Jurisprudenta furt calificat Spete Art 209 cp. Decizia 244/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(Număr în format vechi 2796/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I-A PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.244/
Ședința publică din data de 16 februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vasile Băjan
JUDECĂTOR 2: Niculae Stan
JUDECĂTOR 3: Carmen Veronica
GREFIER:
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI este reprezentat de procuror.
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect RECURSUL declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva Deciziei penale nr.568/A din data de 06 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția I-a Penală în Dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns intimatul inculpat, personal și asistat juridic de apărător ales, avocat, cu împuternicire la dosar, lipsă fiind intimata parte civilă.
Se prezintă și apărătorul desemnat din oficiu la termenul anterior pentru a asigura asistența juridică obligatorie a intimatului inculpat, avocat, cu delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul din oficiu solicită Curții să ia act că delegația sa a încetat prin prezentarea apărătorului ales al intimatului inculpat și să dispună plata onorariului cuvenit pentru prestațiile sale.
Apărătorul ales al intimatului inculpat solicită administrarea probei cu înscrisuri în circumstanțiere, depunând la dosar o caracterizare privindu-l pe acesta.
La întrebarea Curții, intimatul inculpat G precizează că este de acord să dea declarație în fața instanței de recurs.
Curtea procedează la ascultarea intimatului inculpat, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori alte înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra recursului.
Reprezentantul Ministerului Public critică hotărârea instanței de apel, ca fiind nelegală și netemeinică, sub aspectul greșitei achitări a inculpatului, invocând cazul de casare prevăzut de art.3859alin.1 pct.18 din Codul d e procedură penală. Arată că soluția astfel pronunțată este în contradicție cu probatoriul administrat. În acest sens, invocă procesul verbal întocmit de către organele de poliție la data de 11 august 2001, ora 2000, anterior depistării inculpatului de către aceste organe, în care se consemnează împrejurarea că, la Secția 8 Poliție, s-a prezentat partea vătămată, care a relatat cele întâmplate, precum și semnalmentele inculpatului, despre care a arătat că are 25 ani, 1,70 înălțime, constituție astenică, păr tuns scurt, șuvițe blonde, tricou fără mâneci, de culoare roșie, pantaloni scurți în carouri și pantofi, fără șosete. Această descriere corespunde inculpatului. Dacă nu inculpatul ar fi fost autorul faptei comise asupra părții vătămate, nu se explică faptul că aceasta cunoștea semnalmentele sale anterior momentului depistării lui de către organele de poliție. Aceleași aspecte au fost consemnate și în procesul verbal din data de 11 august 2001, întocmit la ora 2030de către organele de poliție, în momentul depistării inculpatului. și îmbrăcămintea inculpatului au fost descrise în mod constant și de către martorul, precum și de către partea vătămată, în toate declarațiile pe care aceștia le-au dat în faza de urmărire penală. Și în fața instanței de fond, partea vătămată a declarat că, fără niciun dubiu, inculpatul este autorul faptei. Totodată, există procesul verbal de recunoaștere din grup, din care rezultă că atât partea vătămată, cât și martorul l-au recunoscut fără ezitare pe inculpat ca fiind autorul faptei, întocmindu-se și planșe foto în acest sens. Chiar inculpatul a declarat în faza de urmărire penală că a fost într-adevăr recunoscut din grup, atât de către partea vătămată, cât și de către martorul, ca fiind autorul faptei. Mai arată că instanța de apel a reținut în mod eronat că partea vătămată ar fi declarat că martorul a venit în fugă, deci nu era împreună cu ea la momentul faptei. Această situație nu este însă reală, întrucât, în toate declarațiile sale, partea vătămată a arătat că martorul se afla împreună cu ea, pe Calea, iar cel care a venit în fugă a fost inculpatul. Neconcordanțele care există între declarația martorului din cursul judecății în primă instanță și declarațiile acestuia din faza de urmărire penală sunt minore și se referă fie la locul unde se afla telefonul mobil la momentul sustragerii (agățat de brâul pantalonilor sau atârnat la gâtul părții vătămate), fie la vârsta inculpatului la data săvârșirii faptei (19-20 de ani ori 25 de ani). Aceste neconcordanțe nu sunt însă de natură să înlăture ca nesincere declarațiile martorului din cursul urmăririi penale. Mai mult, aceste neconcordanțe nu privesc modul de săvârșire a faptei sau identitatea autorului, fiind și explicabile în raport cu perioada mare de timp, aproximativ 7 ani, dintre data faptei și data audierii martorului de către instanța de fond. În ceea ce privește culoarea părului, dată fiind nuanța deschisă a acesteia la momentul respectiv și ora la care s-a întâmplat evenimentul, este posibil ca inculpatul să fi apărut în reflexele ca având șuvițe blonde, întrucât atât martorul, cât și partea vătămată l-au descris pe autorul faptei ca având șuvițe blonde. Cu privire la declarațiile favorabile inculpatului, date de către martorii și, solicită să se aibă în vedere, pe de o parte, că aceștia sunt prietenii lui din copilărie, iar, pe de altă parte, că ei nici nu au fost prezenți la locul săvârșirii faptei, motiv pentru care, în opinia acuzării, declarațiile lor nu pot fundamenta concluzia că fapta respectivă nu ar fi fost comisă de către inculpat, cu atât mai mult cu cât martorii respectivi au luat contact cu acesta abia ulterior momentului săvârșirii faptei.
Față de toate aceste aspecte, apreciază că vinovăția inculpatului a fost temeinic dovedită, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei instanței de apel și în parte a sentinței primei instanțe, în sensul deducerii corecte a prevenției, de la data de 11 august 2001 până la data de 16 august 2001 și respectiv al aplicării dispozițiilor art.118 lit.e din Codul penal, prin confiscarea de la inculpat a sumei de 800 RON, reprezentând contravaloarea bunului sustras, nerecuperat de către partea vătămată, care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Apărătorul ales al intimatului inculpat solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și menținerea, ca fiind legală și temeinică, a deciziei pronunțate de către instanța de apel, prin care inculpatul a fost achitat pentru infracțiunea de furt calificat.
Apreciază că, în mod corect, instanța de apel a constatat, pe baza declarațiilor martorilor propuși în apărare, a declarațiilor părții vătămate și martorului propus de aceasta, precum și pe baza celorlalte probe administrate în cauză, că inculpatul nu se face vinovat de comiterea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, neexistând probe certe care să înfrângă prezumția de nevinovăție de care beneficiază orice persoană. În mod corect a reținut instanța de apel că declarațiile date de către partea vătămată în faza de urmărire penală sunt contradictorii. Astfel, la un moment dat, partea vătămată a arătat că martorul (despre care, ulterior, a declarat că o însoțea) a venit în fugă. Având în vedere situația descrisă chiar de către partea vătămată, martorul respectiv nu a putut să vadă momentul în care s-a săvârșit infracțiunea de furt. De altfel, la dosar există ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 B din data de 13 decembrie 2004, prin care s-a constatat că urmărirea penală este incompletă, întrucât nu a fost elucidat tocmai aspectul anterior menționat și s-a dispus, totodată, audierea celor trei martori propuși de către inculpat încă din acea fază a procesului penal, apreciindu-se că aceasta este necesară pentru soluționarea cauzei. Martorii respectivi (, și ) nu au fost însă audiați în cursul urmăririi penale, acest lucru realizându-se abia în faza de cercetare judecătorească, când s-a realizat și reaudierea martorului, despre care partea vătămată declarase că a venit în fugă la locul faptei. Mai mult, în fața instanței de fond, ultimul martor a refuzat să se prezinte la 15 termene de judecată, iar, la momentul când s-a înfățișat, a declarat că nu îl recunoaște pe inculpat, nu-și amintește unde se afla la momentul în care partea vătămată a purtat discuția cu inculpatul, acesta din urmă aflându-se în grupul său de prieteni. Martorul respectiv a mai declarat că nu-și mai amintește nici că ar fi însoțit-o pe partea vătămată la domiciliul acesteia după comiterea faptei de furt, domiciliu care oricum se afla într-un sens opus sediului Secției 8 Poliție, unde a fost reclamată fapta. De asemenea, atât în actul de sesizare, cât și în hotărârea primei instanțe, se susține că inculpatul a fost recunoscut din grup, însă se face abstracție de faptul că martorul asistent menționat în procesele verbale de recunoaștere din grup nu există. Acest aspect rezultă din adresele Poliției R de Vede și ale Institutului Național pentru Evidența Persoanei, prin care se infirmă existența unei persoane cu datele de stare civilă ale pretinsului martor asistent. În aceste condiții, procesele verbale de recunoaștere din grup nu pot constitui în mod legal probe în acuzare. Apreciază că simplul fapt că martorii propuși de către inculpat încă din faza de urmărire penală sunt prieteni din copilărie ai acestuia nu constituie un motiv întemeiat pentru a se înlătura declarațiile lor. Solicită să se constate că și martorul propus de către partea vătămată era prietenul acesteia. Pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, este necesar ca, din probatoriul cauzei, să rezulte cu certitudine vinovăția persoanei trimise în judecată, ceea ce, pentru motivele anterior expuse, nu se întâmplă în speță. Dacă se va trece peste această apărare, solicită să se rețină, în circumstanțiere, faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale.
Intimatul inculpat, personal, având ultimul cuvânt, arată că își însușește concluziile formulate de către apărătorul său și lasă soluția ce se va pronunța la aprecierea instanței de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
PrinSentința penală nr.118/F din data de 18 februarie 2008, pronunțată în Dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 2 Bah otărât astfel:
În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit.e din Codul penal, a condamnat pe inculpatul G (fiul lui și, născut la data de 11 septembrie 1974 în B, CNP -) la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare.
În baza art.88 din Codul penal, a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 12 august 2001 și până la data de 16 august 2001.
În baza art.1 din Legea nr.543/2002 (modificată prin OUG nr.18/2003), a constatat pedeapsa grațiată integral și condiționat.
A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.7 din Legea nr.543/2002 (modificată prin OUG nr.18/2003).
În baza art.15 din Codul d e procedură penală, a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.
A constatat prejudiciul nerecuperat.
În baza art.191 alin.1 din Codul d e procedură penală, a obligat pe inculpat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.
Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria, analizând materialul probator administrat în cauză, a reținut următoarea situație de fapt:
La data de 11 august 2001, în jurul orelor 1845- 1900, în timp ce se afla pe Calea, în fața Băncii Post, inculpatul Gas ustras de la partea vătămată telefonul mobil marca Nokia 3310. Din declarațiile părții vătămate și ale martorului, care o însoțea, a rezultat că inculpatul venea din direcția opusă lor și, trecând pe lângă partea vătămată, i-a smuls telefonul care se afla prins de brâul pantalonilor acesteia. Imediat după sustragere, partea vătămată a strigat după inculpat, cerându-i să îi restituie telefonul, însă acesta luat-o la fugă. Atât partea vătămată, cât și martorul l-au observat pe inculpat, reținându-i semnalmentele și urmărindu-l până în momentul când acesta a ajuns pe una din străzile care dau în Strada -. După ce i-au pierdut urma, partea vătămată și martorul s-au deplasat pe Strada - -, unde au întâlnit o patrulă de poliție, căreia i-au relatat cele întâmplate, fiind îndrumați de aceasta către Secția 8 Poliție, pentru a depune plângere. În drum spre secția de poliție, partea vătămată, însoțită și la acel moment de martorul, l-a zărit pe inculpat îndreptându-se spre. Observând că este urmărit, inculpatul s-a oprit pe Strada - -, într-un grup de prieteni. Partea vătămată s-a apropiat de inculpat și i-a solicitat acestuia restituirea telefonului sustras, inculpatul refuzând și adresându-i cuvinte injurioase. La acel moment, unul dintre prietenii inculpatului a început să râdă de acesta pentru că fusese găsit de partea vătămată. persoanei respective, ca de altfel și discuția dintre inculpat și partea vătămată, au fost auzite de martorul, care se afla la 10 metri de aceștia, încercând să telefoneze dispeceratului poliției, pentru a anunța că l-au găsit pe cel care a sustras telefonul. În urma discuției purtate cu inculpatul, partea vătămată s-a îndreptat către casă, unde și-a anunțat familia despre eveniment, iar apoi a sunat la serviciul de telefonie, pentru a-și bloca cartela telefonică. Ulterior, partea vătămată a mers la poliție, însoțită de același martor, întorcându-se amândoi la locul unde îl lăsaseră pe inculpat, împreună cu agenții de poliție, în prezența cărora partea vătămată l-a identificat pe acesta.
Această situație de fapt a fost stabilită pe baza declarațiilor părții vătămate, coroborată cu declarațiile martorului, prezent la locul incidentului, precum și cu procesele verbale de recunoaștere din grup.
Judecătoria a apreciat că neconcordanțele minore existente între declarația dată de martorul în fața instanței de judecată și declarațiile acestuia din faza de urmărire penală - care privesc fie locul unde se afla telefonul la momentul sustragerii (agățat de brâul pantalonilor părții vătămate ori atârnat la gâtul acesteia), fie vârsta inculpatului la momentul săvârșirii faptei (19-20 de ani sau 25 de ani), fie împrejurarea că martorul nu și-a mai amintit modalitatea în care a fost depistat infractorul - nu sunt de natură a înlătura ca nesincere declarațiile inițiale ale acestuia, despre care chiar martorul a declarat cu ocazia judecății că le menține. sesizate, care nu privesc modalitatea de săvârșirea a faptei și nici persoana inculpatului (recunoscută de martor imediat după incident), au fost considerate explicabile avându-se în vedere perioada îndelungată (aproximativ 7 ani) scursă între momentul săvârșirii faptei și audierea martorului în fața instanței, timp în care acesta ar fi putut uita unele detalii învederate inițial organelor de urmărire penală.
În schimb, Judecătoria a înlăturat ca nesincere declarațiile martorilor și, propuși de apărare, în compania cărora inculpatul se afla la momentul discuției purtate cu partea vătămată (potrivit cărora persoana care a însoțit-o pe aceasta din urmă a rămas la o distanță de 50 de metri, astfel că nu putea auzi discuția respectivă), cu motivarea că, pe de o parte, aceste declarații nu se coroborează cu declarațiile părții vătămate și ale martorului, iar, pe de altă parte, martorii anterior menționați sunt prieteni din copilărie ai inculpatului, astfel că susținerile lor au fost influențate de relațiile strânse de afecțiune și loialitate care îi leagă de autorul faptei. În plus, în privința aceluiași aspect, declarațiile inculpatului însuși au fost contradictorii, arătând inițial că, la momentul când a fost găsit de partea vătămată, aceasta era singură, pentru ca, ulterior, să declare că era însoțită de o persoană de sex masculin.
Pentru aceleași motive, au fost înlăturate și declarațiile celor doi martori cu privire la înfățișarea inculpatului de la momentul faptei (cu referire la aspectul dacă acesta avea sau nu în păr șuvițe blonde), reținându-se totodată că descrierea fizică a autorului, făcută de partea vătămată și de martorul, corespunde semnalmentelor persoanei inculpatului, iar, în privința părului, date fiind nuanța lui deschisă și ora la care s-a întâmplat evenimentul, acesta putea apărea în reflexele ca având șuvițe blonde.
În consecință, Judecătoria a apreciat că declarațiile martorilor anterior menționați nu pot determina înlăturarea celorlalte probe administrate în cauză cu privire la autorul furtului și nu sunt în măsură să conducă la concluzia că fapta nu a fost săvârșită de către inculpat.
Fiind audiat, inculpatul a negat săvârșirea faptei, arătând că, în data de 11 august 2001, în jurul orei 1900, se afla la domiciliu, împreună cu mama sa, urmărind un meci de fotbal la televizor. În jurul orei 1910, după ce mama lui a plecat de acasă, inculpatul s-a deplasat spre Calea, ajungând în cele din urmă pe Strada - -, unde s-a întâlnit cu mai mulți prieteni pe care îi cunoștea din copilărie, printre care și martorii și. Până în momentul în care s-a întâlnit cu prietenii săi, inculpatul nu a făcut nicio oprire. În timp ce inculpatul stătea de vorbă cu prietenii respectivi, a sosit partea vătămată, însoțită de martorul, aceasta solicitându-i restituirea unui telefon mobil despre care susținea că i l-ar fi sustras. Inculpatul a negat fapta imputată și i-a cerut părții vătămate să îl lase în. După aproximativ 30 de minute, partea vătămată a revenit însoțită de către organele de poliție, afirmând în fața acestora că inculpatul este cel care i-ar fi sustras telefonul.
Judecătoria a apreciat că declarațiile inculpatului, prin care acesta a negat săvârșirea faptei, nu pot fi reținute, deoarece nu se coroborează cu declarațiile părții vătămate și ale martorului (prezent la momentul faptei), amândoi reținând semnalmentele inculpatului și recunoscându-l ulterior pe acesta fără niciun dubiu. De asemenea, a apreciat faptul că inculpatul nu a părăsit locul unde a fost găsit de către partea vătămată, fiind astfel prins acolo de către organele de poliție și împrejurarea că acesta nu avea o stare de spirit deosebită în momentul discuției purtate cu partea vătămată ca nefiind de natură a da naștere unei prezumții simple în favoarea inculpatului, în sensul nevinovăției sale, în condițiile în care s-au administrat probe certe din care rezultă că acesta a sustras telefonul mobil, fiind urmărit și găsit ulterior de către partea vătămată, astfel cum rezultă de altfel și din discuțiile purtate cu prietenii inculpatului, redate în declarațiile părții vătămate și ale martorului.
În drept, Judecătoria a constatat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit.e din Codul penal, varianta calificată fiind reținută în raport cu locul unde a fost săvârșită fapta, care îndeplinește condițiile prevăzute de art.152 lit.a din Codul penal pentru a fi considerat un loc public.
Sub aspectul laturii subiective, Judecătoria a reținut că inculpatul a acționat cu vinovăție în forma intenției directe, întrucât a prevăzut și a urmărit rezultatul socialmente periculos al faptei sale, constând în atingerea adusă patrimoniului părții vătămate, intenția acestuia fiind și calificată prin scopul însușirii pe nedrept, în vederea îmbogățirii proprii, a unui bun care aparținea altei persoane. Aceste aspecte au rezultat din modalitatea de săvârșire a elementului material, inculpatul smulgând telefonul de la brâul pantalonilor părții vătămate, în timp ce a trecut pe lângă aceasta, fugind ulterior de la locul faptei și refuzând restituirea bunului sustras la momentul când i s-a solicitat să-l predea de către proprietara lui.
La individualizarea pedepsei, Judecătoria a avut vedere, pe de o parte, atitudinea nesinceră a inculpatului (care a negat săvârșirea faptei), precum și faptul că prejudiciul infracțional suferit de partea vătămată nu a fost acoperit, însă, pe de altă parte, a ținut seama de cuantumul relativ redus al pagubei cauzate, de comportamentul anterior al inculpatului în societate, caracterizat prin lipsa antecedentelor penale și printr-o conduită corespunzătoare, precum și de intervalul mare de timp scurs de la data comiterii infracțiunii sesizate, apreciat ca fiind de natură să estompeze din impactul social al acesteia.
În baza art.88 din Codul penal, Judecătoria a dispus deducerea din pedeapsa aplicată inculpatului a perioadei de reținere și arestare preventivă, măsuri ce au fost dispuse în cursul urmăririi penale prin ordonanța nr.- din data de 11 august 2001 organelor de poliție și respectiv prin ordonanța nr.2546/P/2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București.
Având în vedere că durata pedepsei aplicate este mai mică de 5 ani, Judecătoria, în baza art.1 din Legea nr.543/2002 (modificată prin OUG nr.18/2003) a constatat pedeapsa respectivă ca fiind grațiată, integral și condiționat, atrăgând atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.7 din aceeași lege, privitoare la revocarea beneficiului grațierii în cazul săvârșirii cu intenție a unei noi infracțiuni în decurs de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Ținând seama de declarația părții vătămate din faza de judecată, instanța a luat act, în baza art.15 din Codul d e procedură penală, că aceasta nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, deși prejudiciul nu a fost recuperat.
În raport cu soluția de condamnare pronunțată în cauză, Judecătoria l-a obligat pe inculpat, în baza art.191 alin.1 din Codul d e procedură penală, la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Împotriva acestei sentințe,au declarat apelîn termenul legalParchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2(la data de 25 februarie 2008) șiinculpatul(la data de 03 martie 2008).
În apelul Parchetului, hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru nelegalitate, sub aspectul omisiunii deducerii din pedeapsa aplicată inculpatului a duratei reținerii din data de 11 august 2001 și respectiv sub aspectul neluării față de acesta a măsurii de siguranță prevăzute de art.118 lit.e din Codul penal, constând în confiscarea sumei de 800 lei (contravaloarea telefonului sustras și nerecuperat, pentru care partea vătămată nu s-a constituit parte civilă).
În apelul inculpatului, s-a solicitat în principal achitarea acestuia în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală, cu motivarea că nu există probe certe din care să rezulte că el este persoana care a sustras telefonul mobil al părții vătămate, iar în subsidiar reducerea pedepsei la care a fost condamnat în primă instanță, prin aplicarea dispozițiilor art.74 - 76 din Codul penal.
PrinDecizia penală nr.568/A din data de 06 octombrie 2008, pronunțată în Dosarul nr-, Tribunalul București - Secția I-a Penală a hotărât astfel:
A respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2
A admis apelul declarat de inculpatul G, a desființat în parte sentința penală atacată și, rejudecând cauza în fond, a decis următoarele:
n baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală, a achitat pe inculpatul G pentru infracțiunea prevăzută de art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit.e din Codul penal.
În baza art.383 din Codul d e procedură penală, a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la data de 11 august 2001 până la data de 16 august 2001 inclusiv.
A luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.
A dispus să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare privind apelul Parchetului.
A obligat pe partea vătămată la plata sumei de 50 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă cu certitudine că inculpatul este cel care a sustras telefonul mobil al părții vătămate.
În acest sens, a reținut că înseși declarațiile inițiale ale părții vătămate sunt contradictorii, motiv pentru care s-a și constatat prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 B din data de 13 decembrie 2004 că urmărirea penală este incompletă, fiind necesară audierea martorilor, și, indicați de inculpat în apărare ca fiind persoanele din grupul de prieteni cu care se afla când a fost identificat de către partea vătămată, precum și reaudierea martorului, în condițiile în care partea vătămată a declarat că acesta "a venit în fugă", deci nu o însoțea pe stradă la momentul faptei, probe care însă nu au mai fost administrate în cursul urmăririi penale.
Inițial, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 B din data de 28 februarie 2006, dar prin Sentința penală nr.1276 din data de 06 iunie 2006, pronunțată în Dosarul nr-, instanța astfel sesizată a dispus restituirea cauzei la același parchet, în vederea prezentării materialului de urmărire penală, constatându-se că inculpatul nu a fost legal citat la noua adresă stabilită încă din data de 09 septembrie 2005, nefiind efectuate verificări în acest sens la.
La reluarea cercetării judecătorești, în declarația concisă luată părții vătămate, aceasta a declarat că îl recunoaște fără niciun dubiu pe inculpatul prezent în sala de judecată ca fiind cel care i-a sustras telefonul.
Martorul, prietenul care o însoțea pe partea vătămată, a fost citat la 15 termene de judecată cu mandate de aducere, dispunându-se inclusiv aducerea lui cu însoțitor, pentru același martor fiind aplicate și numeroase amenzi. În momentul în care s-a prezentat pentru audiere, martorul a afirmat că partea vătămată avea telefonul agățat la gât, că nu își mai amintește cum era îmbrăcată persoana care a sustras telefonul, dar avea în jur de 19-20 de ani și că își menține declarațiile de la urmărirea penală.
În faza de urmărire penală, atât partea vătămată, cât și martorul au menționat că persoana care a sustras telefonul de la brâul celei dintâi avea șuvițe blonde în păr (din fotografiile judiciare nerezultând însă această împrejurare) și avea în jur de 25-26 de ani.
Tribunalul a apreciat că discrepanțele între aceste declarații nu sunt minore, astfel cum a considerat instanța de fond, cu atât mai mult cu cât, în procesul verbal de recunoaștere din grup, este consemnat ca martor asistent numitul (domiciliat în R de Vede,-, județul T), persoană care nu figurează însă în evidențele Poliției municipiului R de Vede și nici în evidențele, împrejurare față de care procesul verbal respectiv nu poate constitui o probă în acuzare.
Tribunalul a mai reținut că, în cursul urmăririi penale, partea vătămată nu a explicat de ce a fost nevoie să meargă la domiciliu, pentru a bloca telefonul după ce l-a identificat pe inculpat în grupul de prieteni iar acesta a negat sustragerea acelui bun, din moment ce prietenul care a însoțit-o permanent, inclusiv la întâlnirea respectivă, avea un telefon mobil asupra sa, de la care a și anunțat poliția despre locul unde se găsea inculpatul.
În schimb, martorii propuși de inculpat și audiați în cursul cercetării judecătorești ( și, aflați în grupul de prieteni) au susținut declarațiile constante ale acestuia, în sensul că inculpatul a sosit la locul unde se afla grupul respectiv fără telefon mobil, cu un mers normal, a negat sustragerea bunului, iar martorul cu care a venit partea vătămată a stat la distanță.
Chiar dacă martorii menționați sunt prieteni din copilărie ai inculpatului, iar declarațiile lor ar fi putut fi influențate de relațiile de afecțiune și loialitate, astfel cum a motivat instanța de fond înlăturarea susținerilor acestora, Tribunalul a constata că același tip de relații existau la momentul faptei și între partea vătămată și martorul, care era prietenul său.
Or, în lipsa altor probe din care să rezulte că inculpatul este cel care ar fi sustras telefonul mobil și având în vedere că acesta nu a părăsit locul unde a fost găsit de către partea vătămată și nici nu s-a opus la reținerea sa după aproximativ 2 ore de la acea întâlnire, când partea vătămată a venit însoțită de organele de poliție, Tribunalul a apreciat că operează o prezumția simplă în favoarea inculpatului, în sensul nevinovăției sale, susținută de altfel în mod constant de către acesta pe tot parcursul procesului penal.
Împotriva acestei decizii,a declarat recurs în termenul legal(la data de 09 octombrie 2008)Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care, în motivele scrise întocmite la data de 16 decembrie 2008, susținute și cu ocazia dezbaterilor, invocând cazul de casare prevăzut deart.3859alin.1 pct.18din Codul d e procedură penală, a criticat hotărârea respectivă sub aspectul comiterii de către instanța de apel a unei grave erori de fapt, cu consecința pronunțării unei soluții greșite de achitare a inculpatului.
Cu ocazia judecării recursului, Curtea a procedat nemijlocit la ascultarea inculpatului G, conform dispozițiilor art.38514alin.11din Codul d e procedură penală, acesta menținându-și poziția procesuală de nerecunoaștere a săvârșirii infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, conform declarației atașate la fila 21 din dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivul invocat de Parchet, precum și din oficiu, în limita cazurilor de casare prevăzute în art.3859alin.3 din Codul d e procedură penală, Curtea constată cărecursulcu care a fost sesizatăeste nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:
Instanța de apel a pronunțat în mod legal și temeinic o hotărâre de achitare a inculpatului G, întrucât din ansamblul probelor administrate, corect interpretate și evaluate de către instanța respectivă, nu rezultă cu certitudine că acesta este într-adevăr autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Contrar celor susținute de Parchet, Curtea constată că nu există o contradicție evidentă, esențială și neechivocă între situația de fapt ce rezultă din probatoriul cauzei și cea reținută prin hotărârea atacată, pentru a fi incident cazul de casare invocat în susținerea recursului.
În acest sens, Curtea reține că singura probă care confirmă acuzația adusă inculpatului este reprezentată de declarațiile părții vătămate, care însă, pe de o parte, sunt generatoare de serioase îndoieli asupra realității celor afirmate de către aceasta, iar, pe de altă parte, nu se coroborează în mod credibil cu fapte sau împrejurări ce rezultă din restul probatoriului, pentru a putea servi la aflarea adevărului, conform art.75 din Codul d e procedură penală.
Astfel, Curtea constată că, în plângerea formulată la Secția 8 Poliție chiar în ziua faptei reclamate (11 august 2001), partea vătămată, referindu-se la autorul furtului (comis în jurul orei 1845), îl descrie pe acesta extrem de sumar, precizând doar că este vorba despre"un individ în vârstă de aproximativ 25 de ani"(fila 26, ).
Cu toate acestea, cu ocazia întocmirii procesului verbal de cercetare la fața locului, în aceeași zi, la ora 2000, partea vătămată oferă numeroase detalii despre semnalmentele autorului furtului, precizând că acesta este"o persoană de aproximativ 25 ani, înălțime 1,70, constituție astenică, păr tuns scurt cu șuvițe blonde, putând un tricou fără mâneci de culoare roșie, pantaloni scurți în carouri și, în picioare, adidași fără șosete"(fila 23, ), aspecte reiterate întocmai și într-o declarație ulterioară (fila 27, ).
Aspectul evidențiat face să planeze un dubiu serios asupra identității între persoana astfel descrisă de către partea vătămată (care este practic însuși inculpatul) și autorul real al faptei, cu atât mai mult cu cât, între timp, respectiv în jurul orei 1930, partea vătămată a avut ocazia să îl întâlnească personal pe inculpat și chiar să discute nemijlocit cu el, ocazie cu care i-a reproșat furtul telefonului mobil, fapt negat însă de acesta.
În aceste condiții, există o mare de probabilitate ca descrierea amplă făcută de partea vătămată autorului faptei după J de oră de la momentul anterior menționat și, ulterior, recunoașterea acestuia în persoana inculpatului să se bazeze pe semnalmentele sesizate de partea vătămată la chiar persoana întâlnită (asimilată imediat celei despre care pretinde că i-a furat telefonul mobil), îndoiala ce decurge din această probabilitate profitându-i, bineînțeles, inculpatului.
Această concluzie este cu atât mai firească cu cât este greu de crezut că, în decurs de maximum câteva zeci de secunde cât a durat furtul telefonului mobil și părăsirea în fugă a locului faptei de către autor, partea vătămată, luată în mod evident prin surprindere de acțiunea respectivă, ar fi putut remarca atât de multe elemente de identificare a făptuitorului, cum sunt cele menționate de aceasta cu ocazia cercetării la fața locului.
De asemenea, Curtea constată că, după întâlnirea cu partea vătămată (care s-a produs în jurul orei 1930), inculpatul a rămas în locul respectiv timp de o oră, fără a întreprinde vreo acțiune de sustragere, deși aceasta îl avertizase că va sesiza organele de poliție despre faptul că i-ar fi furat telefonul mobil, astfel că, la ora 2030, inculpatul a fost reținut în același loc, fără a opune rezistență și condus la sediul Secției 8 Poliție, după cum rezultă din procesul verbal întocmit cu acea ocazie (fila 22, ).
Acest comportament al inculpatului, care este oricum total atipic pentru o persoană care ar fi avut motive serioase de a se teme de intervenția organelor de poliție, este și contrar modului în care a procedat cu doar aproximativ 2 ore înainte autorul faptei, despre care însăși partea vătămată a declarat că, după comiterea furtului, a dispărut în fugă, luând-o pe niște străduțe lăturalnice pentru a i se pierde urma.
Totodată, Curtea constată că, în pofida intervenției prompte a organelor de poliție, sesizate de partea vătămată, telefonul mobil sustras nu a fost niciodată găsit, nici asupra inculpatului, nici asupra vreunei alte persoane despre care să se poată dovedi că ar avea o legătură cu acesta.
În ceea ce îl privește pe martorul, Curtea constată că, în faza de urmărire penală, acesta a susținut necondiționat varianta prezentată de partea vătămată, descriindu-l chiar pe autorul faptei cu aceleași cuvinte folosite de aceasta (fila 41, ) - lucru explicabil având în vedere că partea vătămată era la acel moment prietena sa, dar îndoielnic asupra obiectivității și credibilității afirmațiilor sale - pentru ca, în cursul judecății (fila 144, dosar de fond), să facă referire la numeroase aspecte neconcordante, care pun sub semnul întrebării calitatea sa de veritabil martor ocular, precizând că telefonul mobil sustras se afla la gâtul părții vătămate (deși aceasta afirmă că îl purta la brâul pantalonilor), că nu își mai amintește semnalmentele autorului furtului pentru a-l putea identifica în persoana inculpatului prezent la audierea lui (cu toate că, în cursul urmăririi penale, prezentase numeroase detalii cu privire la persoana acestuia, în mod surprinzător perfect identice cu cele reținute de către partea vătămată, deși capacitatea de observație a două persoane diferite este, în mod normal, și ea diferită, cel puțin în ceea ce privește elementele de amănunt nesemnificative, ca de exemplu împrejurarea că pantalonii purtați de făptuitor erau "în carouri" sau că acesta purta "adidași fără șosete"), că, în schimb (printr-o curioasă manifestare a unei memorii selective, expuse scurgerii aceluiași interval de timp), reține vârsta autorului faptei ca fiind"în jur de 19-20 de ani"(în condițiile în care inculpatul avea la momentul respectiv aproape 27 de ani), că, după sustragerea telefonului mobil aparținând prietenei sale, a pornit în urmărirea făptuitorului, "până în momentul în care infractorul a sărit într-o curte în care era un câine", renunțând astfel la urmărirea lui pentru că"i-a fost teamă de câine"(situație niciodată prezentată anterior nici de către martorul în discuție, nici de către partea vătămată, nici de către vreo altă persoană), că, după ce autorul faptei a sărit în curtea menționată, el nu l-a mai întâlnit pe acesta până când a ajuns la poliție (situație diferită de cea prezentată de martor în cursul urmăririi penale - filele 44-45, - când a declarat că a fost prezent la întâlnirea dintre partea vătămată și cel pe care l-a identificat ca fiind făptuitorul și a auzit discuția purtată între aceștia, fapte petrecute anterior intervenției organelor de poliție) și respectiv că nu știe "cum a fost depistat infractorul" (cu toate că, în faza de urmărire penală, martorul declarase că, împreună cu partea vătămată și cu un echipaj de poliție, s-a deplasat la locul unde a fost găsit inculpatul - fila 42, ).
Pentru motivele arătate, Curtea concluzionează că prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpatul potrivit art.52și art.66 alin.1 din Codul d e procedură penală nu a fost răsturnată prin probe temeinice care să permită a se stabili cu certitudine că acesta este autorul infracțiunii reținute în sarcina sa prin actul de sesizare, împrejurare în raport cu care singura soluție legală ce poate fi pronunțată în cauză este cea de achitare a acestuia, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală, astfel cum în mod just a decis și instanța de apel.
Față de toate aceste considerente și având în vedere că, din oficiu, nu se constată motive legale de casare a deciziei atacate, Curtea, în temeiul art.38515pct.1 lit.b din Codul d e procedură penală, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
În temeiul art.192 alin.3 din Codul d e procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
În temeiul art.189 alin.1 și 2 din Codul d e procedură penală și art.3 alin.1 din Protocolul nr.-/2008 încheiat între Ministerul Justiție și, onorariul parțial al avocatului din oficiu (care a asigurat asistența juridică obligatorie a intimatului inculpat G la termenul din data de 19 ianuarie 2009, în lipsa apărătorului ales al acestuia), în cuantum de 25% din suma de 200 lei menționată în delegația nr.- eliberată de Baroul București, va fi suportat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva Deciziei penale nr.568/A din data de 06 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția I-a Penală în Dosarul nr-.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parțial al avocatului din oficiu, în sumă de 50 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.jud.
Ex.3 / 27.02.2009
/ -
- 2.
Președinte:Vasile BăjanJudecători:Vasile Băjan, Niculae Stan, Carmen Veronica
