În conformitate cu disp.art.297 Cod procedură penală, la apelul nominal făcut în ședință publică la prima strigare,se constată lipsa:
- recurentei parte vătămată;
- intimatului inculpat G pentru care răspunde avocat în substituirea apărătorului din oficiu - - în baza împuternicirii avocațiale de substituire nr.6/2010, emisă de Baroul d e Avocați C;
- intimatei inculpate și a apărătorului din oficiu al acesteia - avocat - baza împuternicirii avocațiale nr.161, emisă de Baroul d e Avocați C;
- intimatei inculpate - pentru care răspunde apărătorul din oficiu al acesteia - avocat - baza împuternicirii avocațiale nr.160, emisă de Baroul d e Avocați C;
Curtea, față de lipsa apărătorului din oficiu al intimatei inculpate - avocat, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare,se constată lipsa:
- recurentei parte vătămată;
- intimatului inculpat G pentru care răspunde avocat în substituirea apărătorului din oficiu - - în baza împuternicirii avocațiale de substituire nr.6/2010, emisă de Baroul d e Avocați C;
- intimatei inculpate pentru care răspunde apărătorul din oficiu al acesteia - avocat - baza împuternicirii avocațiale nr.161, emisă de Baroul d e Avocați C;
- intimatei inculpate - pentru care răspunde apărătorul din oficiu al acesteia - avocat - baza împuternicirii avocațiale nr.160, emisă de Baroul d e Avocați C;
Prin referatul oral al cauzei, grefierul de ședință învederează instanței că recurenta parte vătămată, a depus la dosarul cauzei motivele de recurs.
Procedura este legal îndeplinită cu respectarea disp.art.176-181 Cod procedură penală.
În conformitate cu disp.art.301 Cod procedură penală, părțile prezente arată că nu mai au cereri noi de formulat și nici excepții de ridicat.
Curtea, nu are de ridicat excepții din oficiu, conform art.302 Cod procedură penală, constată îndeplinite condițiile prevăzute de disp.art.38511Cod procedură penală și acordă cuvântul pentru dezbateri în ordinea prevăzută de disp.art.38513Cod procedură penală.
Avocat, având cuvântul pentru intimatul inculpat G, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legale și temeinice a soluțiilor pronunțate în cauză.
Instanța de fond a apreciat în mod corect că referitor la infracțiunea prevăzută de art.220 alin.1 Cod penal, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, sub aspectul laturii subiective întrucât infracțiunea de tulburare de posesie presupune ca făptuitorul să fie conștient de faptul că ocupă un imobil fără a avea acest drept.
Precizează că din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul locuise în mod constant în respectivul imobil până cu foarte puțin timp înaintea incidentului ce a determinat formularea plângerii prealabile.
Deși la momentul respectiv partea vătămată avea calitatea de proprietar al imobilului, relevant este sub aspectul posibilității de a se angaja răspunderea penală a inculpatului pentru tulburare de posesie, faptul că, inculpatul Gaa vut la momentul pătrunderii în imobil, convingerea că are drept locativ, convingere care deși nu avea nici un suport juridic, avea un suport faptic consistent, determinat nu doar de faptul că a continuat să locuiască în imobilul respectiv cu acordul părții vătămate, chiar și după ce relația sa de concubinaj cu aceasta încetase; la momentul încetării relației de concubinaj, inculpatul avea în imobil anumite bunuri personale.
Cu privire la infracțiunea prevăzută și pedepsită de art.271 alin.2 Cod penal și reținută în sarcina inculpatului, apreciază că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, întrucât partea vătămată deținea imobilul nu în baza unei hotărâri judecătorești, ci în baza unui contract iar hotărârea judecătorească prin care s-a dispus evacuarea inculpatului neconstituind titlu de proprietate pentru partea vătămată.
Cu privire la infracțiunea de furt prevăzută și pedepsită de art.208 alin.1 Cod penal, reținută în sarcina inculpatului, apreciază că în mod corect instanța de fond a dispus achitarea acestuia, întrucât nu a fost confirmată săvârșirea acestei infracțiuni prin probele administrate în cauză.
Cu privire la infracțiunea de distrugere prevăzută și pedepsită de art.217 alin.1 Cod penal, apreciază că este suficientă aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de 100 lei.
Solicită respingerea recursului pe latură civilă formulată de partea vătămată întrucât pretențiile civile sunt nejustificate.
Avocat, apărător din oficiu al intimatei inculpate, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de partea vătămată, ca nefondat.
Consideră că cele două instanțe, de fond și de apel, au apreciat în mod corect că inculpata nu se face vinovată de infracțiunile reținute în sarcina acesteia, motiv pentru care a dispus achitarea.
Cu privire la latura civilă, solicită respingerea recursului întrucât pretențiile civile sunt nedovedite.
Avocat, apărător din oficiu al intimatei inculpate, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de partea vătămată ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a soluțiilor pronunțate în cauză.
Apreciază că instanța de fond în mod judicios a analizat materialul probator administrat în cauză și a dispus achitarea acesteia pentru infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută și pedepsită de art.220 alin.1 Cod penal, ca urmare a prescripției răspunderii penale.
De asemenea, cu privire la fapta prevăzută și pedepsită de art.271 alin.2 Cod penal, infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, instanța de fond în mod corect a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei, ca urmare a prescripției răspunderii penale.
Cu privire la infracțiunea de furt, prevăzută și pedepsită de art.208 alin.1 Cod penal, precizează că din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că inculpata minoră ar fi luat și alte bunurile din imobil, în afară de cele care îi aparțineau, motiv pentru care instanța de fond a dispus achitarea acesteia și pentru această infracțiune.
Solicită respingerea laturii civile, pretențiile civile nefiind dovedite.
Procurorul,având cuvântul, solicită admiterea recursului declarat de partea vătămată dar nu pentru motivele invocate, ci pentru faptul că din actele dosarului rezultă că nu s-a pus niciodată în mișcare acțiunea penală în cauză.
Astfel, prin decizia penală nr.113/23 iunie 2008 Tribunalului Tulcea, casând soluția instanței de fond, nu precizează că dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, acest aspect neregăsindu-se nici în încheierile anterioare.
Pentru aceste considerente, apreciază că se impune casarea celor două hotărâri, și trimiterea cauzei la instanța de fond - Judecătoria Tulcea, pentru a se soluționa plângerea petentei, prin punerea în mișcare a acțiunii penale, cu consecința incompatibilității completului care va dispune sub acest aspect; obligativitatea punerii în mișcare a acțiunii penale, rezultă din motivarea deciziei penale nr.15/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.
Instanța ia cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului penal de față,
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că, prin sentința penală nr.1473/23.12.2008, pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul penal nr-, s-a dispus, în baza art.334 cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice, în privința inculpaților -G, și, în sensul reținerii doar a infracțiunii prev. de art.220 alin.1 cod penal, în locul reținerii infracțiunii prev. de art. 220 alin.1 cod penal și a infracțiunii prev. de art.192 alin.2 cod penal.
În baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 alin.1 lit. d cod procedură penală, a fost achitat inculpatul -G, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art.220 alin.1 cod penal, de art.208 alin.1 cod penal și de art.271 alin.2 cod penal.
În baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 alin.1 lit.1cod procedură penală, a fost achitat același inculpat pentru infracțiunea prev. de art.217 alin.1 cod penal, fiindu-i aplicată acestuia,în baza art.91 lit. c rap. la art.181alin.3 cod penal, sancțiunea amenzii administrative, în sumă de 100 de lei.
În baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 alin.1 lit. d cod procedură penală, a fost achitată inculpata, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art.220 alin.1 cod penal, de art.208 alin.1 cod penal și de art.271 alin.2 cod penal
În baza art.11 pct.2 lit. b rap. la art.10 alin.1 lit. g cod procedură penală, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei minore -, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art.220 alin.1 cod penal și de art.271 alin.2 cod penal, ca urmare a prescripției răspunderii penale.
În baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 alin.1 lit. d cod procedură penală, a fost achitată inculpata -, pentru infracțiunea prev. de art.208 alin.1 cod penal.
S-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă și în baza art.346 rap. la art.14 cod procedură penală, cu aplic. art.998 și urm. cod civil, a fost obligat inculpatul G, la plata sumei de 1000 de lei despăgubiri civile reprezentând daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reținut următoarele:
Sub numărul - din 07.01.2008 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Tulcea plângerea formulată de către petenta, în contradictoriu cu intimații -G, și -, împotriva Ordonanței nr.443/II/2/2007 din 17.12.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea prin care s-a respins plângerea formulată împotriva ordonanței nr. 2646/P/15.11.2007.
Prin sentința penală nr.177/25.02.2008 pronunțată de Judecătoria Tulceaa fost respinsă plângerea petentei ca nefondată, raportând starea de fapt menționată în ordonanțele parchetului la dispozițiile legale care reglementează infracțiunile prevăzute de art.192 alin.2 cod penal, art.208 alin.1 cod penal, art.220 alin.1 cod penal, art.217 alin.1 cod penal și art.271 alin.2 cod penal.
Prin decizia penală nr.113/23.06.2008 pronunțată de Tribunalului Tulceas -a dispus casarea sentinței penale mai sus menționate și, rejudecând în fond, s-a admis plângerea formulată de către petenta, s-a desființat rezoluția atacată și s-a trimis cauza Judecătoriei Tulcea pentru soluționarea fondului.
S-a constatat că faptele puse în sarcina inculpaților de către partea vătămată nu sunt confirmate de probele administrate în cauză, cu excepția faptei de distrugere pusă în sarcina inculpatului
Mai înainte de a intra în analiza fondului cauzei, s-a precizat că aceasta nu poate viza și infracțiunea prevăzută de art.192 alin.2 cod penal întrucât, această infracțiune nu poate intra în concurs ideal cu infracțiunea de tulburare de posesie, pusă de asemenea în sarcina inculpaților, fapt pentru care la termenul din 12.12.2008, s-a pus în discuție schimbarea încadrării juridice a faptelor puse în sarcina celor trei inculpați, în sensul reținerii doar a infracțiunii prev. de art.220 alin.1 cod penal, iar nu și a infracțiunii de violare de domiciliu în concurs ideal cu infracțiunea de tulburare de posesie.
Se relevă că, infracțiunea prev. de art.192 alin.2 cod penal presupune o acțiune de pătrundere fără drept într-o locuință, infracțiunea prev. de art.220 alin.1 cod penal, presupune o acțiune de ocupare fără drept a unui imobil, acțiuni între care există o diferență, dată de durata acestora, în sensul că acțiunea de ocupare a unui imobil presupune o durată mai mare de timp, care să releve în mod neîndoielnic intenția făptuitorului de a lua în stăpânire respectivul imobil iar acțiunea de pătrundere într-un imobil se consumă instantaneu, pentru consumarea faptei nefiind necesară trecerea unei perioade mai mari de timp.
Cu alte cuvinte, acțiunea de ocupare a unui imobil, proprie infracțiunii de tulburare de posesie, înglobează întotdeauna acțiunea de pătrundere într-un imobil, specifică infracțiunii de violare de domiciliu, fiind firesc ca orice ocupare să înceapă prin pătrunderea în imobil, un alt argument fiind dat de atitudinea subiectivă a făptuitorului, în sensul că, dacă, din toate împrejurările cauzei rezultă că intenția făptuitorului este de a lua în stăpânire imobilul, suntem în prezența faptei prev. de art.220 alin.1 cod penal, iar dacă intenția făptuitorului este doar aceea de a pătrunde pentru scurt timp în locuința părții vătămate, suntem în prezența infracțiunii prev de art.192 alin.2 cod penal, mai mult, infracțiunea prev de art.192 alin.2 cod penal, este o infracțiune contra libertății persoanei iar în cazul infracțiunii prev. de art.220 alin.1 cod penal, valoarea socială ocrotită în acest caz fiind patrimoniul persoanei.
În ceea ce privește fondul cauzei, relativ la infracțiunea prev. de art.220 alin.1 cod penal, s-a apreciat, în privința inculpaților G și, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, sub aspectul laturii subiective.
Infracțiunea de tulburare de posesie presupune ca făptuitorul să fie conștient de faptul că ocupă un imobil fără a avea acest drept, în practica judiciară cât și în literatura de specialitate statuându-se, în mod constant, că nu săvârșește infracțiunea de tulburare de posesie cel care ocupă un imobil având convingerea că are acest drept.
Se evidențiază că, inculpatul G locuise în mod constant în respectivul imobil până cu foarte puțin timp înaintea incidentului ce a determinat formularea plângerii prealabile și, cu toate că, la respectivul moment partea vătămată avea calitatea de proprietar al imobilului, esențial sub aspectul posibilității de a se angaja răspunderea penală a inculpaților pentru tulburarea de posesie, este faptul că inculpatul Gaa vut, în momentul în care a pătruns în respectivul imobil, convingerea că are un drept locativ, convingere care deși nu avea nici un suport juridic, avea un suport faptic consistent determinat nu doar de faptul că a continuat să locuiască în respectivul imobil, cu acordul părții vătămate, chiar și după ce relația sa de concubinaj cu aceasta încetase ci și de faptul că inculpatul avea în acel imobil anumite bunuri personale, fără a avea relevanță dacă convingerea făptuitorului că are dreptul de a ocupa imobilul este susținută de argumente juridice, câtă vreme situația de fapt concretă putea determina această convingere unei persoane lipsită de pregătire juridică.
Faptul că inculpatul era sincer convins că are drepturi locative rezultă și din împrejurarea că a formulat o acțiune în constatarea nulității actului de proprietate al părții vătămate asupra imobilului, inculpatul susținând că în realitate el a fost cel care a plătit prețul imobilului.
În privința inculpatei, aceasta nu a făcut decât să îl urmeze pe concubinul său,inculpatul G, neavând de unde să cunoască situația juridică reală a imobilului, motiv pentru care nici în privința acesteia fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art.220 alin.1 cod penal.
S-a stabilit că, în cazul inculpatei -, răspunderea penală s-a prescris, întrucât inculpata era minoră la data presupusei fapte, îi sunt aplicabile dispozițiile art.129 cod penal, potrivit cărora termenul de prescripție a răspunderii penale se reduce la J, caz în care, termenul de prescripție este de 3 ani și 9 luni, luând în calcul și dispozițiile art.124 cod penal, termen ce a început să curgă de la 23.12.2004 și s-a împlinit la 23.09.2008.
În ceea ce privește infracțiunea de furt, s-a constatat că aceasta nu este confirmată de probele administrate în cursul urmăririi penale.
Se relevă că, atât din declarațiile martorilor cât și din declarațiile părților și din înscrisurile administrate rezultă cu certitudine doar că inculpații au luat, în momentul în care au fost evacuați, bunuri care le aparțineau, aspect consemnat în procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la acel moment.
Susținerea părții vătămate în sensul că inculpata și-ar fi însușit anumite articole de îmbrăcăminte care îi aparțineau, nu are nici un suport probator, arătându-se că, declarația martorei nu are nici o relevanță cât timp martora a precizat doar că i-a văzut pe inculpați că transportau anumite bunuri din acel imobil, fără a putea preciza dacă respectivele bunuri aparțineau părții vătămate sau inculpaților.
De altfel, asupra sincerității acestei martore există serioase dubii, cât timp în conținutul procesului-verbal întocmit de către executor pe data de 23.12.2004 se menționează că în imobil rămân bunurile mobile inventariate pe data de 04.10.2004 potrivit procesului-verbal încheiat de executor, printre aceste bunuri aflându-se și obiecte de mobilier, precum și alte bunuri cu privire la care martora a susținut că au fost luate de către inculpați.
În ceea ce privește infracțiunea prev. de art.271 alin.2 cod penal, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale aceste infracțiuni, în cazul inculpaților G și întrucât partea vătămată deținea imobilul nu în baza unei hotărâri judecătorești ci în baza unui contract, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus evacuarea inculpaților neconstituind titlu de proprietate pentru partea vătămată și fiind oricum pusă în executare.
Relativ la inculpata minoră -, și pentru această infracțiune a intervenit prescripția răspunderii penale.
Singura faptă reclamată de către partea vătămată și confirmată de materialul probator administrat este aceea de distrugere, săvârșită de către inculpatul
Faptul că acesta a spart ușa de la imobilul aparținând părții vătămate pentru a forța intrarea în imobil rezultă din toate probele administrate în cauză și, în primul rând, chiar din propria declarație a inculpatului, iar împrejurarea că respectiva ușă fusese montată chiar de către inculpat nu poate avea nici o consecință în ceea ce privește existența acestei fapte, cât timp ușa nu reprezintă un bun de sine stătător ci este încorporată imobilului, aflându-se deci în proprietatea celui care este proprietar al imobilului.
S-a apreciat că, această împrejurare reflectă, gradul extrem de scăzut de pericol social al faptei, ceea ce face ca aceasta să nu constituie infracțiunea prev. de art.217 alin.1 cod penal, lipsind una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, prev. de art.17 cod penal, și anume pericolul social, fiind suficientă aplicarea unei sancțiuni cu amendă administrativă în sumă de 100 de lei, inculpatului
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 9500 de lei, din care 4500 de lei reprezentând daune pentru prejudicii materiale și 5000 de lei daune morale.
S-a apreciat că, acțiunea civilă este întemeiată doar în parte și anume doar în limita sumei de 1000 de lei reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale.
În privința pretențiilor pentru prejudicii materiale, s-a considerat că acestea sunt nejustificate cât timp, din probele administrate nu rezultă cu certitudine că inculpații ar fi sustras vreun bun părții civile.
Relativ la daunele morale solicitate, este adevărat că acțiunea inculpaților de a ocupa imobilul părții civile pentru o perioadă de 3 luni este susceptibilă să producă prejudicii morale determinate chiar de lipsa de folosință a imobilului, chiar și în situația în care fapta inculpaților nu prezintă elementele caracteristice vreunei infracțiuni.
Cu toate acestea, cuantumul pretențiilor părții civile, sub acest aspect, este nejustificat de mare raportat la împrejurările concrete ale cauzei, fiind suficientă acordarea sumei de 1000 de lei, la plata căreia trebuie obligat doar inculpatul G întrucât celelalte două inculpate nu au făcut decât să îl urmeze pe acesta.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel partea vătămată.
Prin decizia penală nr.108 din data de 24.11.2009, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr-, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea vătămată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
Referitor la primul motiv de critică privind absorbția violării de domiciliu în tulburarea de posesie, s-a constatat că, în timp ce infracțiunea prev. de art.192 alin.2 cod penal presupune o acțiune de pătrundere fără drept într-o locuință, fapta prev. de art. 220 alin.1 cod penal, presupune o acțiune de ocupare fără drept a unui imobil, acțiuni între care există o diferență, dată de durata acestora, în sensul că acțiunea de ocupare a unui imobil presupune o durată mai mare de timp, care să releve intenția făptuitorului de a lua în stăpânire respectivul imobil, în schimb pătrunderea într-un imobil se consumă instantaneu, pentru consumarea faptei nefiind necesară trecerea unei perioade mai mari de timp.
Practic acțiunea de ocupare a unui imobil, proprie infracțiunii de tulburare de posesie, înglobează întotdeauna acțiunea de pătrundere într-un imobil, specifică infracțiunii de violare de domiciliu, fiind firesc ca orice ocupare să înceapă prin pătrunderea în imobil, nefiind vorba despre o singură acțiune care, din cauza împrejurărilor în care a fost comisă, să întrunească elementele constitutive a mai multor infracțiuni, ci este vorba de două acțiuni distincte.
În acord cu prima instanță relativ la infracțiunea prev. de art.220 alin.1 cod penal, s-a constatat că în privința inculpaților G și, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, lipsind latura subiectivă, întrucât infracțiunea de tulburare de posesie presupune ca făptuitorul să aibă reprezentarea faptului că ocupă un imobil fără a avea acest drept ceea ce nu regăsim în speța de față, neputând fi omis că inculpatul Gal ocuit în acel imobil până cu foarte puțin timp înaintea incidentului.
Se relevă că, deși, la respectivul moment, partea vătămată avea calitatea de proprietar al imobilului, esențial sub aspectul posibilității de a se angaja răspunderea penală a inculpaților pentru tulburarea de posesie, este faptul că inculpatul Gaa vut, în momentul în care a pătruns în imobil, convingerea că are un drept locativ.
Cu privire la inculpata, aceasta l-a urmat pe concubinul său inculpatul G, neavând de unde să cunoască situația juridică reală a imobilului.
Referitor la infracțiunea de furt, s-a reținut, că inculpații au luat în momentul în care au fost evacuați bunuri care le aparțineau, aspect consemnat în procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la acel moment, iar susținerile părții vătămate în sensul că inculpata și-ar fi însușit anumite articole de îmbrăcăminte care îi aparțineau, nu este dovedită de alte mijloace de probă.
Chiar dacă temeiul achitării pentru fapta de furt poate comporta unele discuții conturându-se dispozițiile art. 10 lit. a cod procedură penală, nu se poate agrava în apelul părții vătămate situația acesteia, mai ales că în cauză s-a constituit parte civilă.
Susținerea părții vătămate în sensul că inculpata și-ar fi însușit anumite articole de îmbrăcăminte care îi aparțineau, nu are nici un suport probator, iar declarația martorei nu este confirmată de alte probe cât timp martora a precizat doar că i-a văzut pe inculpați că transportau anumite bunuri din acel imobil, fără a putea preciza dacă respectivele bunuri aparțineau părții vătămate sau inculpaților.
De altfel, declarația acestei martore naște dubii, cât timp în conținutul procesului-verbal întocmit de către executor pe data de 23.12.2004 se menționează că în imobil rămân bunurile mobile inventariate pe data de 04.10.2004, printre aceste bunuri aflându-se și obiecte de mobilier, precum și alte bunuri cu privire la care martora a susținut că au fost luate de către inculpați.
Cu privire la infracțiunea prev. de art.271 alin.2 cod penal, s-a reținut că, în cazul inculpaților G și nu poate subzista această faptă întrucât partea vătămată nu deținea imobilul în baza unei hotărâri judecătorești ci în baza unui contract, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus evacuarea inculpaților nefiind titlu de proprietate pentru aceasta.
Relativ la inculpata minoră -, atât pentru infracțiunea de tulburare de posesie cât și pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești a intervenit prescripția specială a răspunderii penale potrivit art. 122 alin. 1 lit. d în ref. la art. 129 Cod Penal.
Referitor la infracțiunea prev. de art.217 alin.1 cod penal, s-a constatat că, inculpatul a spart ușa de la imobilul aparținând părții vătămate pentru a forța intrarea, însă fapta prezintă un grad scăzut de pericol social, ceea ce face să nu subziste infracțiunea prev. de art.217 alin.1 cod penal, lipsind una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii și anume pericolul social, fiind incidente dispozițiile art.181cod penal ce impun aplicarea sancțiunii amenzii administrative în sumă de 100 de lei, inculpatului
Împotriva deciziei penale nr.108/24.11.2009, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr- și a sentinței penale nr.1473/23.12.2008, pronunțată de Judecătoria Tulcea în același dosar a formulat recurs partea vătămată criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:
În mod greșit s-a reținut de către cele două instanțe că acțiunea de ocupare a unui imobil proprie infracțiunii prev. de art.220 cod penal înglobează întotdeauna acțiunea de pătrundere într-un imobil, specifică infracțiunii prev. de art.192 alin.2 cod penal.
Se relevă că, această teorie abstractă nu ține seama de situația de fapt concretă, respectiv că, partea vătămată i-a surprins pe inculpați în momentul în care aceștia au tăiat ușa de la intrare și au pătruns în locuință, refuzând să plece la cererea părții vătămate.
Se susține că, ocuparea efectivă a imobilului a început și s-a produs în lipsa părții vătămate, numai după ce polițistul prezent la flagrant a luat-o pe partea vătămată la sediul poliției unde i s-a refuzat să își cheme avocatul.
Ocuparea imobilului s-a produs în această perioadă care se distinge net de refuzul instantaneu de a părăsi imobilul, și care a durat aproximativ trei luni până la evacuarea lor silită.
În mod greșit au reținut cele două instanțe că inculpatul Gaa vut un suport faptic consistent pentru convingerea că are un drept locativ asupra locuinței părții vătămate.
Se susține că, întregul complex faptic dedus judecății demonstrează contrariul și mai ales tăierea ușii de acces de la imobil în lipsa unicului proprietar ocupant precum și refuzul de a părăsi imobilul la cererea expresă a părții vătămate.
În mod greșit au reținut cele două instanțe că faptul sustragerii unor bunuri de către inculpata nu rezultă din alte mijloace de probă decât declarația părții vătămate.
Se arată că, această împrejurare este menționată chiar în procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc la insistențele avocatului care a asistat la evacuare dar și din depoziția martorei a cărei declarație a fost interpretată forțat și denaturat.
În mod greșit au reținut cele două instanțe că infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești nu există întrucât partea vătămată nu deținea locuința în baza unei asemenea hotărâri cu precizarea că, hotărârea de evacuare nu constituie titlu de proprietate.
Se arată că nici o dispoziție legală nu impune ca hotărârea judecătorească în discuție să constituie titlu de proprietate, textul de lege referindu-se la deținere nu și la proprietate iar noțiunea de deținere are semnificația generică de posesie sau folosință, astfel încât, este suficient ca o hotărâre judecătorească care nu este respectată să îi recunoască dreptul părții vătămate de a deține acel imobil și nu neapărat de a fi proprietarul lui.
Mai mult, în speță, hotărârea de evacuare a avut în vedere chiar titlul de proprietate exclusiv al părții vătămate și în baza căruia s-a dispus evacuarea.
Se arată că, în cauză, mai este vorba și de o altă hotărâre, care nu a fost respectată, despre care instanțele nu fac nici o referire, deși a fost pusă în executare de către executorul judecătoresc, respectiv cea de reintegrare, despre care instanțele nu fac nici o referire, deși a fost invocată.
În mod greșit instanța de fond nu a aplicat o pedeapsă pentru singura infracțiune reținută.
Se face trimitere la decizia de casare anterioară prin care s-a reținut că s-a realizat o individualizare greșită a sancțiunii pentru această faptă.
Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra modului de soluționare a laturii civile a cauzei.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe și deciziei instanței de apel, conform art.385 ind.14 cod procedură penală, din perspectiva criticilor formulate, în limitele prev. de art.385 ind.6 alin.1 și 2 cod procedură penală, Curtea constată:
Prin decizia penală nr.113/23.06.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr.- s-a admis recursul declarat de petenta, s-a casat sentința penală nr.177/25.02.2008 pronunțată de Judecătoria Tulcea și, rejudecând, în baza art.278 ind.1 alin.8 lit. c cod procedură penală, s-a admis plângerea și s-a desființat rezoluția atacată și s-a trimis cauza la Judecătoria Tulcea, spre judecare.
În această situație, actul de sesizare al instanței de fond îl constituie plângerea părții vătămate, astfel încât, instanța era obligată să pună în mișcare acțiunea penală împotriva persoanelor menționate în plângere pentru infracțiunile a căror săvârșire a fost reclamată de către partea vătămată prin încheiere.
Nefiind pusă în mișcare acțiunea penală, făptuitorii nu au dobândit calitatea de inculpați, astfel încât cercetarea judecătorească nu putea avea loc.
Punerea în mișcare a acțiunii penale ține de legala sesizare a instanței, fiind incident cazul de casare prev. de art.385 ind.9 pct.2 cod procedură penală, caz de casare ce a fost luat în considerare din oficiu de către instanța de recurs potrivit art.385 ind.9 alin.3 teza a II-a cod procedură penală.
Totodată, reținem că, unul dintre inculpați, respectiv - era minoră la data comiterii faptelor și la data sesizării instanței.
Constatăm că, acesteia nu i s-a aplicat, de către instanța de fond iar instanța de apel nu a sesizat, procedura de judecată reglementată pentru inculpații minori, respectiv cea impusă de dispozițiile art.480 și urm. cod procedură penală, referitoare la întocmirea referatului de evaluare, compunerea instanței, persoanele chemate la judecarea minorilor, fiind incidente cazurile de casare prev. de art.385 ind.9 pct.3, 7 ce au fost luate în considerare din oficiu de către instanța de recurs potrivit art.385 ind.9 alin.3 teza a II-a cod procedură penală.
Întrucât aceste motive de casare conduc la casarea cu trimitere spre rejudecare, instanța de recurs nu va analiza celelalte motive de casare invocate de către recurentă, urmând ca acestea să fie analizate de către instanța de fond, după punerea în mișcare a acțiunii penale și cu respectarea dispozițiilor legale reținute a fi încălcate.
În consecința, Curtea, în baza art.385 ind.15alin.1 pct.2 lit. c și alin.2 cod procedură penală, va admite recursul promovat de partea vătămată, va casa atât decizia penală nr.108/24.11.2009, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr- cât și sentința penală nr.1473/23.12.2008, pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul penal nr- și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, respectiv Judecătoria Tulcea.
În baza art.192 alin.3 cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
În baza art.189 cod procedură penală, onorariile avocat oficiu se vor avansa din fondurile MJ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 385 ind.15 pct.2 lit."d" Cod procedură penală,
Admite recursul formulat de recurenta - parte vătămată - domiciliată în municipiul T,-, Bl.32, Sc.C, Ap.11, județul T împotriva deciziei penale nr. 108/24.11.2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr- și a sentinței penale nr. 1473/23.12.2008 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr-.
În baza art.385 ind.17 alin.1 Cod procedură penală, casează decizia penală 108/24.11.2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr- și sentința penală nr. 1473/23.12.2008 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr- și dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță - Judecătoria Tulcea.
În baza art.192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat la soluționarea recursului rămân în sarcina acestuia.
În baza art.189 Cod procedură penală, suma de 900 lei reprezentând onorarii apărători desemnați din oficiu - avocat ( 300 lei ), avocat - ( 300 lei ) și avocat ( 300 lei ) se avansează din fondurile Ministerului Justiției și Libertăților în favoarea Baroului
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16.02.2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Jud.fond -
Jud.apel -;
Red.și trehnored.dec.Jud./ 4 ex.
Data: 04.03.2010
Președinte:Damian MiteaJudecători:Damian Mitea, Maria Uzună, Eleni Cristina
