Revocarea măsurii preventive (art. 139 c.p.p.). Încheierea 243/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1645/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I-A PENALĂ
ÎNCHEIEREA NR.243/
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA -IE 2009
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: Carmen Veronica Găină
JUDECĂTOR 2: Damian Dolache
JUDECĂTOR 3: Vasile
GREFIER:
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este reprezentat de procuror.
Pe rol, se află judecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva încheierii din data de 03 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a Penală în Dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit intimații inculpați, și -, care au fost reprezentați juridic de către apărătorul lor ales, avocat, cu împuternicire la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă în dezbateri asupra recursului.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, pe fond, respingerea cererilor celor patru inculpați de revocare a măsurii arestării preventive, întrucât această măsură a fost luată cu respectarea dispozițiilor art.1491rap. la art.143 și art.148 lit.a și f din Codul d e procedură penală.
Apărătorul ales al intimaților inculpați solicită respingerea recursului, ca nefondat, susținând că soluția de revocare a măsurii arestării preventive a acestora este legală și temeinică, în condițiile în care măsura respectivă a fost luată cu încălcarea dispozițiilor legale, pentru motivele pe care le-a expus pe larg în cererile și notele scrise depuse la instanța de fond, de care solicită a se ține seama și la judecarea prezentei căi de atac.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prinîncheierea din data de 03 iulie 2009, pronunțată în Dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a II-a Penală a dispus astfel:
În baza art.139 alin.2 din Codul d e procedură penală, a admis cererile de revocare a măsurii arestării preventive formulate de inculpații (pe numele căruia a fost emis de către Tribunalul București - Secția a II-a Penală nr.258/UP/13.12.2007), (pe numele căruia a fost emis de Tribunalul București - Secția a II-a Penală nr.260/UP/ 13.12.2007), (pe numele căreia a fost emis de către Tribunalul București - Secția a II-a Penală nr.259/UP/13.12.2007) și-(pe numele căreia a fost emis de către Tribunalul București - Secția a II-a Penală nr.262/UP/13.12.2007).
În baza art.843din Legea nr.302/2004, a solicitat retragerea mandatelor europene de arestare nr.54/22.12.2008 (emis pe numele inculpatului ), nr.56/22.12.2008 (emis pe numele inculpatului ), nr.55/22.12.2008 (emis pe numele inculpatei ) și nr.57/22.12.2008 (emis pe numele inculpatei - ).
În baza art.192 alin.3 din Codul d e procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această încheiere, Tribunalul, făcând trimitere la dispozițiile art.139 alin.2 din Codul d e procedură penală, a avut în vedere următoarele aspecte:
Potrivit art.150 alin.1 teza I-a din Codul d e procedură penală, regula este că măsura arestării preventive poate fi luată numai după ascultarea inculpatului, atât de către procuror, cât și de către judecătorul învestit cu soluționarea propunerii de luare a acestei măsuri.
Excepțiile de la această regulă sunt în mod expres și limitativ prevăzute în art.150 alin.1 teza a II-a din Codul d e procedură penală și se referă la situațiile în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate, se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori se află în vreunul dintre cazurile menționate în art.1491alin.6 din Codul d e procedură penală (se află în stare de reținere sau de arestare, potrivit art.146 din Codul d e procedură penală și, din cauza stării sănătății sau din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus în fața judecătorului).
Dacă situația concretă a inculpatului, față de care măsura arestării preventive s-a dispus în lipsă, fără audierea lui, nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele anterior menționate, măsura este nelegală, indiferent dacă în cauză există probe sau indicii temeinice ale săvârșirii de către acesta a infracțiunii reținute în sarcina sa prin actul de inculpare și dacă sunt întrunite condițiile a cel puțin unuia dintre cazurile prevăzute în art.148 din Codul d e procedură penală.
Scopul urmărit de legiuitor prin restrângerea ipotezelor în care arestarea preventivă în lipsă este permisă a fost acela al ocrotirii dreptului la apărare al persoanei a cărei arestare preventivă se discută, prin oferirea pentru aceasta, ca regulă, a posibilității de a-și formula personal apărări în fața organelor judiciare competente să propună și respectiv să dispună luarea măsurii în discuție.
În speță, propunerea de luare a măsurii arestării preventive față de cei patru inculpați a fost formulată de procuror și ulterior dispusă de judecător, în lipsa acestora, apreciindu-se că ei se sustrag de la urmărirea penală.
Pentru a concluziona că inculpatul se sustrage de la urmărirea penală, la dosar ar trebui să existe dovezi că acesta, cunoscând despre existența procesului penal, a refuzat să se prezinte în fața organelor judiciare, la chemarea acestora. Simpla bănuială sau chiar convingerea organelor judiciare că inculpatul are cunoștință despre procesul penal, în lipsa oricăror dovezi în acest sens, care să se regăsească la dosar, este insuficientă pentru a se trage concluzia că inculpatul se sustrage într-adevăr de la urmărirea penală.
Luarea măsurii arestării preventive în lipsă, pe motiv că inculpatul s-ar sustrage de la urmărirea penală, în absența unor dovezi care să susțină acest fapt, reprezintă o încălcare a dreptului intern, condiție suficientă, potrivit jurisprudenței constante a, pentru a se considera că s-a produs o încălcare a art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens statuându-se că prima condiție analizată, în scopul de a se verifica dacă privarea de libertate s-a dispus cu respectarea articolului anterior menționat, este aceea ca măsura să se fi luat cu respectarea condițiilor de fond și a celor de procedură din dreptul intern (cauzele Rusu Austria, Vrencev Serbia, Belov Rusia, Calmanovici România, Varga România, Konolos România). Dacă, în general, potrivit jurisprudenței, revine în primul rând autorităților naționale și, mai ales, instanțelor, rolul de a interpreta și aplica dreptul intern, soluția este diferită în cazurile în care nerespectarea dreptului intern conduce la încălcarea însăși a prevederilor Convenției, astfel cum sunt cele ale art.5 parag.1, care reglementează în mod expres obligația de respectare a dreptului intern. Într-un asemenea caz, apreciază că poate și trebuie să exercite un anumit control, pentru a cerceta dacă dreptul intern a fost într-adevăr respectat. Astfel, într-o speță, a constatat încălcarea de către statul român a art.5 parag.1 lit.c din Convenție, tocmai pentru faptul că s-a dispus arestarea preventivă, pe motiv că inculpatul s-ar fi sustras urmăririi penale, deși nu existau dovezi în acest sens (cauza Pantea România).
În cauza de față, la dosar nu există nicio dovadă că inculpații ar fi aflat despre proces, până la momentul luării măsurii arestării preventive.
În acest sens, Tribunalul a constatat că inculpații nu au fost contactați și, prin urmare, nici nu au fost audiați, iar, la momentul formulării propunerii de luare a măsurii arestării preventive în ceea ce îi privește, organele de urmărire penală aveau numeroase date că aceștia nu mai locuiau la adresele de domiciliu.
Astfel, prin adresa nr.416.508/S1/C1//16.11.2007, de Combatere a Organizate Bas olicitat sprijinul I, în vederea îndeplinirii procedurii de citare a celor patru inculpați (filele 6 și 7 ), precizând că, în ipoteza în care aceștia nu mai locuiesc la adresele menționate în citații, să se efectueze verificări, pentru stabilirea adreselor unde pot fi citați. Potrivit adresei nr.-/29.10.2007 a I, nu s-a putut îndeplini procedura de citare a inculpaților, întrucât"nu sunt la domiciliu", existând"date că se află în Spania"(fila 15, ). De asemenea, în procesul-verbal întocmit (fila 16, ), se menționează că nu a fost găsită nicio persoană la adresa de domiciliu, iar, din discuția purtată cu vecina acestora, a rezultat că"persoanele căutate sunt plecate în Spania de 4-5 ani"și că"în vara anului 2007, prin luna iulie, numita a revenit în țară, unde a stat circa o, după care a plecat din nou în Spania", adăugându-se că"nu s-a putut stabili adresa unde membrii familiei locuiesc în Spania".
De asemenea, încă din anul 2006, de Combatere a Organizate B, cunoscând că inculpații"este posibil să își fi stabilit reședința în orașul spaniol "(fila 4, ), au solicitat sprijinul Centrului de Cooperare Internațională - Punctul Național Focal, pentru ca acesta, prin intermediul atașatului de afaceri interne al în Spania, să verifice aspectele semnalate. Din cuprinsul adreselor întocmite pe acest aspect (filele 3-4 și 11-12, ), rezultă că informațiile organelor judiciare române proveneau de la părțile vătămate audiate între timp. Astfel, la data de 08.01.2007, de Combatere a Organizate B avea cunoștință despre faptul că, în cursul lunii octombrie 2006, membrii familiei au solicitat încuviințarea șederii temporare în orașul spaniol, cerere care a fost respinsă de către autoritățile spaniole. La dosar, există chiar o adresă emisă de către Ambasada Spaniei la B, înregistrată la. sub nr.-/09.11.2006 (filele 23-24, ), în cuprinsul căreia sunt menționate datele existente în evidențele autorităților spaniole cu privire, printre alții, și la inculpații, și (despre faptul arestării primilor doi inculpați și despre respingerea cererilor de stabilire a reședinței, ultima data la 10.10.2006).
În consecință, Tribunalul a constatat că neprezentarea inculpaților în fața organelor judiciare, în urma citării lor la adresele de domiciliu unde se cunoștea în mod cert că nu mai locuiesc, nu poate fi interpretată drept o sustragere a acestora de la urmărirea penală.
Legalitatea măsurii arestării preventive se apreciază exclusiv prin raportare Ia situația de fapt existentă la momentul luării măsurii. Drept urmare, împrejurarea că, între timp, inculpații au aflat cu certitudine de proces nu are nicio relevanță în stabilirea legalității luării acestei măsuri.
Tribunalul a mai constatat că un alt motiv de nelegalitate a măsurii arestării preventive a celor patru inculpați este acela că procedura de citare a acestora, pentru termenul când s-a soluționat de către judecător propunerea de luare a măsurii arestării preventive (13.12.2007), nu a fost legal îndeplinită, aspect ce a fost învederat la acel moment și de către apărătorul inculpaților. Astfel, întrucât nu se menționează de către legiuitor că soluționarea propunerii de luare a măsurii arestării preventive în lipsă se face fără citarea inculpatului, se aplică regula obligativității citării acestuia. Această interpretare a legii a fost îmbrățișată chiar de către judecător din moment ce, la termenul anterior din data de 27.11.2007, a amânat judecarea cauzei tocmai pentru citarea inculpaților. Judecătorul a dispus însă citarea lor doar la adresele de domiciliu, deși existau la dosar date suficiente că inculpații nu mai locuiau la acele adrese, situație în care citarea trebuia să se realizeze conform art.177 alin.4 din Codul d e procedură penală.
Chiar dacă s-ar aprecia că au fost respectate dispozițiile legale referitoare la arestarea preventivă în lipsă și respectiv la citarea inculpaților pentru termenul din data de 13.12.2007, Tribunalul a apreciat că măsura arestării preventive a fost luată față de aceștia cu încălcarea și a altor prevederi legale, nefiind întrunite în speță condițiile celor două cazuri de arestare preventivă avute în vedere de judecător, și anume cele reglementate în art.148 alin.1 lit.a și f din Codul d e procedură penală.
În acest sens, Tribunalul a considerat că argumentele anterior expuse, în susținerea ideii că nu există probe ale sustragerii inculpaților de la urmărirea penală, impun și concluzia că, în speță, nu este incident cazul de arestare preventivă prevăzut de art.148 alin.1 lit.a din Codul d e procedură penală.
În ceea ce privește cazul de arestare preventivă prevăzut de art.148 alin.1 lit.f din Codul d e procedură penală, Tribunalul a constatat în prealabil că, în mod corect, s-a reținut existența de indicii temeinice, în accepțiunea art.143 din Codul d e procedură penală, ale săvârșirii de către inculpați a faptelor reținute în sarcina lor prin actul de inculpare. Astfel, presupunerea rezonabilă că aceștia au comis acele fapte se întemeiază pe declarațiile părților vătămate (care se referă nu numai la propria situație, caz în care, potrivit art.75 din Codul d e procedură penală, ar trebui să se coroboreze și cu alte mijloace de probă, ci și la situația celorlalte părți vătămate care au fost transportate în străinătate cu aceeași ocazie), pe procesele verbale de recunoaștere din fotografii și pe informațiile comunicate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră cu privire la datele ieșirilor din țară ale părților vătămate și inculpaților și la mijloacele de transport folosite în acest scop. De asemenea, a Tribunalul a constatat că infracțiunile pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală sunt pedepsite de lege cu închisoare mai mare de 4 ani (concluzia rămânând valabilă și pentru situația în care se va aprecia, în raport cu data pretinsei săvârșiri a faptelor, că sunt aplicabile dispozițiile art.323 din Codul penal, iar nu cele ale art.7 din Legea nr.39/2003).
În schimb, Tribunalul a apreciat că nu se poate lua măsura arestării preventive față de inculpați, pe motiv că lăsarea lor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, în condițiile în care, nu numai de la data săvârșirii faptelor, ci și chiar din momentul când organele de urmărire penală aveau suficiente date pentru a formula propunerea de arestare preventivă și respectiv până la momentul când aceste organe au procedat în mod concret la sesizarea judecătorului cu o astfel de propunere, a trecut un interval de timp foarte mare.
Astfel, în speță, deși toate părțile vătămare au fost audiate și acestea au procedat la recunoașterea inculpaților din fotografii încă din prima Jaa nului 2006, iar celelalte înscrisuri aflate la dosarul de urmărire penală au fost și ele atașate sau ar fi existat posibilitatea atașării lor până la același moment, propunerea de luare a măsurii arestării preventive a fost formulată după mai mult de un 1 an, respectiv la data de 27.11.2007, o astfel de întârziere nefiind justificată prin niciun act de urmărire penală efectuat în acest interval. Dacă organele de urmărire penală apreciau că lăsarea în libertate a inculpaților prezenta într-adevăr un pericol concret pentru ordinea publică, ar fi trebuit să procedeze la sesizarea judecătorului imediat ce, pe baza actelor premergătoare și materialului probator administrat după începerea urmăririi penale, se putea aprecia că erau întrunite condițiile art.143 din Codul d e procedură penală. În ceea ce privește posibilul argument că, în acest interval de timp, s-a încercat localizarea inculpaților, Tribunalul a constatat drept nesatisfăcătoare diligența depusă de către organele de urmărire penală, aceste demersuri fiind efectuate la intervale mari de timp (03.08.2006, 03.10.2006 și 08.01.2007).
Tribunalul a mai reținut că, potrivit jurisprudenței, deși este rezonabil să se presupună că, după comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, există un risc de a se aduce atingere ordinii publice, prin lăsarea în libertate a persoanei care a săvârșit-o, acest risc se estompează în timp ( cauza Tomasi Franța). Într-o altă speță (cauza Lettelier Franța), referindu-se la caracterul justificat al menținerii stării de arest preventiv, a precizat că, prin gravitatea specifică și reacția publică produsă, anumite infracțiuni pot genera o perturbare a ordinii publice în măsură să justifice arestarea preventivă, cel puțin pentru o anumită perioadă de timp, însă acest temei poate fi considerat suficient numai dacă se întemeiază pe fapte capabile să demonstreze că lăsarea în libertate a inculpatului chiar ar perturba ordinea publică. De asemenea, a precizat că privarea de libertate continuă să fie legitimă numai dacă ordinea publică este în continuare cu adevărat amenințată și că menținerea sa nu poate fi dispusă doar ca o anticipare a unei pedepse (în același sens, și cauzaDinler Turcia).
Tribunalul a apreciat că aceste raționamente sunt aplicabile și în situația inculpaților, față de care măsura arestării preventive nu a fost luată decât la un interval foarte mare de timp de la momentul când se reține că ar fi săvârșit faptele, perioadă în care ecoul social al acestora s-a estompat în mare măsură. Împrejurarea că pedeapsa pe care inculpații ar trebui să o execute în cazul condamnării ar putea fi foarte mare nu reprezintă, în aceste condiții, un argument valabile pentru luarea, în privința lor, a măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri,a declarat recursîn termenul legal (la data de 03 iulie 2009, după pronunțarea soluției în ședință publică)Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, fără a-l motiva în scris.
Recursul Parchetului a fost înregistrat pe rolul acestei Curți la data de 07 iulie 2009, pentru judecarea acestuia cei patru inculpați intimați fiind citați la domiciliul legal, prin afișare la sediul Consiliului Local al Sectorului 3 B, precum și la adresa pe care au indicat-o în mod expres în vederea comunicării actelor de procedură (fila 41 dosar de fond), aceștia beneficiind în calea de atac de asistența juridică a apărătorului lor ales.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Parchetului a criticat oral încheierea recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că este greșită soluția de revocare a măsurii arestării preventive a celor patru inculpați, întrucât această măsură a fost luată cu respectarea dispozițiilor art.1491rap. la art.143 și art.148 lit.a și f din Codul d e procedură penală.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivul astfel invocat, precum și din oficiu, conform art.3856alin.3 din Codul d e procedură penală, sub toate aspectele cauzei, Curtea constată cărecursulcu care a fost sesizatăeste nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:
Fără a mai relua argumentele (pertinente, amplu motivate și indiscutabil corecte), reținute în considerentele încheierii recurate, care nu pot fi contrazise în lipsa oricăror motive valide (de altfel, neinvocate în concret nici de către Parchet), Curtea constată că, într-adevăr, măsura arestării preventive dispusă în lipsă, la data de 13 decembrie 2007, față de cei patru inculpați, este nelegală, impunându-se în consecință revocarea ei, potrivit art.139 alin.2 din Codul d e procedură penală, având în vedere și alte aspecte decât cele deja evidențiate de către judecătorul de la instanța de fond.
Astfel, examinând conținutul actelor procedurale prin care s-au formulat în mod oficial acuzații la adresa inculpaților intimați (rezoluția procurorului de începere a urmăririi penale din data de 12 iulie 2006 și ordonanța procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale din data de 27 noiembrie 2007), Curtea constată că, în cuprinsul actelor respective, nu sunt descrise faptele - în materialitatea lor - de care este acuzat fiecare inculpat în parte, fiind menționate doar denumirile generice ale infracțiunilor pretins comise și textele legale în care acestea sunt incriminate.
Această neregularitate a celor două acte procedurale nu poate fi acoperită în mod legal prin mențiunile din referatul procurorului din data de 27 noiembrie 2007, conținând propunerea de arestare preventivă (act procedural distinct, atât ca natură, cât și ca efecte), care, de altfel, cuprinde referiri extrem de sumare la pretinsele fapte săvârșite de inculpați, în privința unuia dintre ei ( - ) lipsind chiar orice precizare sub acest aspect.
De asemenea, aceeași neregularitate conduce la imposibilitatea de a se verifica în ce măsură, pentru acuzațiile formulate în drept, există și un suport faptic, la nivelul de probe sau indicii temeinice, în accepțiunea art.143 alin.1 rap. la art.681din Codul d e procedură penală, întrucât judecătorul nu se poate substitui procurorului în a descrie faptele ce fac obiectul acuzațiilor, formularea acestora fiind atributul exclusiv al celui din urmă.
Omițând a descrie faptele în actele procedurale analizate, procurorul a ignorat în mod nepermis și un principiu general de drept, cel al răspunderii penale personale (care imprimă același caracter și măsurilor preventive), în aplicarea căruia era obligat să indice în concret, pentru fiecare inculpat în parte, faptele de care a înțeles să-l acuze, această încălcare vădită a legii penale trebuind sancționată, la momentul respectiv, de către judecătorul sesizat cu propunerea de arestare preventivă, ceea ce nu s-a realizat însă.
Curtea observă și faptul că, înscriindu-se pe aceeași linie, procurorul iar, ulterior, și judecătorul care a admis propunerea de arestare preventivă nici măcar nu au sesizat că unul dintre inculpați (, născut la data de 06 august 1986) era minor sub 16 ani la data săvârșirii pretinselor infracțiuni, conform singurei mențiuni de acest gen din propunerea respectivă (luna iulie 2002), aspect cu consecințe esențiale, în primul rând, pentru stabilirea împrejurării dacă inculpatul în discuție răspunde sau nu penal, conform art.99 alin.2 din Codul penal.
Curtea mai constată că, nu doar că propunerea de arestare preventivă a fost formulată după mai mult de 5 ani de la data săvârșirii pretinselor infracțiuni și chiar după mai mult de 1 an de la administrarea întregului probatoriu pe care aceasta s-a întemeiat (situație care, în mod evident, lipsește de temeinicie referirea la pericolul pe care l-ar reprezenta inculpații pentru ordinea publică), dar, ulterior admiterii acelei propuneri, dosarul de urmărire penală a rămas într-o totală nelucrare, astfel că, după data de 27 noiembrie 2007, timp de peste 1 an și 7 luni, organele de urmărire penală nu au mai efectuat niciun act în acel dosar.
Aceste împrejurări afectează însuși caracterul echitabil al procedurii desfășurate împotriva inculpaților, în accepțiunea art.6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar menținerea măsurii arestării preventive în ceea ce îi privește (chiar dacă nu a fost pusă niciodată în executare) pe o perioadă atât de mare de timp, în care organele judiciare nu au manifestat nicio diligență măcar pentru finalizarea urmăririi penale, le vatămă în mod grav dreptul la libertate, recunoscut prin art.5 parag.1 din aceeași convenție, în condițiile în care, atât pentru argumentele corecte reținute în încheierea atacată, cât și pentru motivele anterior menționate, ingerința organelor statului în exercitarea dreptului respectiv nu poate fi apreciată ca fiind legitimă.
Față de aceste considerente și având în vedere că, nici din oficiu, nu se constată motive de casare a încheierii atacate, Curtea, în temeiul art.38515pct.1 lit.b din Codul d e procedură penală, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
În temeiul art.192 alin.3 din Codul d e procedură penală, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
În temeiul art.38515pct.1 lit.b din Codul d e procedură penală, respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva încheierii din data de 03 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a Penală în Dosarul nr-.
În temeiul art.192 alin.3 din Codul d e procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iulie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Pentru judecător, aflat în concediu
de odihnă, semnează președintele
completului de judecată.
GREFIER,
Red.jud.
Ex.2 / 03.08.2009
- II.
Președinte:Carmen Veronica GăinăJudecători:Carmen Veronica Găină, Damian Dolache, Vasile
