Mărturia mincinoasă (art. 260 cod penal). Decizia 59/2010. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 59/
Ședința publică de la 29 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ion Avram
JUDECĂTOR 2: Liviu Herghelegiu
JUDECĂTOR 3: Petruș Dumitru
Grefier - - -
-.-.-.-.-.-.-.-.-.-
Ministerul Public reprezentat de procuror - procuror șef secție judiciară în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați
La ordine fiind judecarea recursului declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL GALAȚI împotriva deciziei penale nr. 350 din 5.10.2009 pronunțată de Tribunalul Galați, privind pe inculpatul.
La apelul nominal a răspuns intimatul inculpat, în stare de deținere și asistat de avocat - care substituie pe avocat, apărător desemnat din oficiu.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, în sensul că prezenta cauză a fost repusă pe rol pentru a se atașa fișa de cazier judiciar privind pe inculpat, după care;
Nemaifiind alte cereri de formulat și acte de depus, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri:
Reprezentantul Parchetului, având cuvântul, precizează că la data de 18 decembrie 2009 pus concluzii detaliate pe fond. concluziile formulate, apreciază că recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Galați este fondat pentru motive de nelegalitate a hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză prin care s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Arată că instanța de control judiciar a reținut că inculpatul, dat fiind calitatea pe care o avea în dosar, se putea prevala de dreptul la tăcere și, prin urmare, fapta acestuia de a refuza să dea declarații în fața instanței de judecată nu antrenează răspunderea penală în sensul dispozițiilor art. 260 din Codul penal.
Față de situația concretă și raportat la actele din dosar rezultă că a avut calitatea de4 învinuit în dosar, alături de celălalt coinculpat, ulterior față de acesta s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, soluție care față de a rămas definitivă. În aceste condiții, prin actul de sesizare al instanței emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați, procurorul l-a trecut pe în citativ în calitate de martor și,prin urmare, dobândit această calitate el a fost audiat în fața instanței de judecată și poziția acestuia de a nu da declarații se circumscrie disp.art. 260 din Codul penal.
Solicită admiterea recursului declarat, casarea ambelor hotărâri și în rejudecare să se dispună condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 260 alin.1 din Codul penal cu aplicarea art. 37 lit.a Cod penal, să se constate că fapta din prezenta cauză este săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie față de o pedeapsă de 4 ani aplicată prin sentința penală nr. 2844/2003 a Judecătoriei Galați, cu un rest rămas neexecutat de 491 de zile, să se dispună revocarea liberării condiționat pentru rest, să se dispună contopirea și să se aplice acestuia o pedeapsă rezultantă care nu poate fi mai mare de 2 ani și 6 luni având în vedere că această cauză a fost trimisă în rejudecare în apelul declarat de inculpat.
Avocat, având cuvântul, consideră că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați este nefondat. Apreciază că în mod corect instanța a dispus achitarea inculpatului, avându-se în vedere și poziția inculpatului din dosar.
Solicită respingerea recursului declarat ca fiind nefondat, cu onorariu pentru apărător din oficiu.
Intimatul inculpat solicită respingerea recursului ca fiind nefondat.
CURTEA:
Asupra recursului penal de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr- Parchetul de pe lângă Tribunalul Galația formulat recurs împotriva deciziei penale nr. 350/A din 5.10.2009 a Tribunalului Galați, pronunțată în dosarul nr-.
Prin decizia penală nr. 350/A din 5.10.2009 a Tribunalului Galați, pronunțată în dosar nr- a fost respins ca nefondat apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați împotriva sentinței penale nr. 2209/15.12.2008 a Judecătoriei Galați, pronunțată în dosarul nr-.
Pentru a hotărî astfel instanța de apel, Tribunalul Galați, a avut în vedere că prin sentinta penala nr. 2209/14.12.2008 a Judecatoriei G s-a dispus,în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod proc. penală, în referire la art. 10 alin. 1 lit. d Cod proc. penală, achitarea inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 Cod penal, întrucât faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii.
În temeiul art. 192 alin. 3 Cod proc. penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lasate în sarcina acestuia, iar potrivit art. 189 Cod proc. penală, onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 100 lei, va fi avansat din fondul Ministerului Justiției, în contul Baroului de avocați
Pentru a hotarî astfel, Judecatoria G a retinut urmatoarele:
La data de 30.05.2003, inculpatul a fost audiat, în prezența unui avocat desemnat din oficiu, cu privire la faptul că in cursul lunilor februarie - martie 2003, l-ar fi ajutat pe numitul să valorifice o combină muzicală sustrasă de acesta din locuința unui vecin al său.
Ulterior, la data de 17.07.2003 s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. 1 Cod proc. penală, începerea urmăririi penale față de numitul și de inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 208 - 209 Cod penal.
La data de 05.11.2003 s-a adus la cunoștință inculpatului că este învinuit de săvârșirea infracțiunii prev. de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a și i Cod penal, constând în aceea că, la data de 25.02.2003, împreună cu numitul au pătruns în locuința numitului de unde au sustras o combină muzicală marca Philips.
Inculpatul a refuzat să semneze procesul verbal prin care i se aducea la cunoștință învinuirea și să dea declarație în calitate de învinuit.
Prin rechizitoriul nr. 5624/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați s-a dispus punerea în mișcarea a acțiunii penale și s-a sesizat instanța de judecată cu privire la fapta săvârșită de numitul, prev. de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. i Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal și s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului pentru infracțiunea prev. de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. i Cod penal, acesta fiind menționat în citativul actului de inculpare inculpatul ca martor.
La termenul de judecată din data de 05.04.2005, în dosarul nr. 3484/P/2003 al Judecătoriei Galați, inculpatul, aflat în stare de arest, a fost adus în fața instanței de judecată pentru a fi audiat în calitate de martor din lucrări.
La acel moment, inculpatul a arătat că nu a dat și nu a semnat nici o declarație în cursul urmăririi penale și a refuzat să depună jurământul de martor și să depună mărturie.
Prin rechizitoriul nr.2462/P/2005 din data de 29.12.2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galațis -a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 260 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal - ce face obiectul prezentei judecati - constând in aceea că, la data de 05.04.2005, inculpatul, în calitate de martor, a refuzat să declare tot ce cunoaște "despre combina muzicală furată de către numitul ".
Prima instanta a retinut ca, pentru dobândirea calității procesuale de martor (calitate acordată inculpatului în momentul sesizării instanței judecătorești prin rechizitoriul nr. 5624/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați ), este necesară îndeplinirea a trei condiții: să existe un proces în curs de desfășurare în fața organelor judiciare, să existe o persoană fizică ce cunoaște fapte sau împrejurări de natură a contribui la aflarea adevărului în cauză, iar această persoană să fie ascultată de către organele judiciare.
Inculpatul a fost audiat în faza actelor premergătoare, anterior începerii urmăririi penale împotriva sa și a numitului, la data de 30.05.2003, iar ulterior începerii urmăririi penale, la data de 17.07.2003, inculpatul a refuzat să fie audiat în calitate de învinuit pentru a nu contribui la propria încriminare.
Faza actelor premergătoare constituie o activitate de investigare pentru identificarea mijloacelor de probă, inclusiv a persoanelor care pot fi audiate în calitate de martor, persoane care nu sunt audiate sub prestare de jurământ, momentul ce declanșează procesul penal constituindu-l începerea urmăririi penale.
Prin urmare, până la data de 05.04.2005, când inculpatul a fost adus în fața instanței de judecată, acesta nu fusese audiat de un organ judiciar în cadrul unui proces penal, astfel că nu dobândise calitatea de martor.
Prin refuzul de a depune jurământul de martor, prev. de art. 85 Cod proc. penală, inculpatul nu a dobândit nici ulterior calitatea procesuală de martor.
Din declarația inculpatului (file 9, 10 dosar instanță) reiese faptul că instanța de judecată, luând act de refuzul său i-a aplicat o amendă judiciară, aspect care nu reiese însă din conținutul încheierii de ședință din data de 05.04.2005, dar care este posibil să fi fost avut în vedere de instanța de judecată pentru a-l determina pe inculpatul să declare tot ce cunoaște în legătură cu cele ce urma să fie întrebat.
Dispozițiile procedurale cu privire la astfel de situații, în care o persoană, deși are cunoștință despre împrejurări ale unor fapte penale refuză să depună jurământul de martor, fără a se afla în vreuna din situațiile de excepție când legea permite refuzul depunerii mărturiei, sunt lacunare.
Instanța apreciază că o astfel de situație este similară celei în care persoana care poate contribui la aflarea adevărului refuză să se prezinte în instanță, chiar în condițiile în care suportă consecințe pecuniare.
Instanța observă că inculpatul nu s-a prezentat la termenul de judecată din data de 05.04.2005 de bună voie, ci a fost adus, întrucât era arestat în altă cauză, astfel că și-a precizat în mod expres refuzul de a participa în procesul penal ca martor.
Dacă acesta s-ar fi aflat în stare de libertate și nu s-ar fi prezentat în fața instanței de judecată, lipsa acestuia ar fi fost echivalentă poziției exprimate la termenul de judecată, situație în care, dat fiind reglementările actuale, nu ar fi apărut elemente specifice infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției.
Prima instanța nu reținut apărarea inculpatului, în sensul achitării în temeiul art. 10 lit. a Cod proc. penală, dispoziție care se referă la inexistența faptei în materialitatea sa și nu la o calificare juridică greșită dată unei stări de fapt existente.
Pentru motivele aratate mai sus, prima instanța a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 260 alin. 1 Cod penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod proc. penală în ref. la art. 10 lit. d Cod proc. penală.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel in termen Parchetul de pe lângă Judecatoria G solicitând desfiintarea acesteia pentru motive de nelegalitate.
Astfel, Parchetul a invocat faptul ca poate fi subiect al infractiunii de marturie mincinoasa si persoana care nu a depus juramântul, intrucât dispozitiile art. 260 Cod penal nu prevad expres obligatia indeplinirii acestei forme.
În cazul intimatului nu exista nici o interdictie legala pentru ascultarea acestuia ca martor, iar din materialul probator administrat a rezultat ca acesta a refuzat sa depuna declaratie ca martor desi avea cunostinta despre imprejurari ale unei fapte penale cu privire la care a fost intrebat.
Audiat de catre instanta de apel, intimatul inculpat a recunoscut ca a refuzat sa depuna declaratie ca martor intr-o cauza in care in care fusese si el cercetat pentru savârsirea infractiunii de furt.
Prin concluziile depuse la dosar de catre aparatorul sau, intimatul inculpat a solicitat respingerea apelului ca nefondat intrucit el nu indeplinea conditiile pentru audierea sa ca martor, reiterind o parte din considerentele primei instante.
Tribunalul Vranceaa reținut că apelul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
Refuzul inculpatului de a participa în procesul penal ca martor, în condițiile în care cunoștea aspecte în legătură cu fapta numitului, este de necontestat, existând în materialitatea sa.
Astfel, din declarațiile martorilor și, audiați în mod nemijlocit în cursul cercetării judecătorești de catre prima instanta, reiese că inculpatul îl cunoștea pe numitul, iar din declarația martorului - reiese faptul că inculpatul era împreună cu numitul la momentul când acesta a vândut martorului combina muzicală sustrasă de la martorul. Cu privire la refuzul de a depune declaratie in fata instantei, acesta nu este contestat nici de catre intimat, ci doar justificat de imprejurarea ca fusese si el cercetat ca invinuit pentru aceeasi infractiune de furt.
În art.14 pct.3 lit.g din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, pact ratificat de România prin Decretul nr.212/31.12.1974 si care face parte din dreptul nostru intern potrivit art.20 pct.1 din Constituție, se prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăși sau să se recunoască vinovată, deci un veritabil drept la tăcere. Tribunalul apreciaza ca această dispoziție confera martorului dreptul de nu fi obligat să declare ceva prin care indirect s-ar recunoaște și el vinovat.
De altfel solutia de scoaterea de sub urmărire penală intimatului pentru infracțiunea prev. de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. i Cod penal dispusa prin rechizitoriul nr. 5624/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați nu este definitiva, ea putând fi ulterior infirmata de catre procurorul ierarhic superior.
Cât privește privilegiul împotriva auto -incriminării sau dreptul la tăcere, Curtea europeana a drepturilor omului a stabilit că acestea sunt în general recunoscute de standardele internaționale, care le leagă de conținutul procedurii echitabile. Scopul lor este să îl protejeze pe acuzat de acțiunile necorespunzătoare ale autorităților și astfel, să se evite erorile judiciare. Dreptul la absența auto-incriminării vizează, în primul rând, respectarea voinței persoanei acuzate de a păstra tăcerea și presupune ca, în cauzele penale, acuzarea să facă dovada împotriva acuzatului, fără a obține probe prin metode coercitive sau opresive împotriva voinței acuzatului.
Tribunalul a apreciat ca martorul, care riscă prin declarația sa să se pună în mișcare împotriva sa o procedură penală, are un drept la tăcere cum ar fi în cazul soțului și rudelor apropiate precum și în alte situații când nu este obligat în mod expres de lege să depună mărturie, să denunțe sau să sesizeze.
De altfel in alte legislatii europene, cum ar fi Codul d e procedură penală austriac, prin art. 152, este stabilit expres ca nu sunt obligate să depună ca martori persoanele care riscă prin declarația lor de martor să se pună în mișcare împotriva lor o procedură penală.
Întrucît intimatului nu-i poate fi atribuita calitatea de martor in cauza penala aratata mai sus impotriva vointei sale, Tribunalul a apreciat ca acesta nu indeplineste conditiile privind calificarea subiectului activ al infractiunii prev. de art. 260 Cod penal.
În consecinta, solutia data de catre prima instanta de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod proc. penală, în referire la art. 10 alin. 1 lit. d Cod proc. penală, a inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 Cod penal, întrucât faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii este legala.
Tribunalul a înlăturat motivarea primei instante, in sensul ca inculpatul nu intruneste conditiile pentru a fi subiectul activ calificat al infractiunii de marturie mincinoasa, intrucât nu dobândise calitatea de martor nici până la data de 05.04.2005, când a fost adus în fața instanței de judecată, nefiind audiat de un organ judiciar în cadrul unui proces penal, si nici ulterior datorita refuzului de a depune jurământul de martor, prev. de art. 85 Cod proc. penală.
Astfel dispozitiile cuprinse in Codul d e procedura penala nu impun obligatia ca martorul sa fi fost audiat obligatoriu in cursul urmaririi penale inainte de a fi audiat de catre instanta, iar depunerea juramântului nu este o conditie obligatorie prev. de dispozitiile art. 260 Cod penal, pentru savirsirea infractiunii de marturie mincinoasa prin varianta refuzului de a declara tot ce stie privitor la imprejurarile esentiale asupra carora a fost intrebat.
Pentru considerentele de mai sus, Tribunalul a confirmat hotarârea apelata pe baza propriei motivari ce vine sa inlocuiasca motivarea primei instante si a dispus in baza art. 379 pct. 1 lit. b Cod proc. penala, respingerea ca nefondat a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecatoria G.
Împotriva deciziei penale nr. 350/A din 5.10.2009 a Tribunalului Galați, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, criticând soluția instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs s-a arătat că se constată că instanța de apel a înlăturat motivarea instanței de fond care a stat la baza soluției de achitare, în sensul că inculpatul nu putea fi subiect activ calificat al infracțiunii de mărturie mincinoasă întrucât nu dobândise calitatea de martor la 5.04.2005 când a fost adus în fața instanței de judecată, nefiind audiat de un organ judiciar în cadrul unui proces penal și nici ulterior datorită refuzului de a depune jurământul de martor prevăzut de art. 85 Cod penal.
A avut în vedere instanța de apel, în mod corect, sub acest aspect, faptul că dispozițiile din Codul d e procedură penală nu impun obligația ca martorul să fie audiat în cursul urmăririi penale înainte de a fi audiat de instanța de judecată, iar depunerea jurământului nu este o condiție obligatorie prevăzută de art. 260 Cod penal pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prin varianta refuzului de a declara tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat.
Nu sunt însă de acord cu menținerea soluției de achitare a inculpatului și motivarea pe care a făcut-o instanța de apel în susținerea acestei soluții.
A considerat instanța de apel că refuzul inculpatului de a depune declarație în fața instanței este justificat de împrejurarea că fusese și el cercetat ca învinuit pentru aceeași infracțiune.
A arătat că martorul care riscă ca prin declarația sa să pună în mișcare împotriva sa o procedură penală are un drept la tăcere și că această apreciere a instanței este una incorectă.
Martorul, conform art. 260 Cod penal, este persoana care are cunoștință de o faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză și este ascultată în acea cauză.
Cunoscând direct împrejurările de fapt care fac obiectul cauzei, martorul este cel care prin depozițiile pe care le face contribuie la aflarea adevărului și la soluționarea justă a cauzei.
Pentru aceasta este necesar ca martorul să aibă o atitudine corectă, să dea declarații, să manifeste sinceritate și să nu ascundă nimic din ceea ce știe în legătură cu împrejurările în privința cărora a fost întrebat.
Rațiunea incriminării infracțiunii de mărturie mincinoasă este aceea de a determina martorii pe de o parte să facă declarații și pe de altă parte să declare adevărul.
Motivarea instanței cum că acesta ar beneficia de un drept la tăcere este în afara pre vederilor legale în vigoare.
Codul d e procedură penală a prevăzut situațiile în care martorul nu este obligat să depună mărturie, respectiv persoana care are obligația de a păstra secretul profesional ( art.79), soțul și rudele apropiate ( art. 80).
Legiuitorul a instituit și incompatibilitatea între calitatea de parte în proces și cea de martor.
Rațiunea acestea constă însă în aceea că părțile sunt ascultate în această calitate iar declarațiile lor constituie mijloace de probă.
Dacă o persoană pierde sau renunță la calitatea de parte ea poate deveni martor. În cauza de față, chiar dacă inculpatul a fost inițial cercetat alături de pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, față de el s-a dat soluție de scoatere de sub urmărire penală (a se vedea filele 17-19 din dosarul nr. 2462/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați ).
Fiind scos de sub urmărire penală, a pierdut calitatea de parte în cauză.
Datorită acestui fapt procurorul, prin rechizitoriu, i-a stabilit calitatea de martor și l-a propus în citativ în această calitate.
Împotriva soluției de scoatere de sub urmărire penală nu s-a făcut plângere. Totodată această soluție nu a fost infirmată, fiind una definitivă.
Pe cale de consecință, calitatea lui în fața instanței de judecată investită cu soluționarea cauzei privind pe era aceea de martor care avea obligația să declare tot ceea ce știe cu privire la activitatea infracțională a celui trimis în judecată.
Instanța de judecată i-a adus la cunoștință că va fi audiat în calitate de martor, i-a cerut să depună jurământul și să facă declarații iar inculpatul a refuzat.
Din declarațiile pe care le-a dat în fața instanțelor rezultă în mod clar că inculpatul a înțeles că are doar calitatea de martor cu privire la fapta reținută în sarcina lui.
Chiar în fața instanței de apel inculpatul a arătat că a știut calitatea pe care o are și nu a putut indica nici un motiv pentru care a refuzat să facă mărturie.
Ca urmare, inculpatul a conștientizat că față de el, ca parte, procesul penal s-a încheiat, a cunoscut că depozițiile sale vizau stabilirea adevărului referitor la faptele inculpatului și nu urmăreau propria incriminare.
Dreptul la tăcere pentru a nu se autoincrimina la care face referire instanța de apel este recunoscut doar învinuitului sau inculpatului, conform art. 70 alin. 2 Cod proc.penală.
Ori, pierduse calitatea de învinuit ca urmare a scoaterii de sub urmărire penală, calitatea sa fiind de martor, aceste dispoziții legale nu-i sunt aplicabile.
Și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că persoanele față de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală dobândesc calitatea de martori ( decizia penală nr. 249/13.01.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ).
Refuzul inculpatului de a participa ca martor în condițiile în care cunoștea aspecte în legătură cu fapta lui este de necontestat, fapt de altfel reținut de instanța de apel.
Din declarațiile martorilor și, audiați nemijlocit de prima instanță, rezultă că inculpatul îl cunoștea pe iar din declarația lui - reiese că inculpatul era cu la momentul când acesta i-a vândut martorului combina muzicală pe care o sustrăsese de la.
În concluzie inculpatului i-a fost atribuită legal calitatea de martor iar acesta, deși cunoștea calitatea sa, a refuzat să depună jurământul de martor, să facă declarații și să indice împrejurările importante pe care le știa cu privire la fapta inculpatului.
În acest mod a înțeles să lipsească instanța de judecată de un mijloc de probă esențial în stabilirea adevărului cu privire la activitatea infracțională a lui.
sa constituie o modalitate de realizare a infracțiunii de mărturie mincinoasă, fiind de natură a împiedica aflarea adevărului.
Față de toate cele precizate se consideră că s-ar fi impus condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Analizând motivele de recurs, Curtea apreciază că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Considerentele invocate de instanțele de fond și de apel sunt pe deplin valabile și Curtea și le însușește.
În mod corect, procurorul de la urmărirea penală ar fi trebuit să dispună, prin ordonanță, scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului și audierea acestuia, în calitate de martor, cu respectarea dispozițiilor legale.
Abia în această situație refuzul inculpatului de a depune mărturie în fața instanței de judecată ar fi putut constitui infracțiunea de mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 Cod penal.
Este adevărat că în fața instanței de judecată pot fi audiați ca martori persoane care cunosc despre săvârșirea unei infracțiuni dar care însă nu au fost cunoscuți la urmărirea penală și care nu au fost audiați în calitate de martori, necesitatea audierii acestora rezultând din probele administrate în cursul cercetării judecătorești.
În toate cazurile trebuie avută în vedere relevanța mărturiei, în sensul dacă organul de urmărire penală și instanța de judecată nu pot afla adevărul decât numai în baza acelei mărturii sau declarația martorului poate fi înlăturată din materialul probator, aflarea adevărului fiind posibilă în baza altor probe, coroborate între ele.
La acestea se adaugă și faptul că procurorul ar fi putut, în faza judecății, să procedeze, în baza art. 337 Cod proc.penală la extinderea procesului penal față de inculpatul, care prin declarația sa s-ar fi autoincriminat, fapt interzis, așa cum a arătat și instanța de apel, de prevederile tratatelor internaționale asupra drepturilor omului la care România este parte.
Curtea mai are în vedere și poziția subiectivă a inculpatului, care a avertizat instanța că refuză să depună jurământul și să facă declarații, instanța putând stabili adevărul în baza celorlalte probe administrate în cauză, în speță declarațiile inculpatului, ale martorilor, -,.
Așa fiind și văzând și prevederile art. 38515pct. 1 lit. b Cod proc. penală, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați împotriva deciziei penale nr. 350/A din 05.10.2009 a Tribunalului Galați.
Conform art. 192 alin. 3 Cod proc.penală cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea prezentului recurs vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE, ca nefondat, recursul formulat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL GALAȚI împotriva deciziei penale nr.350/05.10.2009 pronunțată de Tribunalul Galați ( sentința penală nr. 2209/15.12.2008 a Judecătoriei Galați ) privind pe inculpatul (fiul lui și, născut la data de 3.05.1976 în G, CNP - -) deținut în Penitenciarul Brăila.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului iar suma de 200 lei reprezentând onorariu avocat din oficiu va fi avansată din fondul Ministerului Justiției către Baroul Galați.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 29 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red. /04.02.2010
Tehnored./2 ex./10.02.2010
Jud.fond:
Jud.apel: -
Președinte:Ion AvramJudecători:Ion Avram, Liviu Herghelegiu, Petruș Dumitru
