Trafic de copii minori art. 13 Legea 678 din 2001. Decizia 666/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
Ședința publică de la 27 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriela Scripcariu
JUDECĂTOR 2: Mihaela Chirilă
JUDECĂTOR 3: Aurel Dublea
Grefier - -
DECIZIA PENALĂ Nr. 666
Ministerul Public reprezentat de procuror
Pe rol judecarea recursului declarat de Ministerul Public - - Serviciul Teritorial Iași împotriva sentinței penale nr. 561/6.10.2009 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-, având ca obiect infracțiunea de trafic de minori (Legea 678/2001 art. 13).
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă inculpatul intimat, în stare de arest preventiv, asistat de av., apărător ales, inculpatul intimat asistat de av. inculpatul intimat asistat de av. care substituie pe av., av. pentru părțile vătămate și și av. pentru partea vătămată.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează cele mai sus arătate cu privire la prezența părților și a modului de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Interpelate fiind, părțile arată că nu au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței penale nr. 561/06.10.2009, prin care Tribunalul Iașia dispus restituirea dosarului privind pe inculpații, și, la. - Serviciul Teritorial Iași în vederea refacerii actului de sesizare și a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că actul de sesizare prezintă un o serie de neregularități. O primă neregularitate o constituie faptul că nu există în dosar o ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile de trafic și consum de droguri. În plus, instanța constată că față de inculpat se pusese în mișcare acțiunea penală pentru trafic de persoane și lipsire de libertate, dar că față de aceste fapte s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, insuficient motivată. Instanța ar fi putut să dispună emiterea unei adrese către pentru a solicita depunerea ordonanței la dosarul cauzei.
Referitor la faptele reținute în sarcina inculpaților, instanța constată că procurorul nu a apreciat corect probatoriul și a expus dor punctul de vedere al părților vătămate, dar judecătorul nu poate impune asupra modului în care procurorul face actul de sesizare și, dacă constată că probatoriul nu este conform cu concluziile rechizitoriului, pe fond poate dispune asupra vinovăției inculpaților.
În legătură cu înlocuirea măsurii preventive dispusă față de inculpatul, apreciază că hotărârea este nelegală și netemeinică, având în vedere gravitatea faptelor reținute în sarcina acestuia, respectiv trafic de droguri și trafic de persoane, mai ales că s- dovedit că inculpatul se pregătea să plece din țară. Instanța a reținut că a fost încălcat termenul rezonabil al măsurii preventive, deși acesta fost arestat în cursul urmării penale timp de trei luni și în cursul judecății tot trei luni, iar legiuitorul român prevede că perioada în care inculpatul poate sta în stare arest preventiv în cursul urmăririi penale este de șase luni. Solicită admiterea recursului și casarea sentinței recurate, precizează că va depune în scris motivele de recurs.
Av. solicită respingerea recursului declarat de parchet în baza disp. art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, arătând că în mod legal s-a dispus restituirea cauzei la parchet și înlocuirea măsurii de arest preventiv față de inculpatul . Nu poate fi primită susținerea reprezentatului T. în ceea ce privește lipsa ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, dacă într adevăr ar fi fost o omisiune procurorul ar fi putut depune și astăzi în fața instanței acea ordonanță. În mod corect, instanța de fond, a reținut că rechizitoriu reprezintă un colaj al declarațiilor date de părțile vătămate și de martori. În mod greșit s-au identificat infracțiunile de trafic de persoane și minori, respectiv de lipsire de libertate, față de dispozițiile Deciziei nr. 1 /21.01.2008 pronunțată de Secțiile Unite ale, care au stabilit că "fapta persoanei care recrutează, transportă, transferă, cazează sau primește altă persoană pe care a lipsit-o de libertate, prin răpire, în scopul exploatării constituie infracțiunea complexă de trafic de persoane, prevăzută de art. 12, alin. 1 din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente și disp. art. 189 alin. 1-3 Cod penal. Un lat aspect care nu a fost clarificat de este acela privind pluralitățile de infracțiuni, respectiv nu s- precizat dacă sunt incidente disp. art. 33 sau 41 Cod penal. Dispoziție privind înlocuirea măsurii de arest preventiv dispusă față de inculpatul este legală și temeinică și a fost corect argumentată de judecătorul fondului. Astfel, în cauză au fosta acordate în faza de judecată, patru termene din diverse motive, nici unul imputabil inculpatului, iar inculpatul a depus dovezi din care rezultă că are loc de muncă, urmează cursuri școlare. Solicită a se avea în vedere și faptul că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul au fost comise în anul 2007, iar arestarea preventivă s-a dispus în anul 2009.
Reprezentantul Ministerului Public, solicitând cuvântul în replică, arată că la instanța de fond a solicitat acordarea unui termen pentru a depune Ordonanța de pune în mișcare și că de fapt acest aspect reprezintă doar o formalitate, atâta timp cât inculpatul a recunoscut integral faptele care i-au fost imputate și a relatat elemente de fapt cu privire la fiecare dintre ele. În ceea ce privește încadrarea juridică dată faptelor, dacă instanța ar fi apreciat că inculpatul a săvârșit fapta de trafic de persoane ar fi putut dispune achitarea pentru fapta de lipsire de libertate.Aspectele privind reținerea disp. art. 33 sau 41 Cod penal sunt pur formale și nu sunt de natură să împiedice demararea cercetării judecătorești.
Av. pentru inculpații și solicită respingerea recursului declarat de parchet.Reiterează concluziile puse în fața instanței de fond, respectiv cele referitoare la faptul că volumul III din dosarul de urmărire penală nu a fost atașat la momentul prezentării materialului de urmărire penală și a fost depus abia la al treilea termen de judecată, moment la care au și fost invocate excepțiile. Procurorul se antepronunță atunci când spune că inculpații puteau fi achitați pentru infracțiunile de lipsire de libertate, de parcă s-ar fi stabilit deja vinovăția acestora. În referatul cu propunere de arestare preventivă se arată că încă din minorat inculpații au desfășurat activități infracționale, iar organele de anchetă i-au supravegheat în tot acest timp și au așteptat să devină majori, deși în cadrul există un organ abilitat de prevenție a infracțiunilor care trebuia să și facă datoria nu să lase niște copii să comită fapte antisociale.
Av. pentru părțile vătămate și arată că interesul acestor părți este să se soluționeze cauza cât mai repede, motiv pentru care solicită admiterea recursului declarat de parchet.
Av. pentru partea vătămată achiesează la concluziile procurorului și solicită admiterea recursului declarat de parchet, având în vedere că temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpatului subzistă și în prezent iar lăsarea lui în libertate constituie și la acest moment pericol pentru ordinea publică, față de modul în care acționat și de natura valorilor sociale lezate
Inculpatul, având ultimul cuvânt, achiesează la concluziile apărătorului său și solicită să fie judecat în stare de libertate, ca și ceilalți doi coinculpați, pentru a-și putea continua studiile.
Inculpatul, având ultimul cuvânt,solicită respingerea recursului.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, solicită respingerea recursului.
Declarând închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare.
Ulterior deliberării:
INSTANȚA
Asupra recursului penal de față:
Tribunalul Iași prin sentința penală nr. 561/06.10.2009 a admis cererile inculpaților, și și în baza art. 300 alin. 2 Cod procedură penală a dispus restituirea cauzei privind pe acești inculpați la.- Serviciul Teritorial Iași în vederea refacerii actului de sesizare.
S-a respins cererea inculpaților, și întemeiată pe disp. art. 332 al.2 Cod procedură penală de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale.
În baza art. 300 al.2 coroborat cu art. 332 al.3 Cod procedură penală și art. 139 al.1 Cod procedură penală raportat la art. 145 Cod procedură penală s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Tg.. s-a dispus punerea în libertate inculpatului la rămânerea definitivă hotărârii și i-au fost impuse obligații prev. de art. 145 alin. 1 ind. 1 și alin. 2 Cod procedură penală.
S-au aplicat disp. art. 145 alin. 2 ind. 2 și 3 Cod procedură penală și art. 145 al.3 Cod procedură penală.
S-a respins ca lipsită de obiect cererea de liberare provizorie sub control judiciar. Cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond reținut următoarele:
Cu privire la regularitatea actului de sesizare.
Potrivit art. 300 alin. 2 Cod procedură penală, în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.
vizate de legiuitor sunt cele privitoare la condițiile de formă și de conținut ale rechizitoriului, așa cum sunt prevăzute de textele relevante din Codul procedură penală. Conform art. 262 pct. 1 lit. a), art. 263 alin. 1 (cu raportare și la prevederile art. 203, în teza obligativității motivării), alin. 2 și alin. 3 Cod procedură penală, rechizitoriul trebuie să cuprindă:
1. Dispoziția de punere în mișcare a acțiunii penale, deopotrivă cu cea de trimitere în judecată, atunci când acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale.
Analizând succesiunea actelor procesuale întocmite de procuror în faza de urmărire penală, cu privire la inculpatul, instanța constată că, prin rezoluțiile nr. 53D/P/2008 a Biroului Teritorial Iași (cauză re-înregistrată la Serviciul Teritorial Iași sub nr. 131D/P/2009) din data de 14.04.2009 ( 90-92 vol. I dos. ) și nr. 158D/P/2009 a Serviciului Teritorial Iași (fost nr. 23D/P/2009 la Biroul Teritorial Iași ) din data de 11.06.2009 ( 93 vol. I dos. ), s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunile de complicitate la trafic de persoane și lipsire de libertate, respectiv pentru infracțiunile de trafic și consum de droguri de risc, iar prin ordonanța nr. 53D/P/2008 a Biroului Teritorial Iași din data de 17.04.2009 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile de complicitate la trafic de persoane, trafic de minori și lipsire de libertate ( 100-101 vol. dos. ),fără ca la dosar să existe o ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile de trafic și consum de droguri, ori o dispoziție corespunzătoare în actul de sesizare a instanței.
De remarcat este și faptul că, în cazul infracțiunilor grave de complicitate la trafic de persoane și lipsire de libertate, pentru care fusese dispusă chiar punerea în mișcare a acțiunii penale, soluția adoptată prin rechizitoriu, fără o motivare efectivă, a fost aceea de scoatere de sub urmărire penală (pct. 2 din rechizitoriu).
În consecință, inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiuni pentru care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală și nu a fost trimis în judecată pentru infracțiuni pentru care fusese pusă în mișcare acțiunea penală, ambele dispoziții fiind și insuficient motivate, după cum se va arăta în continuare.
2. Faptele reținute în sarcina inculpaților.
Articolul 6 paragraf 1, citit în conjuncție cu Art. 6 paragraf 3 lit. a) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, au introdus în ordinea de drept națională așa numitele garanții de procedură, stipulând că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță care trebuie să hotărască asupra temeiniciei oricăreiacuzațiiîndreptate împotriva sa, iar orice acuzat are dreptul, în special,să fie informat asupra naturii și cauzei acuzațieiaduse împotriva sa.
Simpla lectură a rechizitoriului cauzei conduce la concluzia că actul de sesizare a instanței nu satisface exigențele de echitate a procedurilor și nu asigură o corectă și completă informare a inculpaților cu privire la acuzațiile formulate împotriva lor.
Astfel, faptele imputate inculpaților sunt insuficient descrise, sunt neclare, imprecise și nu sunt circumstanțiate ca mod de operare, ori prin loc și timp. Cu alte cuvinte, acțiunile care ar trebui să stea la baza tragerii la răspundere penală a inculpaților, nu sunt determinate cu suficientă precizie printr-o modalitate concretă de comitere a infracțiunilor și o fixare riguroasă a coordonatelor spațio-temporale. Spre exemplu, cu referire la infracțiunile de trafic de persoane și lipsire de libertate, actul de sesizare abundă în expresii de genul: "toamna anului 2007 ", "la o casă", "cu un autoturism", "imobil", "într-un apartament", " apartamentulrespectiv", "într-o seară", "în seara respectivă, la apartament au venit", "atunci", "unele imobile", "la un bloc situat lângă școala " ", unde au intrat într-un apartament situat la etajul II", " imobiluldin Târgu", "în acea locație", "casa respectivă" etc. Este adevărat că unele adrese și chiar perioade aproximative sunt menționate în rechizitoriu,însă aceste repere de loc și de timp nu sunt indicate de către organele de urmărire penală, ci apar risipite în reproducerea declarațiilor unora sau a altora dintre persoanele audiate în cauză. Or, una dintre atribuțiile esențiale ale procurorului, potrivit separației funcționale a autorităților judiciare, este aceea de a formula acuzații clare, riguroase și nu de a crea un puzzle pe care eventual să îl rezolve inculpații.
Procedând astfel, organele de urmărire penală au pus instanța în situația de a nu putea să își îndeplinească obligația elementară de a informa pe inculpați asupra acuzațiilor, respectiv asupra unor fapte precis determinate, pretins a fi fost comise de aceștia.
3. Motivarea soluțiilor.
Așa cum s-a arătat deja, actul de sesizare a instanței nu reprezintă altceva decât un colaj de extrase din declarații ale unora dintre persoanele audiate în cauză.
Este adevărat că rechizitoriul trebuie să conțină o expunere a probelor pe care se sprijină acuzațiile, însă, în speță, nu există o analiză propriu-zisă a mijloacelor de probă, ci simple reproduceri din acestea. Prin urmare, în încălcarea obligației fundamentale de a construi acuzații pe baza probelor, procurorul nu a expus propria sa perspectivă asupra modului în care s-ar fi putut petrece faptele și nu a reținut anumite stări concrete de fapt, ci s-a mărginit să redea fragmente din declarațiile părților vătămate și ale martorilor. O astfel de translare a responsabilităților judiciare este inacceptabilă, de vreme ce tinde să transfere exercitarea obligației de susținere a acțiunii penale de la procuror la părți ori martori și creează impresia inadmisibilă că acuzațiile ar fi făcute de către aceștia din urmă.
În acord cu pledoariile apărătorilor inculpaților instanța constată că anumite mijloace de probă, deși au fost administrate în cauză, nici măcar nu sunt menționate, fiind pur și simplu omise atât de la analiza probelor, cât și din citativul rechizitoriului.
Or, era de datoria organelor de urmărire penală să analizeze aspectele rezultate din toate probele administrate în cauză, inclusiv în apărare, și apoi să se pronunțe motivat cu privire la concludența și utilitatea acestora. Procedându-se astfel, fără să se motiveze reținerea sau înlăturarea anumitor probe, se creează premisele pentru concluzia că procurorul pur și simplu a ignorat anumite aspecte, fapte sau împrejurări desprinse din piesele dosarului.
De pildă, chiar din declarațiile părților vătămate și ale martorilor, și, redate explicit în rechizitoriu, rezultă aspecte cu evidente conotații penale, care nu au fost deloc analizate din perspectiva capacității de a produce consecințele juridice corespunzătoare. Astfel, se relatează în actul de sesizare despre fapte grave, precum cea de viol, ori trafic de persoane și trafic de minori în tezele găzduirii sau cazării și de obținere a consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane prin darea de bani sau alte foloase, precum și despre implicarea în fapte de natură penală și a altor persoane decât cele cercetate în prezenta cauză. În mod surprinzător, cu privire la aceste aspecte, de o relevanță evidentă, rechizitoriul așterne o tăcere inacceptabilă din perspectiva scopului de bază al procesului penal, care obligă potrivit art. 1 alin. 1 Cod procedură penală la " constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
4. Încadrarea juridică.
Din rațiuni legate de echitatea procedurilor și de dreptul la informare, privite ca elemente intrinseci ale dreptului la apărare (a se vedea pct. 2), autoritățile judiciare sunt obligate să aducă la cunoștința acuzaților și încadrarea juridică a faptelor imputate. Astfel, orice inculpat trebuie să știe, încă de la demararea procedurilor judiciare, care sunt consecințele prevăzute de lege pentru faptele de care este acuzat, respectiv ce sancțiuni riscă în ipoteza în care este găsit vinovat. că sarcina calificării juridice, de identificare a tiparului normativ pe care se pliază faptele de care este acuzat inculpatul, aparține în exclusivitate organelor judiciare.
În speță, actul de sesizare a instanței este departe de a satisface exigențele de mai sus. Nicăieri în rechizitoriu - nici în expunere, nici la secțiunea în drept și nici în dispozitiv - nu există o veritabilă operațiune de calificare corectă și completă în drept a tuturor faptelor reținute în sarcina inculpaților.
Un prim aspect, ce ține de legalitate, îl reprezintă greșita identificare a infracțiunilor de trafic de persoane și de minori, respectiv de lipsire de libertate. În această materie, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au pronunțat deja, pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2008, după cum urmează:
"În aplicarea dispozițiilor art. 189 alin. 1-3 din Codul penal privind lipsirea de libertate în mod ilegal, prin răpire, și ale art. 12 alin. (1) și art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, stabilesc:
1. Fapta persoanei care recrutează, transportă, transferă, cazează sau primește o altă persoanăpe care a lipsit-o de libertate, prin răpire, în scopul exploatării, constituie infracțiunea complexă de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente și dispozițiile art. 189 alin. 1-3 din Codul penal.
2. Aceeași faptă de recrutare, transferare, transportare, găzduire sau primire a unuiminor lipsit de libertate, prin răpire, în scopul exploatării acestuia, constituie infracțiunea de trafic de minori prevăzută la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente dispozițiile de drept comun ale art. 189 alin. 3 din Codul penal."
Pe de altă parte, la operațiunea de încadrare în drept nu au fost indicate cu exactitate care anume dintre modalitățile normative enumerate de normele de incriminare au fost avute în vedere, calificarea juridică fiind efectuată prin simpla reproducere a înseși definițiilor legale ale infracțiunilor, ori prin indicarea unor acțiuni generice, sau aparent fără legătură cuverbum regensal infracțiunii.
În plus, în cazul infracțiunii de trafic de persoane s-a reținut incomplet art. 12 alin. 2 din Legea nr. 678/2001, fără trimitere la vreuna dintre literele acestui text de lege; în cazul infracțiunii de consum de droguri s-a reținut incomplet art. 4 din Legea nr. 143/200, fără trimitere la vreunul dintre cele două alineate ale acestui text de lege; în cazul infracțiunii de trafic de minori s-a reținut incomplet art. 13 alin. 1 și 3 din Legea nr. 678/2001, în condițiile în care alin. 3 cuprinde două teze și două pedepse; tot în cazul infracțiunii de trafic de minori, deși în expunerea rechizitoriului s-a făcut vorbire despre împrejurări care intră în conținutul constitutiv al formei agravate, prevăzut de alin. 2 al art. 13 din Legea nr. 678/2001, a fost ignorată incidența acestui text de lege, fără o minimă analiză a motivelor pentru care ar fi trebuit sau nu ar fi trebuit reținută această formă agravată de comitere a infracțiunii.
Un alt aspect de nelegalitate rezultă din aceea că faptele considerate infracțiuni prin rechizitoriu nu au fost limpezite și rafinate din perspectiva pluralității de infracțiuni (cauză legală de agravare a pedepsei), ale cărei forme sunt prevăzute de art. 32 și urm. Cod penal. Nici instanța și cu atât mai puțin inculpații nu cunosc dacă faptele de care sunt acuzați sunt în concurs (art. 33 Cod penal), ipoteză în care ar fi trebuit indicat măcar numărul infracțiunilor, ori parte dintre acestea s-ar putea regăsi în formă continuată (art. 41 Cod penal), ipoteză în care ar fi trebuit de asemenea să fie indicate actele materiale componente.
Legat de importanța deosebită a informării prealabile a acuzatului asupra consecințelor angajării răspunderii penale, dar și a predictibilității legii în materie penală, prin prisma impactului asupra echității procedurilor și a dreptului la apărare, există o jurisprudență europeană consistentă, din care merită amintite hotărârile CEDO pronunțate în cauzaDe Torres contra Spaniei, din 24.10.1996,și Sassi contra Franței, din 25.09.1999 și în cauza Dragotoniu și - împotriva României, din 24.05.2007 (paragrafele 34-37).
5. Alte aspecte procesuale.
Rechizitoriul trebuie să indice numele și calitatea persoanelor care trebuie citate în instanță, precum și locul unde urmează a fi citate și trebuie să cuprindă mijloacele materiale de probă, măsurile luate referitor la ele, locul unde se află, precum și măsurile asigurătorii.
Prezentul act de sesizare nu cuprinde toate aceste elemente. Deși două dintre părțile vătămate erau considerate victime ale traficului de minori, organele de urmărire penală nu s-au preocupat de asigurarea unei protecții efective a acestora prin prisma dispozițiilor art. 17 alin. 1 și alin. 2 Cod procedură penală, ori art. 163 alin. 6 lit. b) Cod procedură penală și au omis să indice care sunt reprezentanții sau ocrotitorii legali ai minorelor.
Cât despre măsurile de siguranță, în mod cu totul inacceptabil, procurorul s-a derobat de sarcina indicării unor câtimi determinate sau măcar determinabile ale sumelor ce ar trebui confiscate în baza dispozițiilor exprese ale art. 19 din Legea nr. 678/2001, recomandând instanței să verifice declarațiile părților vătămate, deși în prealabil constatase că aceleași părți vătămate nu au putut preciza întinderea câștigurilor. Legat de infracțiunile de trafic de droguri, în disprețul art. 17 din Legea nr. 143/2000, care obligă la confiscări, nu există mențiuni referitoare la locul în care s-ar mai putea afla substanțele interzise, ridicate sau cumpărate de la inculpați și nici cu privire la sumele vehiculate în pretinsele operațiuni ilicite.
6. Concluzii.
Rechizitoriul reprezintă cheia de boltă a arhitecturii procesului de tragere la răspundere penală a persoanelor bănuite de comiterea unor infracțiuni și constituie totodată fundamentul pe care se sprijină judecata, în limitele configurate prin dispozițiile art. 317 Cod procedură penală. Prin urmare, în exercitarea funcției de pornire și susținere a acțiunii penale, actul de sesizare a instanței trebuie să cuprindă: descrierea clară și completă a faptelor și împrejurărilor extrase pe baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală; analiza efectivă a tuturor mijloacelor de probă și motivarea deciziilor de reținere ori de înlăturarea a acestora; încadrarea riguroasă în drept a faptelor reținute; soluționarea motivată a celorlalte aspecte ce contribuie la buna desfășurare a procesului penal.
În cazul de față instanța constată că rechizitoriul nu satisface exigențele prescrise de legea procesual penală. Modul de redactare și întocmire a rechizitoriului prezintă carențe de substanță, ce trădează absența unui raționament juridic logic și coerent, consecința directă și imediată fiind aceea a negării în substanță a echității procedurilor deopotrivă pentru inculpați și părțile vătămate.
acuzațiilor formulate în rechizitoriul cauzei erodează însăși baza noțiunii de drept la apărare, care devine astfel un drept teoretic și iluzoriu, iar nu unul concret și efectiv, așa cum impune jurisprudența CEDO în materie. Astfel, în ipoteza în care actul de sesizare ar fi lăsat în ființă, în forma sa actuală, inculpații vor fi puși în situația de a răspunde unor acuzații într-atât de vagi încât ar face imposibilă o apărare efectivă, câtă vreme infracțiunile imputate sunt mai degrabă abstracte, fără o veritabilă circumstanțiere de mod, loc și timp.
Față de multitudinea și gravitatea neregularităților mai sus constatate, care aduc atingeri de substanță actului de sesizare a instanței și care nu pot fi acoperite nici de îndată și nici prin acordarea unui termen, văzând că încălcările expuse mai sus nu pot fi remediate efectiv și eficient pe calea activării altor instituții juridice, tribunalul va dispune în baza art. 300 alin. 2 Cod procedură penală restituirea dosarului la parchet, în vederea refacerii rechizitoriului.
II.Cu privire la cererea de restituire a cauzei în vederea refacerii urmăririi penale.
Fără a nega justețea unora dintre criticile formulate de către apărătorii inculpaților în legătură cu modul în care a fost efectuată și condusă urmărirea penală, critici care au relevat deficiențe evidente în legătură cu modul de îndeplinire și întocmire a unora dintre actele specifice fazei premergătoare judecății, instanța constată că cererea de restituire a cauzei, bazată pe dispozițiile art. 332 alin. 2 Cod procedură penală, nu poate fi primită, din următoarele considerente:
1. Încălcările de legalitate alegate de către inculpatul (nulitatea actelor îndeplinite de procuror datorită nerespectării prevederilor art. 172 alin. 1 Cod procedură penală) trebuie rezolvate, din perspectiva sancțiunilor procesuale aplicabile, în conformitate cu prevederile art. 197 Cod procedură penală, sediul juridic al materiei în chestiunea de drept a nulităților. Tribunalul amintește că textul respectiv conferă o simplă vocație apărătorilor de a asista la efectuarea actelor de urmărire, ca extensie a dreptului la apărare, care diferă însă, în mod fundamental, de rigorile pe care le presupune asistența juridică obligatorie, prev. de art. 172 alin. 2 Cod procedură penală. Prin urmare, dreptul consacrat prin art. 172 alin. 1 Cod procedură penală nu este unul absolut, fiind definit în doctrină și jurisprudență ca facultativ.
Aceasta nu înseamnă că procurorul poate ignora orice solicitare bazată pe norma amintită, însă modul de sancționare a unor astfel de încălcări este cel prevăzut de regimul juridic al nulităților relative, în condițiile art. 197 alin. 1, 4 Cod procedură penală.
Prin urmare, neregulile invocate, constând în administrarea de probe (audierea unor martori) fără înștiințarea avocatului, nu sunt dintre cele prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, ceea ce însemnă că acestea trebuie privite și evaluate ca nulități relative. În acest context se constată că inculpații nu au respectat termenul prevăzut de art. 197 alin. 4 Cod procedură penală, ceea ce atrage sancțiunea procesuală prevăzută de art. 185 Cod procedură penală, a decăderii din exercițiul dreptului.
Astfel, deși inculpații au fost prezenți și asistați la prezentarea materialului de urmărire penală, încălcările nu au fost invocate în cursul efectuării acestui act, în înfrângerea art. 197 alin. 4 cod procedură penală. Pe de altă parte, apărătorul, luând cunoștință la prezentarea materialului de urmărire penală despre faptul că în cauză fuseseră administrate probe fără să fi fost înștiințat, avea deschisă și calea plângerii la procurorul ierarhic superior, în condițiile art. 278 Cod procedură penală. Tribunalul observă că, procedând astfel (invocând în fața instanței aspecte de nelegalitate din cursul urmăririi penale, deși puteau, trebuiau și chiar erau obligați să o facă în fața procurorului) inculpații nu fac altceva decât să-și invoce propria culpă în susținere propriilor interese, ceea ce este inacceptabil.
2. S-a mai susținut că parte dintre probele cauzei au fost administrate cu încălcarea normelor de procedură, ceea ce ar conduce la invalidarea trimiterii în judecată.
Tribunalul amintește că, într-o speță similară celei de față, s-a hotărât că instituția restituirii cauzei la procuror, bazată pe dispozițiile art. 332 alin. 2 Cod procedură penală, în teza nulității referitoare la sesizarea instanței, nu permite un examen de regularitate al actelor de urmărire premergătoare trimiterii în judecată (a se vedea Decizia penală nr.13/08.01.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată pe site-ul www.scj.ro).
Această opinie este împărtășită și de Curtea de Apel Iași, care, într-o speță relativ recentă (dosarul nr- al Tribunalului Iași ), a decis în sens contrar sentinței pronunțate în primă instanță, prin care se dispusese restituirea cauzei la parchet din motive similare celor evocate de inculpați în susținerea cererilor de față.
Așadar, orientarea jurisprudențială actuală este în sensul că forța probantă (capacitatea probatorie) a dovezilor strânse de organele de urmărire penală, respectiv aprecierile asupra cadrului de legalitate în care acestea au fost administrate, nu pot fi supuse unei analize de substanță și nu pot conduce la invalidarea actelor de urmărire, în acest stadiu procesual.
De altfel, o examinare de substanță asupra probelor excedează limitelor judecății de față. În esență, această activitate judiciară, de stabilire a validității unei sau alteia dintre probele administrate în cursul urmăririi penale, respectiv de stabilire a valorii de adevăr a uneia sau alteia dintre mijloacele probatorii, nu se poate realiza decât în deliberare, când probele sunt analizate, potrivit art. 63, coroborat cu art. 343 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, în scopul constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni și la identificarea persoanei care a săvârșit-
3. S-a mai invocat faptul că, la prezentarea de material, apărătorilor nu le-a fost pus la dispoziție întreg materialul de urmărire penală și că timpul acordat a fost insuficient pentru studierea integrală a actelor dosarului.
Aceste critici nu pot fi primite, de vreme ce art. 197 alin. 2 Cod procedură penală sancționează cu nulitate absolută doar încălcarea dispozițiilor referitoare la prezența și asistența inculpaților, când sunt obligatorii potrivit legii. Prin urmare, toate obiecțiunile privitoare la modul în care s-a desfășurat prezentarea de material și s-au întocmit procesele-verbale aferente, ar fi trebuit făcute chiar în cursul efectuării actului procesual, așa cum prevăd expres dispozițiile art. 197 alin. 4 teza I cod procedură penală.
4. În considerarea celor expuse mai sus, vor fi respinse cererile întemeiate pe dispozițiile art. 332 alin. 2 Cod procedură penală, de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale.
III.Cu privire la măsura preventivă.
Prin încheierea penală nr. 55/17.04.2009 a Tribunalului Iașis -a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 17.04.2009 și până la 15.05.2009, măsura preventivă fiind prelungită succesiv de Tribunalul Iași, prin încheierea penală nr. 73/13.05.2009, pentru 30 de zile (din 16.05.2009 la 14.06.2009), și prin încheierea penală din data de 10.06.2009, pronunțată în dosarul nr-, pentru 15 zile, durata arestării preventive a inculpatului urmând să expire în data de 29.06.2009, iar prin încheierile din datele de 25.06. 2009, 21.07.2009 și 03.09.2009 s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive.
Argumentele care au stat la baza deciziilor de menținere a inculpatului în stare de arest sunt și în prezent valabile, cu o singură excepție. Așa cum s-a arătat în ultima încheiere, din data de 03.09. 2009, chestiunea esențială rămâne aceea de a examina dacă durata scursă de la momentul privării de libertate a inculpatului nu a depășit limitele rezonabilității prescrise în jurisprudența dezvoltată de CEDO în aplicarea și interpretarea Art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevede că persoana arestată are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procesului penal, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea acesteia la proces. De asemenea, art. 139 alin. 1 și 3 Cod procedură penală prevede că în situația schimbării temeiurilor arestul preventiv se înlocuiește cu una din măsurile prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. b) sau c) Cod procedură penală.
De la momentul luării măsurii arestării preventive a inculpatului (17 aprilie 2009) au trecut aproape 6 luni de zile de arest preventiv, iar dezbaterile care au avut loc în data de 01.10.2009 au vizat exclusiv chestiuni de drept, legate de legalitatea urmăririi penale și regularitatea actului de sesizare a instanței. În deliberare, această instanță a considerat că neregularitățile actului de sesizare împiedică declanșarea cercetării judecătorești (pct. I).
În opinia CEDO, argumentul stării de pericol asupra ordinii publice, reținut în justificarea măsurii arestării preventive, nu poate fi considerat suficient și pertinent decât dacă are la bază elemente de fapt din care rezultă că prin lăsarea în libertate a acuzatului s-ar periclita în mod real, efectiv ordinea publică: "Curtea admite că prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, cel puțin o perioadă de timp. În circumstanțe excepționale, acest element poate deci să fie avut în vedere în lumina prevederilor Convenției[]. Totuși, un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea deținutului ar tulbura, în mod real, ordinea publică. În afară de aceasta, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată; continuarea detenției nu ar putea să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate"(Letelliercontra Franței, Hotărârea CEDO din 21 iunie 1991, paragraf 234).
Prin urmare, simpla bănuială a comiterii de către inculpat a unor infracțiuni deosebit de grave, deși constituie un factor pertinent, nu legitimează ea singură o lungă perioadă de detenție preventivă.
Conform întregii jurisprudențe a CEDO, în cauzele cu arestați durata detenției preventive nu trebuie să depășească o perioadă rezonabilă (în acest sensStogmller contra Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969).
Judecătorul este în primul rând obligat să vegheze la derularea procedurii într-un termen rezonabil, mijloacele alese pentru atingerea acestui rezultat fiind lăsate la latitudinea sa. Trebuie evitate perioadele lungi de inactivitate ale instrucției, deoarece pe terenul Convenției acestea nu pot fi justificate în nici un fel (a se vedea cauzaPhilis contra Greciei, Hotărârea din 27 iunie 1997). Spre exemplu, Curtea a stabilit, în cauzaToth contra Austriei(Hotărârea din 12 decembrie 1991), că ritmul instrucției a suferit mult de pe urma trimiterilor repetate ale dosarului cauzei.
Raportând aceste considerații la datele cunoscute ale cauzei de față, tribunalul consideră că durata prevenției și-a atins limitele de rezonabilitate, astfel că prelungirea arestării nu mai poate fi justificată în mod convingător.
Astfel, argumentul bazat pe starea de pericol pentru ordinea publică și-a epuizat forța de convingere prin însăși trecerea timpului, care atrage în mod inerent o diluare a percepției asupra gravității faptelor imputate. Această instanță nu mai este în măsură, în acest moment procesual, să identifice elemente de fapt, concrete, care să conducă la concluzia că ordinea publică ar fi efectiv amenințată prin eliberarea inculpatului, mai ales că faptele de care este acuzat s-au petrecut în perioada 2007-noiembrie 2008. Dintr-un alt unghi, perioada de reflecție oferită în detenție poate fi considerată suficientă, în sensul că inculpatul a realizat cât de severe pot fi în plan procesual consecințele pe care le-ar suferi în ipoteza în care organele judiciare l-ar bănui din nou de comiterea unor fapte penale. Privitor la pericolul pe care l-ar reprezenta lăsarea inculpatului în libertate pentru ordinea de drept, cu referire la infracțiunea de trafic de droguri, grăitor este faptul că organele de urmărire penală au realizat, potrivit propriilor susțineri, doar două cumpărări de 0,5 și 1g de cannabis (cantități extrem de mici prin raportare la gravitatea acuzațiilor). În plus, inculpatul a produs dovezi recente privitoare la existența unei anume inserții sociale (este logodit, a absolvit o școală de meserii și pe timpul șederii în străinătate a obținut venituri din muncă), împrejurare ce atenuează percepția asupra periculozității sociale a acestuia.
Pe de altă parte, distincțiile operate la luarea măsurii preventive între inculpatul și co-inculpații și au atins un prag dincolo de care menținerea inculpatului în arest face greu de motivat evidenta diferență de tratament între persoane acuzate, în litera legii, de comiterea acelorași infracțiuni.
Cât despre riscurile la care ar putea fi expuse persoanele vătămate, ori chiar martorii din cauză, deși nu pot fi excluse, ele sunt totuși virtuale și apte de a fi eliminate prin impunerea unor obligații conexe, specifice măsurilor restrictive de libertate. În acest context, trebuie remarcat că nici una dintre persoanele audiate în cauză (victime ori martori) nu a transmis nici un semnal îngrijorător cu privire la existența vreunor preocupări din partea inculpatului, în sensul alterării pozițiilor procesuale (încercări de contactare, de presiuni din partea inculpaților).
Nu în ultimul rând, trebuie remarcat și faptul că, fără excepție, toate amânările dispuse în cauză au fost dictate din rațiuni de procedură, evident ne-imputabile inculpatului. De altfel, privind retrospectiv, în lumina considerațiilor făcute pe marginea regularității actului de sesizare, se prefigurează chiar o anume culpă în instrumentarea cauzei de către organele de urmărire penală, iar aceste erori de procedură, de natură să încetinească ritmul instrucției penale, nu pot fi interpretate decât în favoarea inculpatului.
Față de cele ce preced, instanța constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul s-au schimbat într-atât de mult, prin diminuarea stării de pericol pentru ordinea publică în accepțiunea art. 148 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală, încât nu mai pot justifica și legitima în mod convingător continuarea privării de libertate, mai ales că scopul măsurii preventive, respectiv asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, poate fi atins și prin lăsarea inculpatului în libertate ca urmare a înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Așa fiind, în temeiul art. 300 alin. 2 coroborat cu art. 332 alin. 3 Cod procedură penală și art. 139 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 145 Cod procedură penală, se va înlocui măsura arestării preventive, luată prin încheierea Tribunalului Iași nr. 55/17.04.2009 față de inculpatul, fiul lui și, născut la data de 07.09.1988 în Târgu, domiciliat în orașul Târgu, str. - -, -. 2, județul I și fără forme legale în oraș Târgu,-, județul I, CNP -, arestat preventiv în Penitenciarul Iași, cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Târgu, județul
Pe cale de consecință, se va dispune punerea în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 56U/17.04.2009 emis de Tribunalul Iași, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În baza art. 145 alin. 11și alin. 12Cod procedură penală, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea inculpatul va respecta următoarele obligații:
- să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la Poliția Orașului Târgu, ca organ de poliție desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere sau ori de câte ori este chemat;
- să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organelor de urmărire penală sau a instanței;
- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
- să nu se apropie de persoanele vătămate din cauza de față, de membrii familiilor acestora, de martorii cauzei, de co-inculpați și să nu comunice cu nici una dintre aceste persoane, direct sau indirect, decât în condițiile impuse de prezența la efectuarea actelor de urmărire penală sau de cercetare judecătorească.
În baza art. 145 alin. 22și alin. 3 Cod procedură penală se va atrage atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor stabilite prin prezenta hotărâre, se va lua măsura arestării preventive.
În baza art. 145 alin. 3 Cod procedură penală se va atrage atenția Poliției Orașului Târgu asupra obligației de a verifica periodic respectarea măsurilor luate față de inculpatul și a obligațiilor ce revin acestuia.
La data rămânerii definitive a hotărârii de față, aceasta se va comunica, în copie, inculpatului, Poliției Orașului Târgu, Poliției Comunitare Târgu, Inspectoratului Județean de Jandarmi I, Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră I, Serviciului Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple I, în vederea asigurării obligațiilor ce le revin.
Consecință a soluționării prioritare a situației măsurii preventive, în sensul înlocuirii arestării cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, se va respinge ca lipsită de obiect cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul.
În temeiul art. 189 Cod procedură penală onorariile în sumă de câte 150 de lei, cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru părțile vătămate, și (delegațiile nr. 5709/2009, nr. 5710/2009 și nr. 5711/2009 emise de Baroul Iași ) vor fi plătite din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.
Potrivit art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare vor fi lăsate în sarcina statului, cu observația că soluțiile de respingere a unora dintre cererile formulate de către inculpați nu au necesitat costuri aparte, suplimentare, care să poată fi puse în sarcina acestora.
Văzând și dispozițiile cuprinse în Decizia nr. XXVIII/16.04.2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, referitoare la calea de atac privitoare la soluția de restituire.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termenul prevăzut de art. 385 ind. 3 Cod procedură penală, Ministerul Public - - Serviciul Teritorial Iași, criticând - pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea recursului procurorul arată că în mod greșit instanța de fond restituit cauza pentru refacerea actului de sesizare, întrucât lipsurile reținute de instanță puteau fi acoperite printr o adresă de relații solicitate de la. Arată parchetul că instanța nu poate impune procurorului cum să întocmească actul de sesizare, având la dispoziție alte soluții dacă din probe rezultă altceva. Se arată că în mod greșit a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatului, fiind nelegală și netemeinică hotărârea instanței, față de gravitatea faptelor reținute în sarcina acestui inculpat și mai ales că s-a dovedit că acesta se pregătea să plece din țară. Parchetul arată că în cauză nu a fost depășit termenul rezonabil al măsurii preventive, întrucât acesta este arestat preventiv de șase luni și doar trei luni sunt în cursul urmăririi penale.
Examinând recursul declarat în raport de criticile formulate și cu hotărârea dată în cauză, Curtea constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
În mod corect și în concordanță cu actele și lucrările cauzei, instanța de fond a admis cererile formulate de inculpații, și și în baza art. 300 alin. 2 Cod procedură penală a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare al instanței. Potrivit art. 300 al.1 Cod procedură penală, instanța este datoare să verifice din oficiu la prima zi de înfățișare, regularitatea actului de sesizare, iar potrivit al. 2 al aceluiași articol, când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii și neregularitatea nu poate fi înlocuită de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.
În cauza dedusă judecății instanța de fond a apreciat temeinic că actul de sesizare a instanței conține multiple și grave neregularități, enumerate în mod expres în considerentele sentinței recurate, care nu pot fi acoperite nici de îndată și nici prin acordarea unui termen. Astfel, rechizitoriul nr. 131/D/P/2009 din 19.06.2009 al - Serviciul Teritorial Iași nu satisface exigențele prescrise de art. 262 pct.1, lit. "a" Cod procedură penală și art. 263 al.1, 2 și 3 Cod procedură penală, impunându-se refacerea astfel încât să cuprindă clar și complet dispoziția de punere în mișcare a acțiunii penale, dacă nu s-a făcut în cursul urmăririi penale; descrierea corectă și completă faptelor reținute în sarcina inculpaților, cu motivarea soluțiilor și a încadrării juridice dată faptelor precum și a celorlalte aspecte care contribuie la buna desfășurare a procesului penal.
Față de această situație, apar ca nefondate motivele de recurs ale procurorului care arată că neregularitățile constatate de instanță puteau fi acoperite sau că unele nu există, fiind doar părerea judecătorului.
Cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Tg., jud. I, instanța de fond a apreciat temeinică că după trecerea unei perioade de timp de aproximativ 6 luni de arest preventiv, nu se mai poate reține în mod convingător că lăsarea în libertate a inculpatului ar tulbura în mod real, ordinea publică, acesta nemaiprezentând un pericol social concret.
Chiar dacă faptele pentru care inculpatul este cercetat sunt deosebit de grave, pericolul pe care-l prezintă inculpatul pentru ordinea publică s-a estompat prin trecerea timpului, iar buna desfășurare a procesului penal poate fi asigurată și printr o măsură preventivă mai puțin constrângătoare, care prin obligațiile impuse inculpatului tinde să satisfacă scopul măsurii preventive.
Astfel că și din acest punct de vedere hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, urmând a fi respins ca nefondat și acest motiv de recurs al procurorului.
Constatând din examinarea cauzei, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, că nu există motive de casare care să poată fi luate în considerare din oficiu, pentru aceste considerente, în baza art. 385 ind. 15, pct. 1, lit. b Cod procedură penală, se va respinge ca nefundat recursul declarat de procuror împotriva sentinței penale nr. 561/6.10.2009 a Tribunalului Iași, pe care o va menține.
Conform art. 192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs, rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de procuror împotriva sentinței penale nr. 561/6.11.2009 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Cheltuielile judiciare, inclusiv onorariile pentru apărătorii din oficiu ai părților vătămate în valoare de câte 400 lei, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27 Octombrie 2009.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
- -
Red.
Tehnored.
Tribunalul Iași:Jud.
2.ex.
4.11.2009
Președinte:Gabriela ScripcariuJudecători:Gabriela Scripcariu, Mihaela Chirilă, Aurel Dublea
