Propunere arestare preventivă inculpat Art 149 cpp. Încheierea 331/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
2242/2009
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I-A PENALĂ
ÎNCHEIEREA NR.331/
Ședința publică din data de 25 septembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Magdalena Iordache
JUDECĂTOR 2: Damian Dolache
JUDECĂTOR 3: Carmen Veronica
GREFIER
.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este reprezentat de procuror.
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect recursul declarat de inculpatul împotriva încheierii din Camera de Consiliu nr.23 din data de 16 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Penală în Dosarul nr- (23/A/2009).
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul inculpat, personal, în stare de arest preventiv și asistat juridic de apărător ales, avocat ela din cadrul Baroului B, cu împuternicirea nr.-/23.09.2009.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
La întrebarea Curții, recurentul inculpat declară că este de acord să fie ascultat de către instanța de recurs.
Curtea procedează la ascultarea recurentului inculpat, declarația acestuia fiind consemnată în scris și atașată la dosar.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra recursului.
Apărătorul ales al recurentului inculpat critică încheierea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că nu există indicii temeinice și probe directe că acesta ar fi săvârșit infracțiunea de trafic de minori, din actele dosarului rezultând că inculpatul decidea cu privire la cele două minore. De asemenea, nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art.148 lit.a, b, e și f din Codul d e procedură penală, având în vedere că: inculpatul nu a fugit și nu s-a sustras urmăririi penale, nefiind citat, iar, când a fost chemat pentru audiere, apărătorul ales nu s-a putut prezenta; nu există indicii că ar fi încercat zădărnicirea aflării adevărului prin influențarea părților vătămate sau a martorilor, declarația martorei nefiind sprijinită de alte dovezi; nu există probe că ar încerca realizarea unei înțelegeri frauduloase cu părțile vătămate; nu există probe că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. Astfel fiind, consideră că arestarea preventivă a inculpatului este ilegală și abuzivă, fiind dispusă cu încălcarea dispozițiilor art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că persoana cercetată penal poate fi privată de libertate numai dacă o altă măsură preventivă nu ar fi eficace. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, pe fond, să se dispună cercetarea inculpatului în stare de libertate.
Reprezentantul Ministerului Public formulează concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, susținând că în cauză există indicii temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat, în acest sens fiind declarațiile martorilor, și, declarațiile părților vătămate și celelalte înscrisuri oficiale atașate la dosar. De asemenea, există dovezi că inculpatul a refuzat, în mod nejustificat, să se prezinte la organul de urmărire penală pentru a fi audiat și a încercat influențarea martorilor prin amenințare, ceea ce justifică atât temerea că, aflat în libertate, va exercita presiuni inclusiv asupra părților vătămate profitând de ascendentul pe care îl are în privința lor, cât și concluzia că prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, relevante sub acest din urmă aspect fiind și alte împrejurări, precum gravitatea infracțiunii și vârsta părților vătămate, victime ale traficului.
Recurentul inculpat, personal, în ultimul cuvânt, arată că niciodată nu le-a agresat sau amenințat pe cele două părți vătămate.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prinîncheierea din Camera de Consiliu nr.23 din data de 16 septembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr- (23/A/2009), Tribunalul Ialomița - Secția Penală a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Ialomița și, în baza art.1491alin.1 și 10 din Codul d e procedură penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului (fiul lui și, născut la data de 13 decembrie 1989 în localitatea Țăndărei, județul I, CNP -) pe o perioadă de 29 zile, începând cu data de 16 septembrie 2009 și până la data de 14 octombrie 2009.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a constatat că, prin ordonanța nr.43/D/P/2009 din data de 15 septembrie 2009, s-a pus în mișcare acțiunea penală față de inculpat, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de minori, prevăzută de art.13 alin.1 și 2 rap. la art.12 alin.2 lit.a din Legea nr.678/2001 cu aplic. art.41 alin.2 din Codul penal.
Față de inculpat a fost luată de către procuror măsura reținerii pe o perioada de 24 ore, începând cu data de 15 septembrie 2009, ora 1215și până la data de 16 septembrie 2009, ora 1215.
Tribunalul a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1491alin.1 și 10 din Codul d e procedură penală, întrucât există probe că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penala, în privința sa sunt incidente cazurile prevăzute de art.148 lit.a, b, e și f din Codul d e procedură penală și, în raport cu temeiul general al luării măsurilor preventive, prevăzut de art.136 din Codul d e procedură penală, arestarea preventivă a acestuia se impune pentru buna desfășurare a procesului penal.
Astfel, contrar susținerilor apărării, Tribunalul a reținut că, potrivit actelor efectuate până în prezent în faza de urmărire penală, există suficiente probe care fundamentează presupunerea că inculpatul a săvârșit faptele de care este acuzat, apreciind ca relevante sub acest aspect declarațiile părților vătămate și ale martorilor, procesele verbale de confruntare și înscrisurile oficiale depuse la dosar. În acest sens, martorii au relatat despre prezența părților vătămate în domiciliul inculpatului, unde au fost transportate de coinculpatul și despre faptul că inculpatul cunoștea scopul prezenței celor două minore în apartamentul său, punându-și la dispoziție locuința tocmai pentru a facilita exploatarea lor sexuală. La rândul lor, victimele au susținut participarea ambilor inculpați la comiterea faptelor. Drept urmare, Tribunalul a apreciat că încercarea inculpatului de a se disculpa, inclusiv prin declarația dată în fața sa, este în totală contradicție cu întregul material probator al cauzei.
Pornind de la probatoriul analizat, Tribunalul a constatat că faptele săvârșite de inculpat - constând în aceea că, în cursul lunilor martie-mai 2009, împreună cu o altă persoană, care le-a recrutat pe minorele (în vârstă de 14 ani) și (în vârstă de 15 ani), a asigurat găzduirea acestora în locuința sa situată în localitatea Țăndărei din județul I, în vederea exploatării sexuale, prin inducerea în eroare a acestora cu privire la scopul prezenței lor în respectivul domiciliu și prin folosirea de violențe ori amenințări - întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de minori în formă continuată, prevăzută de art.13 alin.1 și 2 rap. la art.12 alin.2 lit.a din Legea nr.678/2001 cu aplic. art.41 alin.2 din Codul penal (încadrare juridică impusă și de Decizia nr.49/2007 pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție), întrucât faptele respective, comise împotriva a două părți vătămate, s-au desfășurat în aceleași condiții de timp și de loc, ceea ce atrage unicitatea rezoluției infracționale.
Tribunalul a apreciat neîntemeiată apărarea inculpatului în sensul contribuției majore a celuilalt autor ( ) la comiterea faptelor de exploatare sexuală a celor două minore, menționând că rolul fiecărui inculpat în derularea activității infracționale urmează a fi evaluat în concret cu ocazia judecării pe fond a cauzei și, eventual, a individualizării pedepselor.
Cu privire la cazurile de arestare preventivă reținute a fi incidente în privința inculpatului (prevăzute de art.148 lit.a, b, e și f din Codul d e procedură penală), Tribunalul a constatat, în primul rând, că acesta a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și respectiv că există probe certe în sensul că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, ce rezultă din natura infracțiunii (trafic de minori), modalitatea de săvârșire (în colaborare cu o altă persoană, cunoscută ca având un tumultuos trecut infracțional; prin inducerea în eroare a victimelor referitor la scopul prezenței în domiciliul său, dar și prin violențe și amenințări), precum și impactul negativ al faptelor de acest gen în rândul comunității.
Totodată, având în vedere raporturile dintre inculpat și victime (care se cunoșteau de ceva timp), Tribunalul a apreciat justificată temerea că, lăsat în libertate (cel puțin în această fază procesuală), inculpatul ar putea exercita presiuni asupra părților vătămate sau ar putea încerca o înțelegere frauduloasă cu ele, de natură să împiedice buna desfășurare a procesului penal, cu atât mai mult cu cât, în declarațiile lor, victimele au relatat despre agresiunile și umilințele la care au fost supuse (bătăi, amenințări, etc).
În același timp, deși dispozițiile art.70 din Codul d e procedură penală îi garantează inculpatului dreptul la tăcere, Tribunalul a apreciat că refuzul acestuia de a declara în fața organului de urmărire penală și atitudinea de nerecunoaștere a faptelor din fața judecătorului pot fi interpretate în sensul aceleiași temeri privind posibilitatea influențării părților vătămate, în detrimentul aflării adevărului și lămuririi cauzei sub toate aspectele.
Apărările formulate de inculpat în contestarea incidenței cazurilor de arestare preventivă prevăzute de art.148 lit.a și b din Codul d e procedură penală au fost apreciate de Tribunalul ca nefondate, cu motivarea că, sub primul aspect, la dosar există un proces verbal de citare telefonică căreia acesta nu i-a dat curs, neprezentându-se în fața organelor de urmărire penală pentru continuarea cercetărilor, atitudine ce poate fi interpretată drept o sfidare a actului de justiție și o intenție de sustragere de la urmărire, iar, sub al doilea aspect, că încercarea de a zădărnici aflarea adevărului se raportează nu numai la declarația martorei, ci și la declarațiile unei alte persoane ascultate în cauză (martora ), care a susținut afirmațiile celei dintâi, în sensul că inculpatul a amenințat-o, cerându-i să nu declare nimic din ceea ce l-ar putea incrimina.
În raport cu toate aceste împrejurări, Tribunalul a apreciat că nici vârsta și nici lipsa antecedentelor penale nu pot constitui circumstanțe în favoarea inculpatului, câtă vreme există presupunerea rezonabilă a comiterii de către el a unor fapte penale grave, în condiții care impun, cel puțin momentan, privarea sa de libertate.
Tribunalul a opinat că, în speță, măsura preventivă aleasă este în acord și cu prevederile, care nu exclud privarea de libertate a inculpatului atunci când aceasta este temeinic justificată pentru aflarea adevărului și normala desfășurare a procesului penal, respectând normele de fond și de formă prevăzute în legislația națională, dar și scopul esențial al art.5 parag.1 lit.c din convenție.
Împotriva acestei încheieri,a declarat recursîn termenul legal (la data de 16 septembrie 2009, după pronunțarea soluției)inculpatul, fără a-l motiva în scris.
Recursul inculpatului a fost înaintat de Tribunal și înregistrat pe rolul acestei Curți la data de 21 septembrie 2009.
La termenul de astăzi, 25 septembrie 2009, fixat pentru judecarea recursului, Curtea a procedat nemijlocit la ascultarea inculpatului, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la fila 7 din dosar.
Cu ocazia dezbaterilor, inculpatul, care a beneficiat de asistența juridică a unui apărător ales, a criticat încheierea recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, contestând atât îndeplinirea condiției prevăzute de art.143 din Codul d e procedură penală, privitoare la existența de probe sau indicii temeinice în sensul săvârșirii infracțiunii de care este acuzat, cât și incidența, în privința sa, a vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.148 lit.a, b, e și f din Codul d e procedură penală, reținute de către Tribunal ca temei al privării sale de libertate și invocând, în același timp, dispunerea acestei măsuri cu încălcarea prevederilor art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele astfel invocate, precum și din oficiu, conform dispozițiilor art.3856alin.3 din Codul d e procedură penală, sub toate aspectele cauzei, Curtea, în majoritate, constată cărecursulcu care a fost sesizatăeste fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:
Subun prim aspect, Curtea reține că, atunci când a reglementat procedura arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, legiuitorul a prevăzut în art.1491alin.1 din Codul d e procedură penală că procurorul - dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art.143 din Codul d e procedură penală și există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din Codul d e procedură penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea preventivă a inculpatului - întocmește o propunere motivată de luare a acestei măsuri, însă"numai după ascultarea inculpatului, în prezența apărătorului".
Din exprimarea imperativă folosită în textul de lege anterior menționat, rezultă că ascultarea inculpatului este o cerință ce trebuie îndeplinită în mod obligatoriu de către procuror, anterior sesizării instanței (judecătorului) cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive.
De la această obligație procurorul nu poate deroga decât în cazurile expres și limitativ prevăzute în art.150 alin.1 din Codul d e procedură penală, respectiv atunci când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală sau atunci când se află în una dintre situațiile prevăzute în art.1491alin.6 din Codul d e procedură penală (reținut fiind, nu poate fi adus în fața procurorului din cauza stării sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate).
Pe de altă parte, art.197 alin.2 din Codul d e procedură penală prevede că încălcarea dispozițiilor legale care reglementează sesizarea instanței (judecătorului) și asistarea obligatorie a inculpatului de către apărător atrage sancțiunea nulității absolute, care, potrivit art.197 alin.3 din Codul d e procedură penală, nu poate fi înlăturată în niciun mod, poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.
În raport cu aceste dispoziții legale, soluționarea propunerii de arestare preventivă, prin pronunțarea unei încheieri motivate de admitere sau de respingere, în temeiul art.1491alin.9 din Codul d e procedură penală, presupune pentru judecător nu doar analizarea condițiilor de fond prevăzute de lege pentru luarea acestei măsuri, respectiv verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.143 din Codul d e procedură penală și stabilirea existenței a cel puțin unuia dintre cazurile prevăzute în art.148 din Codul d e procedură penală, dar și, chiar în prealabil, examinarea respectării tuturor normelor procedurale ce reglementează instituția arestării preventive, inclusiv legalitatea sesizării sale.
În același sens este și jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art.5 parag.1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care prevede că: " Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri (enumerate la lit.a-f) și potrivit căilor legale".
Pentru interpretarea termenului"potrivit căilor legale", în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se face trimitere la legislația națională, consacrându-se obligația de respectare întocmai a normelor interne, atât de drept substanțial, cât și procedurale, ca cerință esențială a însăși legalității privării de libertate. Nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează în dreptul intern instituția arestării preventive atrage, în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcarea a înseși prevederilor art.5 parag.1 din Convenție (a se vedea în acest sens deciziile pronunțate în cauzelePantea RomâniașiAssenov Bulgaria). S-a statuat astfel că privarea de libertate a unei persoane se poate face doar cu îndeplinirea tuturor condițiilor de fond și de formă impuse de legea națională, întrucât numai astfel se poate asigura o protecție eficientă a persoanelor împotriva arestărilor arbitrare.
În cauza de față, se constată că procurorul a procedat la sesizarea instanței (judecătorului) cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului, prin încălcarea normei procedurale care îl obliga la ascultarea prealabilă a acestuia, în prezența obligatorie a unui apărător, situație în care sesizarea respectivă este lovită de nulitate absolută, conform art.197 alin.2 din Codul d e procedură penală.
Astfel, procurorul a dispus începerea urmăririi penale față de învinuitul, cu privire la fapta comisă asupra părții vătămate, prin ordonanța din data de 02 iunie 2009, ora 0930, învinuirea fiindu-i adusă la cunoștință acestuia, sub semnătură, la aceeași dată.
Ulterior, prin ordonanța din data de 30 iulie 2009, ora 1500, procurorul a dispus extinderea urmăririi penale față de învinuit și cu privire la fapta comisă asupra părții vătămate.
La data de 13 august 2009, procurorul l-a contactat telefonic pe apărătorul ales al învinuitului, stabilind de comun acord ca acesta din urmă să se prezinte, împreună cu învinuitul, la sediul parchetului, în vederea audierii, la data de 14 august 2009, ora 1030.
Învinuitul și apărătorul ales al acestuia s-au înfățișat la termenul fixat în fața procurorului, care, potrivit procesului verbal întocmit la data de 14 august 2009, ora 1130, i-a comunicat celui dintâi, în prezența apărătorului, sub semnătură, toate învinuirile aduse.
La data de 14 septembrie 2009, orele 1100și 1415, procurorul i-a contactat telefonic pe apărătorul ales și respectiv pe învinuit, comunicându-le să se prezinte în ziua următoare, 15 septembrie 2009, ora 1100, la sediul parchetului, în vederea efectuării unor acte procesuale care implicau prezența acestora.
La termenul fixat, învinuitul și apărătorul ales al acestuia s-au prezentat în fața procurorului, care, fără a mai efectua vreun act procesual în cauză și fără a-l asculta pe cel dintâi (astfel cum îl obligau dispozițiile imperative ale art.143 alin.1 teza I-a din Codul d e procedură penală), a dispus, prin ordonanță, reținerea învinuitului pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 15 septembrie 2009, ora 1215și până la data de 16 septembrie 2009, ora 1215.
Abia după aducerea la cunoștință a măsurii reținerii, fiind întrebat de către procuror, învinuitul, în prezența apărătorului ales, a precizat verbal că nu dorește să dea declarație în legătură cu învinuirile aduse.
În continuare, prin ordonanța din data de 15 septembrie 2009, procurorul a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, fără a exista la dosar vreo dovadă că această măsură a fost adusă la cunoștința persoanei reținute, care, astfel, a dobândit calitatea de inculpat.
După punerea în mișcare a acțiunii penale (măsură necomunicată persoanei vizate), procurorul nu a procedat la ascultarea inculpatului, în noua lui calitate procesuală, conform art.1491alin.1 din Codul d e procedură penală, ci a sesizat direct instanța (judecătorul) cu propunerea de arestare preventivă a acestuia, la data de 16 septembrie 2009.
Nu se poate susține că refuzul învinuitului de a da declarație, în această calitate procesuală (opțiune care, oricum, potrivit legii, trebuia să îi fie comunicată înainte de luarea măsurii reținerii, iar nicidecum ulterior acelui moment), l-a absolvit pe procuror de obligația de a proceda la ascultarea lui, în noua calitate procesuală de inculpat, întrucât, pe de o parte, acestuia nu i-a fost comunicată niciodată punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, pentru ca, în raport cu situația respectivă, să-și poată formula apărarea, beneficiind și de asistența juridică a unui avocat (obligatorie, conform art.171 alin.2 din Codul d e procedură penală, având în vedere că, la acel moment, era deja reținut), iar, pe de altă parte, propunerea de arestare preventivă formulată de procuror s-a referit în mod explicit la inculpat, iar nu la învinuit, caz în care măsura preventivă putea fi solicitată și acordată pentru o perioadă de cel mult 10 zile, potrivit art.146 alin.9 din Codul d e procedură penală, iar nu pentru 29 de zile, astfel cum s-a cerut de procuror și dispus de Tribunal prin încheierea recurată.
Totodată, procurorul nu a oferit vreo justificare pentru neascultarea inculpatului, la dosarul de urmărire penală neregăsindu-se niciun act din care să rezulte că acesta ar fi refuzat să dea declarație în noua calitate procesuală sau că ascultarea lui ar fi fost împiedicată de un motiv legal (dintre cele prevăzute în art.150 alin.1 rap. la art.1491alin.6 din Codul d e procedură penală), motiv care, de altfel, nici nu se identifică în speță, de vreme ce inculpatul se afla deja în stare de reținere la momentul când s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa.
Rezultă astfel că procurorul nu a respectat obligația legală de ascultare, anterior sesizării instanței (judecătorului), a inculpatului reținut, în prezența unui apărător care să îi asigure asistența juridică obligatorie, încălcarea acestei obligații conducând la nulitatea absolută a propunerii de arestare preventivă, în condițiile art.197 alin.2 din Codul d e procedură penală și impunând, drept consecință firească, respingerea acesteia.
II. Sub unal doilea aspect, Curtea reține că, potrivit art.1491alin.10 din Codul d e procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale se poate dispune de către judecător dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art.1491alin.1 din Codul d e procedură penală, respectiv dacă "sunt întrunite condițiile prevăzute în art.143 și există vreunul dintre cazurile prevăzute în art.148" și dacă această măsură"este necesară în interesul urmăririi penale".
Totodată, conform art.136 alin.1 din Codul d e procedură penală, oricare dintre măsurile preventive prevăzute de lege, inclusiv arestarea, poate fi luată numai dacă o astfel de măsură este necesară în scopul de a asigura, între altele,buna desfășurare a procesului penal.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că existența cazurilor de arestare preventivă menționate în art.148 din Codul d e procedură penală trebuie să fie una actuală, contemporană cu solicitarea privării de libertate a persoanei vizate, numai astfel putându-se justifica caracterul de necesitate al măsurii, în raport cu scopul său legal.
Or, în speță, cazurilor de arestare preventivă invocate de procuror și acceptate de Tribunal le lipsește tocmai caracterul de actualitate, ele întemeindu-se pe fapte și împrejurări suficient de vechi în raport cu data formulării propunerii de luare a acestei măsuri, pentru aol ipsi de caracterul său necesar.
În acest sens, Curtea constată, cu referire la cazul de arestare preventivă prevăzut de art.148 lit.a din Codul d e procedură penală, că nu există dovezi de sustragere a inculpatului de la urmărirea penală, de altfel și imposibil de prezentat, câtă vreme acesta a dobândit calitatea respectivă abia la data de 15 septembrie 2009, într-un moment în care se afla deja în stare de reținere. De asemenea, potrivit celor anterior expuse, Curtea constată că, în calitate de învinuit, acesta s-a prezentat benevol în fața procurorului la ultimele două convocări telefonice ale acestuia, în datele de 14 august 2009 și respectiv 15 septembrie 2009. Deși nici în propunerea de arestare preventivă și nici în încheierea recurată nu se menționează în concret data când învinuitul nu s-a prezentat la chemarea procurorului, din analiza actelor dosarului de urmărire penală Curtea observă că singurul astfel de moment ar putea data din 09 iunie 2009, când s-a stabilit termen pentru audierea învinuitului, act procesual care nu s-a realizat, fără a se indica însă de către procuror motivul. Chiar acceptând că acest motiv l-ar fi putut constitui neprezentarea învinuitului, Curtea constată că procurorul nu a înțeles, la momentul respectiv, să solicite arestarea lui preventivă, conform art.146 alin.1 din Codul d e procedură penală, iar, ulterior, învinuitul s-a prezentat de fiecare dată când a fost chemat, împreună cu apărătorul său ales.
În privința cazului de arestare preventivă prevăzut de art.148 lit.b din Codul d e procedură penală, Curtea constată că întregul probatoriu prezentat instanței a fost administrat de către procuror în perioada 15 mai - 18 august 2009, după ultima dată, vreme de aproximativ o lună până la formularea propunerii de arestare preventivă (16 septembrie 2009), nemaifiind efectuat niciun act procesual care să susțină, cu caracter actual, afirmația că inculpatul încearcă că zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor martori. În același timp, Curtea constată că martorele și - indicate de procuror și respectiv de Tribunal ca fiind cele ale căror declarații s-a încercat a fi influențate de către inculpat - au fost audiate la datele de 10 iunie 2009 (prima dintre ele) și 18 august 2009 (cea de-a doua) și, deși acestea au relevat într-adevăr aspecte care s-ar putea circumscrie cazului analizat, procurorul nu a înțeles, nici la acele momente, să solicite arestarea preventivă a învinuitului, iar, pentru perioada următoare, nu există nicio probă că acesta ar mai fi întreprins acțiuni de influențare a celor două martore sau a vreunui alt martor audiat în cauză.
Cu privire la cazul de arestare preventivă prevăzut de art.148 lit.e din Codul d e procedură penală, Curtea constată că părțile vătămate și au dat declarații în cauză în perioadele 15 mai - 10 iunie 2009 (cea dintâi) și respectiv 09 iunie - 21 iulie 2009 (cea din urmă) și, de asemenea, vreme de 2-3 luni până la formularea propunerii deduse judecății (interval de timp în care nu au apărut date noi în ceea ce le privește), procurorul, având cunoștință de declarațiile acestora, nu a considerat necesară privarea de libertate a învinuitului, pentru a-l împiedica să exercite presiuni asupra lor ori să încerce o înțelegere frauduloasă cu ele.
În sfârșit, în ceea ce privește cazul de arestare preventivă prevăzut de art.148 lit.f din Codul d e procedură penală, reiterând observația că întregul probatoriu prezentat instanței a fost administrat în perioada 15 mai - 18 august 2009, Curtea constată că pretinsul pericol pentru ordinea publică ce ar fi determinat de lăsarea în libertate a inculpatului nu ar putea rezulta decât din acel probatoriu. Or, în condițiile în care, pentru perioada de o lună cât s-a scurs până la formularea propunerii de arestare preventivă, nu există alte dovezi că inculpatul nu a mai manifestat vreo conduită socială inadecvată care să contureze în mod obiectiv un pericol real pentru comunitate, neexistând nici măcar un simplu indiciu în acest sens, solicitarea de a se dispune privarea lui de libertate, pe temeiul analizat, este lipsită de un fundament faptic, pertinent și actual.
Concluzionând, Curtea constată că translatarea în prezent a unor fapte și împrejurări - demult cunoscute și care, la momentele analizate, nu au fost apreciate ca necesitând arestarea preventivă a persoanei urmărite penal (și nici măcar luarea față de aceasta a vreunei alte măsuri preventive) - nu este legal posibilă decât în situația în care s-ar dovedi persistența lor actuală, ceea ce, pentru motivele anterior expuse, nu este cazul în speță.
Față de toate aceste considerente, întrucât măsura arestării preventive dispusă prin încheierea atacată este nelegală, fiind luată în condițiile unei sesizări a procurorului ce încalcă dispozițiile imperative ale art.1491alin.1 din Codul d e procedură penală și în absența vreunui caz actual dintre cele prevăzute în art.148 din Codul d e procedură penală, Curtea, în majoritate, urmează ca, în temeiul art.38515pct.2 lit.d din Codul d e procedură penală, să admită recursul declarat de inculpatul, să caseze în întregime încheierea respectivă și, rejudecând în fond, să respingă propunerea de arestare preventivă a acestuia, conform art.1491alin.9 din Codul d e procedură penală și, de asemenea, făcând aplicarea prevederilor art.1402alin.7 din Codul d e procedură penală, să revoce măsura dispusă de Tribunal, cu consecința punerii de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
În temeiul art.192 alin.3 din Codul d e procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
În majoritate:
Admite recursul declarat de inculpatul împotriva încheierii din Camera de Consiliu nr.23 din data de 16 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Penală în Dosarul nr- (23/A/2009).
Casează, în întregime, încheierea recurată și, în fond, rejudecând:
Respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Ialomița.
Revocă măsura arestării preventive, dispusă prin încheierea recurată și dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.jud.
Ex.2 / 02.10.2009
-
OPINIE SEPARATĂ
În sensul respingerii recursului formulat de inculpatul împotriva încheierii din Camera de Consiliu nr.23 din 16 septembrie 2009 Tribunalului Ialomița - Secția Penală.
Înțeleg să formulez opinia separată exprimată în soluționarea prezentului recurs penal, în virtutea considerentelor ce urmează:
Tribunalul investit cu soluționarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului, propunere formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Ialomița, a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art.1491alin.1 și alin.10 Cod procedură penală.
Astfel, s-a constatat că există probe, potrivit cărora inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, iar temeiurile ce au stat la baza luării măsurii preventive privative de libertate, aceea a arestării, au fost cele prevăzute de art.148 lit.a, b, e și f Cod procedură penală, în contextul reglementării cu caracter general a art.136 din același Cod, respectiv a scopului măsurii preventive, acela al asigurării bunei desfășurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală.
Se constată, așadar, că măsura preventivă luată față de inculpat - în mod neîndoielnic cea mai gravă dintre măsurile preventive prevăzute de normele procedural penale prin conținutul și finalitatea sa, totodată, singura măsură ce se poate întinde pe o durată considerabilă prin care individul este privat de libertate - a fost fundamentată pe nu mai puțin, de 4 temeiuri, ce se regăsesc în art.148 Cod procedură penală.
S-au avut astfel în vedere de către organul jurisdicțional, la momentul luării măsurii arestării preventive că inculpatul nu a dat curs chemării organului de urmărire penală, el neprezentându-se în vederea continuării cercetărilor, apreciindu-se că o asemenea conduită denotă o intenție de sustragere de la urmărire, dar s-a constatat și că în cauză există date că inculpatul încearcă zădărnicirea adevărului, prin influențarea unor martori.
Dacă referitor la primul aspect, acela al sustragerii inculpatului de la urmărire, împărtășesc punctul de vedere majoritar, în sensul că în cauză nu s-au conturat dovezi de sustragere a acestuia, ci dimpotrivă el s-a prezentat personal în fața procurorului la ultimele două convocări telefonice, în datele de 14 august și respectiv, 15 septembrie 2009, în ceea ce privește fundamentarea celorlalte temeiuri, înțeleg să fac următoarele precizări.
Referitor la temeiul reglementat în art.148 lit.b Cod procedură penală, înțeleg să concluzionez în sensul incidenței sale, atâta vreme cât din actele procesuale și procedurale întocmite în cursul urmăririi penale, din probele strânse reiese că inculpatul a comis infracțiuni de influențare a martorilor și.
Prin urmare, trebuie să constat că un asemenea indiciu, referitor la încercarea inculpatului de a zădărnici aflarea adevărului în cauză prin efectuarea unor acte de intimidare a martorilor este de natură a se înscrie în registrul art.148 lit.b Cod procedură penală, iar aspectul vizând caracterul actual al unor asemenea acțiuni ale inculpatului nu poate fi pus la îndoială, doar motivat de faptul că între momentul la care se reține că s-ar fi încercat de inculpat influențarea martorilor și acela al solicitării arestării preventive de către procuror, s-a scurs aproape o lună de zile.
S-a avut în vedere că întregul material probatoriu prezentat instanței a fost strâns în perioada 15 mai - 18 august 2009, iar formularea propunerii de arestare preventivă s-a produs la 16 septembrie 2009, din datele cauzei reieșind că încercările de influențare a martorilor s-ar fi consumat la 10 iunie 2009 și respectiv 18 august 2009, după cum precizam anterior.
Prin urmare, simplul fapt că inculpatul nu ar mai fi întreprins ulterior și alte acțiuni de influențare a celor două martore ori a altor martori, acte ce să aibă un caracter actual ori chiar simultan cu momentul procesual al propunerii de către procuror a luării măsurii arestării preventive, nu poate determina concluzia că acest temei nu subzistă.
Consider că, în evaluarea existenței unor date potrivit cărora inculpatul a încercat să zădărnicească - în mod direct sau indirect - aflarea adevărului, trebuie pornit tocmai de la faptul că un asemenea demers odată constatat - acela de a influența unii martori - evidențiază o caracteristică, deloc neglijabilă, a conduitei procesuale a inculpatului și poate descrie un mod al acestuia de a se poziționa vis-a-vis de derularea în continuare a procesului penal.
Cu alte cuvinte, apreciez că în mod corect Tribunalul a acceptat acest temei al arestării, întrucât faptele și împrejurările avute în vedere nu-și pierduseră sub nicio formă caracterul actual, ci dimpotrivă impuneau, cu necesitate, luarea acestei măsuri preventive.
Iar acest temei este strâns legat - în opinia mea - de un alt temei, acela prevăzut în art.148 lit.e Cod procedură penală și reținut de asemenea în mod justificat de Tribunal, în urma constatării existenței unor elemente conform cărora inculpatul a exercitat presiuni asupra persoanelor vătămate.
Afirmam că cele două temeiuri ale arestării preventive trebuie privite în strânsă legătură, întrucât ambele - odată constatate - oferă date suficiente cu privire la atitudinea manifestată de inculpat, în contextul necesității asigurării unei bune desfășurări a urmăririi penale.
Nici în privința acestui aspect, referitor la lipsa caracterului actual al presiunilor pe care inculpatul le-ar fi exercitat asupra persoanelor vătămate, opinia mea nu s-a alăturat majorității.
Din această perspectivă, înțeleg să precizez că procurorul, la momentul procesual al formulării propunerii de arestare preventivă și Tribunalul, la momentul luării măsurii au avut în vedere în mod prioritar că, prin manifestarea de către inculpat a unei conduite inadecvate - și mă refer aici la atitudinea sa procesuală concretizată în încercările de zădărnicire a adevărului, precum și de exercitare a unor presiuni asupra părților vătămate, ci nu la pericolul concret pentru ordinea publică, rezultat din fapta pe care ar fi săvârșit-o - scopul prevăzut de legiuitor în art.136 Cod procedură penală, impunea privarea de libertate a inculpatului.
În opinia mea, cazurile de arestare invocate de procuror și însușite de Tribunal - inclusiv acela prevăzut de art.148 lit.f Cod procedură penală - își mențin caracterul actual și, pe cale de consecință, necesar, iar aprecierea că acestea ar fi devenit suficient de vechi în raport cu data formulării propunerii nu mi-o pot asuma.
În fine, un ultim aspect pe care înțeleg să-l dezvolt - deși într-o ordine strict procedurală s-ar fi impus a fi elementul de debut al expunerii mele - îl constituie omisiunea procurorului de a-l fi ascultat pe inculpat, în prezența apărătorului, conform dispozițiilor art.149 alin.1 Cod procedură penală, în planul consecințelor, atâta vreme cât formularea legiuitorului are un caracter imperativ, iar situațiile derogatorii sunt prevăzute în mod limitativ și expres.
În cauza de față, se constată, prin întrunirea majorității, că procurorul a procedat la sesizarea instanței cu propunere de arestare preventivă a inculpatului, prin încălcarea normelor care îl obligau la ascultarea prealabilă a acestuia, însă, o asemenea sesizare nu poate fi lovită de nulitate absolută și ea nu se înscrie în registrul art.197 al.2 Cod procedură penală, deoarece nu ne aflăm în ipoteza art.300 Cod procedură penală, cu privire la verificarea sesizării instanței, la regularitatea actului de sesizare, ci într-o altă situație, aceea a exercitării atribuțiilor instanței pe parcursul urmăririi penale, în materia luării unei anumite măsuri preventive.
Prin urmare, apreciez că o eventuală încălcare a dreptului la apărare a inculpatului - pe care nu o contest - are un caracter relativ și ea poate fi înlăturată prin exercitarea legală a prerogativelor de către instanță, în sensul audierii inculpatului, lucru ce s-a și produs.
În acest sens, relevantă este ascultarea inculpatului de către instanța de judecată. În contextul în care arestarea acestuia s-ar produce fără îndeplinirea acestei obligații, ar conduce la constatarea faptului că inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a da explicații în legătură cu faptele imputate și de a indica eventuale dovezi cu care înțelege să se apere.
Doar într-o asemenea ipoteză, instanța i-ar cauza inculpatului o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea dispoziției de arestare preventivă, având în vedere art.197 alin.1-4 Cod procedură penală - A se vedea: Tribunalul București - Secția I-a Penală - decizia 552/1990; Curtea Supremă de Justiție - Secția Penală - decizia 394/1993, în C 10, pg.199-200; Curtea de Apel București - Secția a II-a Penală - decizia 660/1997, în, pg.40; Curtea de Apel București - Secția I-a Penală - decizia 1354/1998, în C 25, pg.48.
Acestea au fost considerentele ce m-au determinat să nu mă raliez opiniei colegilor mei și să formulez prezenta opinie separată.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Magdalena IordacheJudecători:Magdalena Iordache, Damian Dolache, Carmen Veronica
