Mentinerea masurii arestarii preventive. Decizia 354/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - menținere măsură arestare preventivă -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA NR. 354
Ședința publică din 30 septembrie 2009
PREȘEDINTE: Cheptene Micu Diana
JUDECĂTOR 2: Ghertner Ioan Artur
Judecător - -
Grefier
Ministerul Public - - Serviciul Teritorial Suceava
reprezentat de procuror
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de inculpați și, ambii deținuți în Arestul IPJ S, împotriva încheierii de ședință din data de 28.09.2009, dată de Tribunalul Suceava în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul, asistat de apărătorii aleși - avocat și avocat și inculpatul, asistat de avocat ales.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care,
Instanța aduce la cunoștința inculpaților faptul că în această fază procesuală au dreptul să dea o nouă declarație, iar în cazul în care vor consimți în acest sens tot ce vor declara poate fi folosit atât în favoarea, cât și împotriva lor, dându-le posibilitatea acestora să se consulte cu apărătorii lor în această privință.
Inculpații recurenți precizează că își mențin declarațiile date până în prezent în cauză și că nu doresc să dea declarații în fața instanței de recurs.
Apărătorii inculpaților recurenți arată că nu mai au alte probe de solicitat.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, instanța constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat pentru ambii inculpați, având cuvântul, solicită admiterea recursului, revocarea măsurii arestării preventive în principal și punerea de îndată în libertate a inculpaților, iar în subsidiar, dacă se apreciază că există un pericol concret pentru ordinea publică, consideră că se poate lua o măsură preventivă mai blândă, precum obligarea de a nu părăsi țara sau localitatea. Mai arată că, în mod vădit, încheierea recurată este netemeinică pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuia verificat de către instanță dacă mai subzistă temeiurile pentru care s-a luat măsura arestării preventive sau au apărut temeiuri noi. Instanța a motivat încheierea recurată ca și când ar fi apărut în cauză temeiuri noi. Așa cum a arătat și la instanța de fond, în ceea ce privește infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii unei infracțiuni, nu există probe sau indicii temeinice din care să rezulte existența unei asemenea infracțiuni și nici din declarația coinculpatului, colaborator al organului de cercetare penală, nu rezultă acest lucru. În ceea ce privește introducerea în țară a drogurilor de mare risc, acest lucru nu este susținut decât de către coinculpatul, însă declarația acestuia nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. S-a luat o declarație a unui administrator de la o societate de transporturi care afirmă că s-ar fi transportat un pachet trimis de către inculpatul pentru altcineva. Nu se cunoaște însă ce conținea acel pachet sau ce greutate avea. Precizează că, într-adevăr, heroina este un drog de sinteză care putea fi sintetizat fie în România, fie în altă țară, cu alte cuvinte nu trebuia neapărat introdus în țară. În ceea ce privește cantitatea de 2,5 g de heroină, nu există nicio probă sau vreun indiciu temeinic în acest sens. Există doar o declarație destul de contradictorie a coinculpatului care nu a fost coroborată cu nici un alt mijloc de probă, în care afirmă că inculpații i-ar fi dat acea cantitate de heroină pentru a o da cuiva să o testeze, declarație pe care instanța a reținut-o ca pe un indiciu temeinic. În ceea ce privește traficul de droguri de la, a arătat că sunt folosite în mod vădit probe obținute în mod ilegal. Investigatorii sub acoperire au determinat săvârșirea unei fapte penale, lucru pe care îl apreciază ilegal și care este interzis de art. 76 alin. 2 Cod procedură penală. Apreciază că în situația când ar exista probe sau indicii temeinice, acestea s-ar aplica doar la ultima infracțiune de trafic de droguri de la, însă acestea intră sub incidența probelor reținute în mod ilegal.
Referitor la condițiile prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală, solicită ca instanța să analizeze atât propunerea de arestare, cât și cea de prelungire. Într-adevăr, la cererea de arestare preventivă s-a arătat că nu s-a identificat o cantitate de 3 kg de droguri, însă ulterior, la toate celelalte prelungiri s-a revenit de la această idee. Apreciază surprinzător faptul că în rechizitoriu se menționează că există o cantitate de 3 kg de droguri negăsite, astfel că nu se explică faptul că instanța reține acest aspect ca pe un motiv de menținere a arestării preventive întrucât determină o stare de pericol pentru ordinea publică. Acest aspect rezultă din declarația lui, necoroborată cu niciun alt mijloc de probă, ci doar cu înregistrările rezultate din interceptări. De fapt nu este vorba de interceptările telefonice, ci despre ceea ce s-a întâmplat în ziua respectivă în mașina investigatorilor sub acoperire unde s-a constatat existența a 2 kg de droguri și nu a 5 kg, de unde rezultă că inculpații erau în eroare. Atât timp cât se știa că acea cantitate necântărită avea 5 kg, nu se poate afirma în prezent că ar mai exista o cantitate de 3 kg de droguri pe piață și acea cantitate ar reprezenta acel pericol concret pentru ordinea publică pentru că nu există nici un mijloc de probă care să susțină această idee. Mai mult decât atât, dacă era de reținut o asemenea împrejurare, ar fi fost un alt motiv de arestare, respectiv trebuia reținut în cauză art. 148 lit. c Cod procedură penală și anume că există date că inculpatul pregătește săvârșirea altor infracțiuni. Instanța dorește să rețină împrejurarea că dacă ar fi puși în libertate, inculpații ar intra în posesia acelor droguri. Învederează totodată că inculpații au dat o declarație în dosarul de la CO.T în care au precizat faptul că au preluat cantitatea de droguri de la și au ascuns-o între blocuri, însă organul de cercetare penală nu a făcut niciun demers pentru identificarea acestei cantități suplimentare de droguri, deși a făcut mențiuni în rechizitoriu în acest sens. Solicită ca instanța să ia în considerare faptul că cele trei declarații ale lui au fost de fiecare dată modificate. Nici referirea la inculpatul că ar fi avut antecedente penale și acest lucru ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică nu poate constitui motiv de arestare și nu poate constitui un pericol pentru ordinea publică pentru că ar însemna că, dacă cineva a fost condamnat pentru o faptă, să nu mai beneficieze niciodată de o prezumție de nevinovăție, ci dimpotrivă de vinovăție, atât în latura penală, pe fondul cauzei, pentru infracțiunea pentru care este judecat, cât și din prisma pericolului concret pentru ordinea publică. Apreciază că nu acesta a fost scopul legiuitorului când a "dezincriminat" acel motiv de arestare, astfel că în prezent nu mai avem de a face cu un pericol concret pentru ordinea publică, ci cu unul abstract, pericol care nu întrunește nici cerințele legiuitorului prevăzute în art. 148 lit. f Cod procedură penală care se referă la pericolul concret, nici exigențele art. 5 alin. 3 din CEDO. Totodată, având în vedere motivarea instanței de fond care a vizat gravitatea faptelor, arată că reținerea acestui aspect nu impune neapărat luarea măsurii arestării preventive întrucât nu este în concordanță cu practica CEDO. Pe lângă gravitatea faptelor, instanța trebuie să rețină și alte elemente din care să rezulte acel pericol social concret pentru ordinea publică. În situația în care este vorba de o faptă gravă, acea persoană va fi arestată până la judecarea în mod definitiv a cauzei penale, conform prevederilor legale, sens în care a invocat la instanța de fond deciziile CEDO Selcuk versus Turcia și Rokhlina versus Federația. Au mai fost invocate în fața aceleiași instanțe alte două decizii, respectiv Jaworschi versus Polonia și Dolgova versus Federația, în care Curtea a statuat că simplul fapt că există rațiuni de a crede că o persoană a comis o infracțiune nu poate fi utilizat pe termen nedefinit pentru a justifica menținerea stării de arest. În cea de-a doua decizie se arată că această chestiune devine, inevitabil, din ce în ce mai puțin pertinentă odată cu trecerea timpului. Tot CEDO afirmă că instanțele europene, atunci când sunt chemate să statueze cu privire la necesitatea prelungirii detenției, trebuie să arate de ce alte măsuri preventive mai puțin coercitive nu pot fi luate în respectiva cauză. Motivarea, fără nici un mijloc concret de probă, ci doar o afirmație că ar mai exista pe piață o cantitate de 3 kg de droguri și că acesta ar fi motivul pentru care nu s-ar putea lua altă măsură, apreciază că este total nesusținută de mijloacele de probă certe existente la dosar, iar pe această motivare, prelungirea arestării ar putea continua până la soluționarea definitivă a cauzei. Totodată, s-au mai invocat la instanța de fond deciziile CEDO cu nr.1142/2006, respectiv Letellier contra Franței, ultima fiind relevantă pentru această cauză, citând în acest sens: "Curtea este de acord ca, datorită și gravității reacției publicului la săvârșirea lor, unele infracțiuni pot da naștere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puțin pentru o anumită perioadă. Totuși, acest motiv poate fi privit la fiind întemeiat și suficient doar dacă este întemeiat pe aspecte de fapt care duc la concluzia că punerea în libertate a acuzatului ar tulbura cu adevărat ordinea publică." Așadar, Curtea cere în mod obligatoriu aspecte de fapt din care să rezulte pericolul concret pentru ordinea publică, aspecte care în cauză nu există. Totodată, Curtea precizează: "Arestarea poate fi legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv amenințată; menținerea sa nu poate constitui o anticipare a pedepsei". În mod vădit, judecătorul de la instanța de fond s-a gândit la ce pedeapsă va aplica și pentru acest motiv a considerat justificat că se impune menținerea prelungirii arestării preventive. Apreciază că aceste aspecte trebuie coroborate cu art. 136 alin. 1 teza 1 Cod procedură penală care se referă la scopul măsurilor preventive întrucât, dacă există un pericol concret pentru ordinea publică determinat de anumite reacții ale societății la anumite fapte, în mod concret acest pericol inevitabil pentru ordinea publică trebuie să se răsfrângă asupra actului de justiție, în speță, faza de cercetare judecătorească. Din mijloacele de probă de la dosar nu a reieșit nici un element de fapt care să demonstreze de ce cercetarea judecătorească ar fi împiedicată de o stare de libertate a inculpaților sub un control judiciar pe care l-ar impune inclusiv luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea. Mai mult decât atât, la judecarea cauzei în fond a invocat un aspect care ține mai mult de principiul egalității armelor în cursul procesului penal și anume că parchetul, în cursul urmăririi penale, a solicitat arestarea preventivă pe parcursul efectuării cercetărilor penale. Respectând acest principiu, solicită la rândul său ca, pe parcursul cercetării judecătorești, sub un control judiciar care să asigure prezența inculpatului la proces, acesta să aibă posibilitatea efectivă de a-și pregăti apărarea, fără să fie în stare de detenție. Pe de altă parte, controlul judiciar prin obligarea de a nu părăsi țara sau localitatea nu are cum să influențeze negativ buna desfășurare a cercetării judecătorești, întrucât se asigură prezența inculpatului la proces, precum și scopul măsurilor preventive, motiv pentru care apreciază că recursul formulat de către inculpați este întemeiat și solicită admiterea acestuia
Avocat, pentru inculpatul, solicită admiterea recursului, casarea încheierii și pe fond, continuarea cercetărilor cu inculpatul în stare de libertate. În subsidiar, solicită înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai puțin coercitivă, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, măsuri care ar asigura fără rezerve scopul de prevenție necesar judicioasei desfășurări a cercetării judecătorești.
Arată că își menține în totalitate apărările făcute cu ocazia fondului.
Precizează că în pledoaria sa urmează să puncteze doar câteva aspecte care se referă la considerentele și la motivarea menținerii stării de arest făcută de către instanța de fond, în sensul cerinței imperative a art. 143 Cod procedură penală de a exista probe sau indicii temeinice. Consideră că în mod greșit instanța de fond a făcut referire la conținutul art. 681Cod procedură penală, atâta timp cât ne aflăm în faza cercetării judecătorești, iar conținutul articolului menționat anterior este foarte clar, "presupunerea rezonabilă indusă unei persoane independente că o persoană față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală". În cauza de față urmărirea penală este finalizată, fază în care se poate vorbi doar de probe, în niciun caz de indicii temeinice. Solicită să se observe că instanța de fond, analizând conținutul și cerința imperativă a art. 143 Cod procedură penală în legătură cu infracțiunea mijloc, asociere în vederea săvârșirii unei infracțiuni și, de asemenea, cu una din infracțiunile scop, respectiv introducerea în țară de droguri de mare risc, arată că nu există probe directe, în schimb există indicii temeinice și că acest aspect excede în mod clar fazei de cercetare judecătorească. Instanța, pentru a menține măsura arestării preventive, trebuia să facă referire în sensul art. 143 Cod procedură penală doar la probe. În momentul în care instanța de fond, în această fază procesuală, constată că nu sunt probe, ci doar indicii, trebuia să constate că temeiurile s-au modificat și să dispună continuarea cercetării judecătorești cu inculpatul în stare de libertate.
Legat de infracțiunea mijloc, menține punctul de vedere legat de faptul că este vorba de o participație penală în forma coautoratului, complicității sau instigării, că infracțiunea mijloc cea mai gravă, respectiv asociere în vederea săvârșirii unei infracțiuni, este reținută în mod arbitrar și nesusținută în niciun fel în substratul probatoriului. Învederează că participația penală nu exclude comunicarea între participanți, premeditarea și că de esența participației penale este pluralitatea de subiecți activi.
Menționează că instanța și parchetul și-au însușit punctul de vedere al apărătorilor inculpaților și anume că nu sunt date condițiile expres prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, respectiv existența unui grup infracțional organizat, schimbând încadrarea juridică într-o infracțiune mijloc mai puțin gravă. Consideră că și acest aspect trebuia analizat de către instanța de fond pentru că este vorba de o modificare a temeiurilor, în sensul că în sarcina inculpatului se rețin fapte mai puțin grave, fapt ce nu ar justifica o reacție atât de puternică din prisma analizei proporționalității reacției în raport cu infracțiunile săvârșite și având în vedere și faza procesuală în care ne aflăm nu s-ar mai impune privarea de libertate, scopul de prevenție putând fi atins și prin recurgerea la o măsură mai puțin coercitivă, care ar asigura scopul de prevenție, de izolare prin mijloacele corelative măsurii respectiv, respectiv obligația de a nu frecventa anumite locuri, de a nu lua legătura cu anumite persoane și ar împăca necesitatea libertății individuale cu necesitatea bunei desfășurări a procesului penal.
În legătură cu infracțiunea de introducere în țară de droguri de mare risc, care este cea mai gravă ca limite de pedeapsă, arată că există doar o singură declarație a unui coinculpat. Coinculpații și părțile vătămate sunt persoane interesate în baza principiului neautoincriminării, ele pot declara ce vor pentru că au interes în cauză. Din acest motiv, legiuitorul prevede necesitatea coroborării respectivelor declarații cu alte mijloace de probe. Precizează că este vorba despre o singură afirmație că inculpatul a introdus în țară droguri de mare risc și că a învederat organului de urmărire penală și instanței faptul că aceste susțineri sunt total nereale întrucât inculpatul nu a părăsit teritoriul României iar ceea ce se menționează sunt simple scenarii, nesusținute cu nicio probă reală. În perioada respectivă inculpatul nu a părăsit teritoriul României, aspect care se poate verifica și ar fi trebuit să fie verificat în faza de urmărire penală la cererea apărării formulată expres.
Art. 68 Cod procedură penală este foarte clar și precizează că în acest sens nu poate fi de acord cu motivarea instanței de fond, întrucât legiuitorul spune că probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. Ca atare, instanța nu este ținută să înlăture sau să constate nelegalitatea unei probe doar cu ocazia judecării fondului, ci o poate face în oricare fază a procesului penal. Se referă la obligativitatea expresă a organelor statului de a interveni în momentul în care află de săvârșirea unei infracțiuni, în oricare din formele ei. Este o obligație și în același timp o restricție relativă pentru organele statului de a lăsa să continue traseul infracțional pentru a se obține probe, exact ceea ce se întâmplă în acest dosar.
Declarația inculpatului, care a colaborat cu organele de urmărire penală, cuprinsul rechizitoriului ne arată faptul că la cunoștința organelor de cercetare a ajuns informația potrivit căreia în posesia inculpaților și se află o cantitate de heroină, infracțiune consumată - deținere de droguri de mare risc. Era obligatoriu să se intervină în acel moment, infracțiunea fiind consumată, însă organele de urmărire penală au provocat un flagrant pentru a obține probe în legătură cu o infracțiune de trafic de droguri de mare risc, însă acestea sunt probe obținute nelegal. Trebuie avute în vedere dispozițiile art. 2 Cod penal și art. 2 Cod procedură penală, respectiv legalitatea incriminării. Trebuie să ne referim la o faptă determinată pentru care o persoană este incriminată în mod legal pentru a se judeca necesitatea privării de libertate a unei persoane în legătură cu fapta presupus săvârșită.
Arată că în mod legal nu se poate reține infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, chiar din considerațiile parchetului făcute în cuprinsul actului de sesizare al instanței rezultând clar că organele de urmărire penală și-au depășit atribuțiile, neintervenind în momentul în care au aflat de săvârșirea unei asemenea infracțiuni.
Dosarul are la bază flagrantul, însă dacă acesta a fost organizat nelegal, se poate pune întrebarea: în planul probatoriului, unde sunt probele în sensul art. 143 Cod procedură penală. Este cunoscută opinia și practica CEDO care stipulează teoria pomului otrăvit sau cea a efectelor pe termen. Conform acestei terorii, susținută de practică, în momentul în care prin administrarea unei probe nelegale organele de urmărire penală intră în posesia unor informații pe baza cărora se administrează, ulterior, alte probe legale, aceste probe legal administrate - subsidiare - urmează calea probelor nelegal obținute. Pe cale de consecință sunt obținute nelegal. Dacă se pleacă de la un flagrant organizat în mod nelegal înseamnă că nelegale sunt toate celelalte probe ulterioare, pentru că informațiile care au ajuns la organul de urmărire penală au fost ca efect al administrării unei probe nelegale.
Consideră că premizele în sensul unei fapte determinate vorbesc de o deținere de droguri de mare risc în forma participației și solicită instanței să aprecieze necesitatea menținerii stării de arest a inculpatului în raport cu această faptă determinată, care este singura care rezultă din analiza probatoriului administrat până în această fază.
În ceea ce privește dispozițiile art. 148 lit. f Cod procedură penală, crede că era de datoria instanței să identifice în mod direct, nemijlocit și lipsit de echivoc un pericol concret pentru ordinea publică, incident prin lăsarea inculpatului în stare de libertate. Simpla determinare generică a unui pericol pentru ordinea publică nu poate fi suficientă și este în opinia sa doar o modalitate de eludare a voinței legiuitorului care a modificat în mod succesiv conținutul fostului art. 148 lit. h, actualmente lit. f, tocmai în sensul determinării unui pericol concret numit și lipsit de echivoc. În opinia sa se prevalează de trei decizii CEDO pronunțate împotriva României, respectiv Tasse contra României, Pantea contra României și Tărău contra României, care sancționează organele judiciare din România care nu aplică legislația de ordin intern, tocmai în sensul determinării unui pericol numit și lipsit de echivoc, ci se mărginesc la a identifica generalități.
Referitor la rezonanța socială negativă atât de vehiculată învederează că sub aspect CEDO își are izvorul în decizia Letellier contra Franței, iar optica CEDO nu s-a modificat, ci s-a completat prin decizia menționată anterior, în sensul de a proba această rezonanță socială negativă. Precizează că rezonanța socială negativă nu se deduce și nu se prezumă, ci se probează, pentru că este o pretenție indicată în fața unei instanțe de judecată. Nu se poate deduce din gravitatea faptelor săvârșite și din probatoriul administrat, trebuie să se facă referire la probe directe și nemijlocite, sens în care instanța de fond nu a procedat. Se prevalează de decizia nr. 258 din 13.01.2005, care stipulează clar că simplul fapt că se reține că există probe în sensul dovedirii pericolului concret pentru ordinea publică incident prin lăsarea în libertate a unei persoane fără a fi indicate aceste probe, nu este suficientă pentru a atrage incidența art. 148 lit. f Cod procedură penală.
Instanța de fond se referă la necesitatea reacției cu fermitate în fața unor fenomene antisociale de acest tip și faptul că o reacție mai puțin fermă ar putea încuraja alte persoane să comită infracțiuni de acest tip. În momentul în care nu este definit un termen juridic se face apel la practică și la doctrină pentru a determina zona de acoperire a respectivului termen juridic, sens în care indică decizia nr. 1142 din 21.02.2006 pronunțată de care definește termenul de fermitate ca fiind identificarea tuturor faptelor antisociale, deducerea acestora judecății, identificarea făptuitorilor, respectarea întocmai a normelor procedurale și oferirea protecției judiciare imparțiale.
Un alt aspect este acela că instanța de fond a reținut în mod greșit și arbitrar faptul că pericolul concret pentru ordinea publică incident pentru lăsarea în libertate a inculpatului ar fi susținut de aspectul că acesta ar avea în posesie în continuare 3 kg de heroină pe care le-a ascuns și ar putea să le introducă pe piață. În mod evident este o considerație arbitrară, nesusținută de niciun mijloc de probă întrucât inculpatul este trimis în judecată pentru traficarea a 1950 g heroină pură și nu pentru 5 kg iar în momentul în care ar exista indicii că inculpatul lăsat în libertate ar încerca să introducă pe piață respectiva cantitate de heroină, am fi în fața unei noi infracțiuni și a unui nou temei. Nu sunt probe sau indicii în sensul incidenței temeiului prev. de art. 148 lit. c Cod procedură penală, deci motivarea instanței de fond cu privire la acest aspect nu poate fi reținută.
Cu privire la rezonanța socială negativă, practica CEDO și practica națională arată că ea poate fi luată în considerare în imediata proximitate temporală a momentului săvârșirii infracțiunii, trecerea unei perioade de timp atenuând în percepția societății civile modalitatea și efectele săvârșirii respectivei infracțiuni, ceea ce conduce la o diminuare sau chiar o stingere a acesteia, fapt care ar genera necesitatea înlocuirii măsurii arestării preventive cu o măsură mai puțin coercitivă. În opinia sa rezonanța socială negativă este stinsă în momentul de față.
Cu privire la egalitatea de tratament juridic, arată că inculpații sunt singurii în stare de arest preventiv dintr-un dosar complex, coinculpatul nu a fost arestat niciodată și că față de acesta nu s-a luat nicio măsură preventivă, deși are aceeași situație cu a inculpatului, mai mult decât atât acesta fiind și recidivist. Răspunderea penală și măsurile preventive se apreciază în considerarea persoanei, însă pentru egalitate de tratament și unitate de practică același tratament trebuie aplicat tuturor persoanelor aflate într-o situație similară.
Solicită admiterea recursului și continuarea cercetării judecătorești cu inculpatul în stare de libertate și în subsidiar înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai puțin coercitivă și anume obligarea de nu părăsi țara/localitatea întrucât instanța de fond nu a indicat impedimentele care există pentru luarea unei măsuri mai puțin coercitive și nici motivele pentru care se impune cu necesitate privarea de libertate a inculpatului vizând buna desfășurare a cercetării judecătorești, întrucât până acum a fost privat de libertate pentru buna desfășurare a urmăririi penale, fiind necesar a se identifica un motiv direct din care să rezulte necesitatea privării și în faza de cercetare judecătorească.
Reprezentantul Ministerul Public arată că este nevoie să prezinte pe scurt situația de fapt și probatoriul administrat până în prezent. Precizează că în dosarul nr. 102D/P/2009 era vizat un grup de traficanți de droguri care racolau tineri pentru a transporta drogurile peste hotare. Astfel, a fost identificată cu ajutorul interceptărilor efectuate, intenția inculpatului de a-l racola pe coinculpatul și a-l trimite să ducă un transport de droguri din Turcia în Spania. Cei doi coinculpați au fost monitorizați de către structurile specializate, constatându-se că în data de 21 aprilie 2009 a fost trimis de către inculpatul în Turcia pentru a face un transport de droguri către Spania, stabilind mai apoi să se contacteze în și ca drogurile să fie aduse pe piața din România. După ce a ajuns în, s-a întâlnit cu inculpații și, care au preluat drogurile, trimițându-le în țară, după care s-au întâlnit în S și au ridicat coletul cu droguri, urmând a căuta cumpărători. În acest sens i s-a oferit o mostră de 2,5 g droguri inculpatului, care a fost găsită asupra sa de către poliție, acesta acceptând să colaboreze cu organele de poliție pentru a-și ușura situația. Au fost introduși în cauză investigatorii sub acoperire de la B, care au luat legătura cu inculpatul, manifestându-și disponibilitatea de a cumpăra 5 kg heroină și urmând a face tranzacția în parcarea unui supermarket din municipiul La locul efectuării tranzacției inculpatul a observat că din 5 kg au mai rămas doar 2 kg, restul de 3 kg fiind ascunse de inculpatul. În cele din urmă s-a organizat flagrantul și au fost prinși inculpații cu drogurile și sumele de bani asupra lor.
Precizează că toate discuțiile dintre coinculpați au fost monitorizate, existând la dosar procese-verbale de investigație. De asemenea există probe temeinice cu privire la asocierea dintre inculpați: interceptări, note de convorbiri, declarații și procese-verbale de filaj. Precizează că cheltuielile ocazionate de aceste operațiuni au fost destul de mari: Serviciul de Supravegheri Operative și Investigații - 2680 Euro, Direcția pentru Operațiuni Speciale - 82 milioane lei, - 15 milioane lei, Direcția Generală pentru Informație și Protecție Internă - 98 milioane lei.
S-a solicitat de către parchet luarea măsurii arestării preventive față de inculpați deoarece s-a apreciat că lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică. În ce privește schimbarea încadrării juridice, arată că parchetul a decis această soluție deoarece la finalizarea cercetării, pe baza probelor administrate, s-a stabilit că aceasta este încadrarea corectă, fiind vorba tot despre o asociere pe baza Legii nr. 39/2003.
Precizează că orice drog de mare risc se poate sintetiza oriunde, dar pentru acest lucru este nevoie de aparatură specială.
În domeniul criminalității organizate și în special în domeniul traficului de droguri, există mijloace de cercetare speciale care nu se aplică tuturor infracțiunilor, cum ar fi livrările supravegheate, pentru a se afla proveniența, destinația și grupul care transportă marfa, colaboratorii, pentru a pătrunde cu ușurință în grupul organizat al distribuitorilor de droguri. Pentru colaboratori legiuitorul a prevăzut înjumătățirea pedepsei.
Apreciază că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică. Astfel, inculpatul a fost condamnat până în prezent de 4 ori, pedepse pe care le-a executat în regim de penitenciar, fiind o persoană violentă, neexistând nicio garanție că după ce va fi lăsat în libertate nu va mai comite o altă infracțiune mai gravă iar instanța nu va putea aplica o pedeapsă cu suspendarea fie datorită stării de recidivă, fie datorită limitelor mari ale pedepsei aplicate; inculpatul nu este recidivist, dar el este cel care a pus la cale comiterea infracțiunii de trafic de droguri și pe parcursul urmăririi penale nu a avut o atitudine de colaborare, de recuperare a întregii cantități de droguri, de regret a faptei, pentru a crea convingerea că odată pus în libertate nu va mai comite asemenea fapte.
Pune concluzii de respingere a recursurilor ca nefondate și menținerea stării de arest a inculpaților.
În replică, avocat arată că susținerile sale își găsesc substratul în ansamblul probatoriului administrat în cauză și că precizările făcute astăzi de către reprezentantul parchetului reprezintă de fapt redarea cu fidelitate a declarației inculpatului colaborator și că nu s-a referit la chestiunile invocate în apărare, referitor la faptul că inculpatul nu a părăsit niciun moment teritoriul României. Referirea la faptul că organele de urmărire penală au aflat cu o zi înainte, de la inculpatul, de aspectul că inculpații și aveau în posesie o cantitate de droguri de mare risc confirmă susținerile apărării: organele statului trebuiau să intervină pentru infracțiunea consumată de deținere de droguri de mare risc. și interceptările trebuie să se desfășoare în condițiile legii și nu să se facă uz de probe obținute ilegal, potrivit disp. art. 68 Cod procedură penală care reglementează expres interzicerea mijloacelor de constrângere. Afirmațiile cum că inculpatul nu regretă sincer săvârșirea infracțiunii și că astfel instanța nu va putea aplica o pedeapsa cu suspendare sunt nefondate și nesusținute, sens în care solicită înlăturarea lor.
În replică, avocat, referitor la afirmațiile făcute de reprezentantul parchetului cu privire la înregistrarea convorbirilor dintre inculpați anterioare săvârșirii faptei, arată că acestea nu au suport real întrucât nu sunt cuprinse în dosarele de urmărire penală. Precizează că inculpatul este recidivist și totuși parchetul se bazează pe declarația făcută de acesta, precizând că declarația sa nu trebuie coroborată cu niciun alt mijloc de probă, situație absolut eronată.
Inculpații și, având pe rând ultimul cuvânt, arată că nu prezintă pericol pentru ordinea publică și doresc să fie cercetați în stare de libertate.
Declarând închise dezbaterile, care au fost înregistrate în sistem audio, conform disp. art. 304 Cod procedură penală, instanța a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA
Asupra recursurilor penale de față, constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 28.09.2009, dată de Tribunalul Suceava în dosarul nr-, în baza dispozițiilor art. 300 alin. 1.C.P.P. s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive dispusă prin încheierea nr. 18A din 13.06.2009 a Tribunalului Suceava, definitivă, față de inculpatul, precum și măsurii arestării preventive dispusă prin încheierea nr. 20A din 13.06.2009 a Tribunalului Suceava, definitivă, față de inculpatul iar în baza art. 300 alin. 3.C.P.P. s-a menținut măsura arestării preventive a ambilor inculpați. În același timp, s-au respins cererile de revocare și de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de către inculpații și, ca nefondate.
Analizând actele și lucrările dosarului față de prevederile art. 300 instanța C.P.P. a reținut că arestarea preventivă a inculpaților a fost dispusă fiind întrunite condițiile prevăzute de art.148 alin.1 lit. f) Cod procedură penală. S-a reținut că există o necesitate reală și de interes public care, în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală, justificând o detenție provizorie a inculpaților.
Prin rechizitoriul nr.52D/P/2008 din 22.09.2009 s-a dispus trimiterea în judecată a ambilor inculpați pentru săvârșirea infracțiunilor de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 Cod penal, rap. la art. 8, din Legea nr. 39/2003; introducere în țară de droguri de mare risc, faptă prev. și ped. de art. 3 al. 2 din Legea nr. 143/2000, trafic de droguri de mare risc, faptă prev. și ped. de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 41 alin. 2. pen. toate cu aplic. art. 33 lit. a.Cod Penal Totodată, s-a dispus și trimiterea în judecată, în aceeași cauză, a inculpaților și, pentru infracțiuni aflate în conexitate, iar față de inculpatul s-a reținut starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. b
Cod PenalÎn fapt s-a reținut că în perioada aprilie - iunie 2009 cei doi inculpați s-au asociat în vederea introducerii de droguri de mare risc în țară și de valorificare a acestora, iar ulterior, la sfârșitul lunii mai 2009, în timp ce se aflau în, au preluat de la inculpatul, cantitatea de 5 Kg de heroină, pe care au oferit-o spre vânzare în mod repetat.
Față de cele constatate de către judecător la data luării și prelungirii măsurii arestării preventive față de inculpați, se apreciază că măsura preventivă a fost în mod legal și temeinic dispusă. Considerentele avute în vedere la data luării față de inculpați a măsurii arestării preventive subzistă în prezenta speță.
Sub aspectul indiciilor temeinice la care face referire art. 148 alin. 1 raportat la art. 143, Tribunalul reține că acestea rezultă din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, respectiv interceptările telefonice realizate în cauză și transcrierile; supravegherile audio - video și procesele verbale de transcriere; rapoartele investigatorilor acoperiți autorizați în cauză; proces - verbal de prindere în flagrant; rapoartele de constatare tehnico - științifică cu nr. - din 10.06.2009 (pentru cantitatea de 2,5 grame de heroină) și - din 13.06.2009 (pentru cantitatea de 1950 grame heroină); perchezițiile domiciliare; declarațiile tuturor celor patru inculpați, procesul - verbal de identificare a seriilor banilor folosiți la flagrant și declarația martorului asistent; procesul - verbal de identificare a banilor găsiți asupra inculpatului (17.000 euro) și declarația martorului asistent; procesul - verbal de ridicare a imaginilor de la camerele de supraveghere a Complexului.
Cu privire la aceste aspecte apărătorii inculpaților au susținut că nu există probe sau indicii temeinice privind comiterea infracțiunilor de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (fiind vorba în fapt de o participație penală) și introducerea în țară de droguri de mare risc iar cu privire la infracțiunea de trafic de droguri de mare risc a arătat că probele care o susțin sunt ilegale.
Față de criticile formulate, Tribunalul a constatat că aceste aspecte au fost anterior invocate în apărarea inculpaților cu prilejul soluționării cererilor de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale (cu mențiunea că se făcea referire la infracțiunea prevăzută de art. 7 din legea 39/2003), fiind analizate și respinse de către judecătorii ce au soluționat respectivele cauze.
Sub aspectul infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni trebuie reținut că situația de fapt prezentată prin rechizitoriu are în vederea o activitate presupus infracțională ce s-a prelungit în timp (aprilie - iunie 2009), iar inculpații ar fi desfășurat activitățile în baza unui plan stabilit cel puțin în linii generale. Este adevărat că unitatea de infracțiune este de natură a crea rezerve sub aspectul incidenței art. 323.Cod Penal, însă trebuie avut în vedere că activitatea ilicită s-a reținut a fi comisă succesiv, în forma concursului de infracțiuni, în vederea obținerii unor foloase materiale importante.
În ceea ce privește infracțiunea de introducere în țară de droguri de mare risc, inculpații au înțeles să conteste declarația co-inculpatului și au apreciat că declarația martorului este nerelevantă. Tribunalul a constatat că probatoriul administrat este a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut săvârși infracțiunea (art. 681.C.P.P. cauza Fox, și Hartley contra Marii Britanii, paragrafele 32, 34-35). co-inculpatului este un aspect esențial în vederea soluționării cauzei, iar față de susținerile acestuia este logic ca afirmațiile sale să fie combătute de către apărare. Tribunalul a constatat că în cursul urmăririi penale acest inculpat a indicat în mod expres că el este cel care a transportat drogurile din Turcia în, iar pe de altă parte existența și amplitudinea unor eventuale contradicții din susținerile sale urmează a fi clarificate prin audierea și adresarea de întrebări în mod nemijlocit (drept de care inculpații nu s-au prevalat până în prezent).
Cu privire la infracțiunea de trafic de droguri s-a ridicat problema legalității mijloacelor de probă care susțin această acuzație. Sub acest aspect Tribunalul a reținut că art. 3 și 4 din prevăd C.P.P. că în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului iar instanțele de judecată trebuie să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal. Pe de altă parte, conform art. 289.C.P.P. judecarea cauzei se face în fața instanței constituită potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și contradictoriu. Mai mult, dispozițiile ce reglementează procedura de desfășurare a cercetării judecătorești se referă la audierea inculpatului, a celorlalte părți, și a martorilor.
Față de aceste dispoziții legale (și în mod esențial readministrarea nemijlocită a probatoriului), legalitatea unor mijloace de probă poate fi apreciată de către instanță doar în momentul în care întreg probatoriul este evaluat și se deliberează cu privire la fondul cauzei. Această concluzie se impune cel puțin în situațiile în care (cum este cazul în prezenta speță) constatarea unei eventuale nelegalități nu este rezultatul unui silogism simplu, ci al interpretării unei dispoziții cu caracter general din legislația internă (art. 68 alin. 2.C.P.P.) cu jurisprudența internă și internațională în materie.
Sub aspectul pericolului concret pentru ordinea publică, chiar dacă din Codul român de procedură penală lipsește definiția legală a expresiei "pericol concret pentru ordinea publică", doctrina și jurisprudența constantă din România, și îndeosebi a Înaltei Curți de Casație și Justiție care are ca atribuție constituțională asigurarea interpretării și a aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești, au cristalizat acest concept, iar o jurisprudență constantă satisface exigențele de previzibilitate a legii, stabilindu-se că prin "pericol concret pentru ordinea publică" trebuie înțeleasă inclusiv reacția colectivă față de infracțiunea săvârșită care, prin rezonanța sa, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare, de dezaprobare, de temere și insecuritate socială, stimulează temerea că justiția nu acționează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale de un accentuat pericol social și poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.
Trebuie făcută distincția clară dintre noțiunea de pericol social generic propriu fiecărei infracțiuni și cea de pericol social, deoarece o confuzie a noțiunilor ar duce la arestarea tuturor inculpaților acuzați de săvârșirea infracțiunilor pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani, dar pentru a înțelege noțiunea de pericol concret pentru ordinea publică trebuie analizată noțiunea de periculozitate, care este sinonimă cu cea de gravitate și înseamnă însușirea de a fi periculos, primejdios, dăunător, grav sau contraindicat. Însă, s-a decis totodată că existența pericolului public poate rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit acuzatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.
Un element esențial al aprecierii pericolului concret pentru ordinea publică este reprezentat de împrejurarea că aproximativ 3 kg de heroină aflată în posesia inculpaților nu a fost identificată. Existența acesteia este susținută atât de declarațiile co-inculpatului, dar și din conținutul convorbirilor cu investigatorii acoperiți ( 310 ds. - inculpatul referindu-se la 5 kg de "marfă").
A avea în vedere posibilitatea existenței acestei cantități de heroină la dispoziția inculpaților, în eventualitatea eliberării, nu are semnificația unei confuzii asupra cazurilor de arestare preventivă, ci evidențiază pericolul concret la care ordinea publică s-ar expune subsecvent punerii în libertate a inculpaților. Trebuie, în mod constant, avut în vedere că substanța în discuție este un drog de mare risc, iar orice operațiune cu privire la acesta este supusă unor reglementări extrem de stricte, sub sancțiunea penală a unei pedepse severe cu închisoarea.
Pe de altă parte, inculpatul a dovedit persistență în nerespectarea dispozițiilor legii penale, iar punerea sa în libertate ar întreține climatul infracțional și ar crea inculpatului impresia că poate persista în sfidarea legii, ignorând în continuare valorile sociale ocrotite de legiuitor, impunându-se așadar să se intervină energic și eficient, pentru că altfel s-ar compromite ideea de justiție, de lege, de responsabilizare și responsabilitate socială, inclusiv de prevenție și combatere a fenomenului infracțional.
Sub aspectul termenului rezonabil al arestări preventive, Tribunalul reține că acesta trebuie stabilit prin raportare la mai multe criterii, inclusiv stadiul procedurii și conduita organelor judiciare. Sub aceste aspecte, prin ultima încheiere a Curții de Apel prin care s-a dispus prelungirea s-a menționat expres că termenul de 10 zile este o durată suficientă și rezonabilă ce a fost apreciată față de amploarea actelor procedurale pe care organul de urmărire penală le avea de efectuat până la finalizarea urmăririi penale și sesizarea instanței.
Față de cererile de revocare și de înlocuire a măsurii arestării preventive, Tribunalul a constatat că acestea sunt nefondate, pentru considerentele arătate anterior, având în vedere în mod special antecedentele penale ale inculpatului și neidentificarea unei cantități de 3 kg de heroină.
În termen legal, împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații și, care au invocat netemeinicia acesteia, arătând că nu este necesară menținerea în continuare a stării de arest, față de considerente vizând persoana lor, stadiul procesual și probele administrate atât în circumstanțierea poziției persoanei lor cât și în dovedirea faptelor comise, administrate de către parchet. Cerința imperativă a art. 143 Cod Proc. Penală de a exista probe sau indicii temeinice, nu se pliază pe dispozițiile art.681Cod Proc. Penală, având în vedere faza în care se află cauza, respectiv cercetarea judecătorească, fază procesuală în care trebuie să ne referim direct la probe, deci de a exista probe ca cel în cauză să săvârșească o faptă determinată prevăzută de legea penală. Consideră că reținerea în sarcina inculpaților a săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc excede mijloacelor procedurale legale puse la dispoziția organelor de urmărire penală în sensul de a proba și nu de a determina săvârșirea unei infracțiuni. Se consideră a fi obținute ilegal probele obținute atât prin provocarea consumării unei infracțiuni mai grave cât și prin permiterea, prin lăsarea inculpaților să săvârșească chiar din proprie inițiativă o infracțiune mai gravă tocmai în scopul de a obține probe directe și nemijlocite vizând această infracțiune. Practica CEDO și doctrina în special subliniază teoria "fructelor pomului otrăvit" sau a efectelor pe termen a probelor și au susținut că nu există probe privind comiterea infracțiunilor de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (fiind vorba în fapt de o participație penală) și introducerea în țară de droguri de mare risc iar cu privire la infracțiunea de trafic de droguri de mare risc a arătat că probele care o susțin sunt ilegale.
În ceea ce privește cerința art.148 lit.f Cod procedură penală, consideră că era de datoria parchetului să indice în mod nemijlocit și lipsit de echivoc un pericol social incident prin lăsarea în libertate a unei persoane. Simpla determinare generică a unui pericol social nu atrage incidența dispozițiilor art.148 lit.f Cod procedură penală. socială negativă și raportarea pericolului concret pentru ordinea publică se referă strict la pericolul social și este o adăugare la lege, care excede cadrului legal stabilit de lege. Această opinie este susținută nu numai la nivel național, ci și la nivelul CEDO și chiar în cazuri împotriva României, cel mai elocvent fiind cazul Tărău contra României, decizia din 24 februarie 2009, prin care se sancționează instanțele din România care nu aplică legislația de ordin intern tocmai în sensul determinării unui pericol concret pentru ordinea publică, deci nu a unui pericol generic rezultat din pericolul social, deoarece pericolul social este abstract și nu trebuie dovedit și probat. Această decizie nu este unică, CEDO au mai sancționat organele judiciare din România prin deciziile din anul 2004, Tase contra României și Pantea împotriva României, referindu-se la faptul că procurorii nu identifică un pericol concret pentru ordinea publică, fiind intervenția arbitrariului în procesul de judecare a unei măsuri preventive.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, precum și cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 3856al. 3 Cod Procedură Penală, Curtea constată că acestea nu sunt fondate pentru cele ce urmează:
Se reține că în cauza de față sunt îndeplinite atât condițiile prev. de art.143 Cod Procedură Penală, cât timp din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele penale pentru care sunt trimiși în judecată, cât și condițiile cumulative instituite de art. 148 lit. f Cod procedură penală, respectiv faptul că pentru presupusele infracțiuni legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică.
În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 143 Cod procedură penală, Curtea reține că în cauză există probe, din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 Cod penal, rap. la art. 8, din Legea nr. 39/2003; introducere în țară de droguri de mare risc, faptă prev. și ped. de art. 3 al. 2 din Legea nr. 143/2000, trafic de droguri de mare risc, faptă prev. și ped. de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 41 alin. 2. pen. toate cu aplic. art. 33 lit. a Cod Penal, relevante fiind în acest sens interceptările telefonice realizate în cauză și transcrierile; supravegherile audio - video și procesele verbale de transcriere; rapoartele investigatorilor acoperiți autorizați în cauză; proces - verbal de prindere în flagrant; rapoartele de constatare tehnico - științifică cu nr. - din 10.06.2009 (pentru cantitatea de 2,5 grame de heroină) și - din 13.06.2009 (pentru cantitatea de 1950 grame heroină); perchezițiile domiciliare; declarațiile tuturor celor patru inculpați, procesul - verbal de identificare a seriilor banilor folosiți la flagrant și declarația martorului asistent; procesul - verbal de identificare a banilor găsiți asupra inculpatului (17.000 euro) și declarația martorului asistent; procesul - verbal de ridicare a imaginilor de la camerele de supraveghere a Complexului, probe care se circumsciu prevederilor art. 63 Cod Procedură Penală.
Coroborarea probelor amintite, administrate în cursul urmăririi penale, conturează suspiciunea rezonabilă în sensul existenței unor date, informații care conving un observator obiectiv și imparțial despre posibilitatea ca inculpații să fi săvârșit faptele prevăzute de legea penală pentru care sunt trimiși în judecată. (jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij Rusiei, cauza Durmus Turciei, cauza Jecius Lituaniei).
De asemenea, instanța constată că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f Cod procedură penală, respectiv faptul că pentru presupusele infracțiuni reținute în sarcina inculpaților legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol pentru ordinea publică.
Curtea are în vedere, în analiza celei de-a doua condiții enumerate mai sus, natura și modalitatea concretă de comitere a faptei, împrejurările în care inculpații au acționat, gravitatea deosebită a faptelor, urmarea produsă, precum și sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunității, ca urmare a comiterii presupuselor infracțiuni.
În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art.148 lit. f Cod procedură penală, fără a se identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte o rezonanță a faptei respective în comunitate, o reacție colectivă față de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii, mai exact prin introducerea unei cantității mari de droguri de mare risc, respectiv heroină, în țară și de valorificare a acesteia.
Toate aceste date constituie probe că lăsarea inculpaților în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol care constă în gradul ridicat de insecuritate cauzat relațiilor normale dintr-o comunitate, tocmai prin traficarea unei cantități mari de droguri de mare risc, respectiv heroină. În speță, presupusa activitate infracțională a inculpaților trebuie raportată la activități infracționale similare, tocmai pentru a putea analiza concretețea pericolului pentru ordinea publică iar această analiză vădește o gravitate sporită a presupuselor infracțiuni reținute în sarcina inculpaților, relativ la modalitatea concretă de concepere și punere în practică a presupuselor acțiuni infracționale, prin introducerea în țară a unei cantități mari de heroină, elemente care dovedesc faptul că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică, astfel că luarea și menținerea măsurii arestării preventive față de aceștia apare fi justificată și legală.
Măsura lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.
În cauza de față, Curtea reține că infracțiunile pentru care inculpații sunt trimiși în judecată prezintă o gravitate concretă sporită, în raport de toate elementele anterior analizate, faptele săvârșite având o rezonanță deosebită în rândul opiniei publice, măsura arestării preventive corespunzând scopului prevăzut de art. 136 Cod procedură penală, deoarece buna desfășurare a procesului penal reprezintă un scop al măsurilor preventive, ce trebuie raportat la natura și specificul infracțiunilor presupus comise, complexitatea și impactul acestora, elemente care generează necesități specifice activității judiciare, regăsite în măsuri corelative.
Curtea constată că măsura arestării preventive a inculpaților se situează pe coordonatele legalității, aspecte analizate anterior, iar menținerea acesteia este justificată, pe de o parte de scopul derulării în condiții bune a procesului penal, iar pe de altă parte de necesitatea izolării inculpaților de comunitatea din care fac parte. Față de această ultimă concluzie, Curtea a analizat proporționalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate al inculpatului cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea acordării de prioritate intereselor generale ale comunității.
Curtea constată astfel că măsura arestării preventive este legală și temeinică, cât timp aspectele relevate vădesc necesitatea izolării inculpaților de comunitate, tocmai pentru protejarea acesteia și nu este reclamată nevoia restrângerii dreptului la liberă circulație, ce ar justifica o altă măsură preventivă, sens în care apare ca legală și temeinică soluția instanței de fond de respingere a cererilor de revocare și de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de către inculpații și, ca nefondate.
În același timp, ingerința statului, manifestată prin instituirea arestării preventive, nu prezintă disproporționalitate față de scopul urmărit, cât timp protejarea interesului general al comunității și a drepturilor tuturor membrilor ei este prioritară față de limitarea libertății inculpaților în condițiile cauzei de față, arestarea preventivă fiind situată pe coordonatele legalității instituirii unei astfel de măsuri.
Sub aspectul duratei arestării preventive, instanța reține că perioada scursă de la arestarea preventivă până în prezent, se circumscrie noțiunii de durată rezonabilă, ca și componentă a unui proces echitabil, din perspectiva proporționalității cu elementele vizând timpul necesar administrării de probatorii, în corelare directă cu natura cauzei și complexitatea acesteia.
Pentru considerentele ce preced, cum măsura privativă de libertate s-a luat față de inculpați cu respectarea dispozițiilor legale în materie, iar temeiurile avute inițial în vedere subzistă și în prezent, fără a se produce o modificare sau o dispariție a acestora, aspect care a determinat menținerea acesteia, Curtea constată că încheierea recurată este legală și temeinică, motiv pentru care, conform art. 385 indice 15 pct. 1 lit. b Cod Procedură Penală, va respinge ca nefondate recursurile formulate de către recurenții-inculpați și împotriva încheierii de ședință din data de 28.09.2009, dată de Tribunalul Suceava în dosarul nr-, pe care o va menține.
În baza dispozițiilor art. 192 alin. 2 Cod Procedură Penală, va obliga recurenții inculpați să plătească statului cheltuieli judiciare, fiecare câte 100 lei.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de către recurenții-inculpați, fiul lui și, născut la data de 29.08.1989 în mun. F, CNP - și, fiul și -, născut la data de 10.05.1977 în mun. S, CNP -, ambii deținuți în Arestul IPJ S, împotriva încheierii de ședință din data de 28.09.2009, dată de Tribunalul Suceava în dosarul nr-, pe care o menține.
În baza dispozițiilor art. 192 alin. 2 Cod Procedură Penală, obligă recurenții inculpați să plătească statului cheltuieli judiciare, fiecare câte 100 lei.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Dact.
Ex. 2/01.10.2009
Jud. fond -
Președinte:Cheptene Micu DianaJudecători:Cheptene Micu Diana, Ghertner Ioan Artur
