Ultrajul (art. 239 cod penal). Decizia 139/2009. Curtea de Apel Timisoara
Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2711
SECȚIA PENALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA PENALĂ NR. 139/
Ședința publică din 16 februarie 2009
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Bugarsky
JUDECĂTOR 2: Victor Ionescu
GREFIER: - -
Ministerul Public este reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva deciziei penale nr. 243 din 22.09.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă inculpatul intimat, personal și asistat de avocat ales, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind părțile civile intimate, și Clinica de Ortopedie nr. 1 - Spitalul Județean
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind formulate cereri și invocate excepții, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Procurorul susține recursul declarat de parchet și solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat în scris, casarea hotărârilor atacate și condamnarea inculpatului pentru ambele infracțiuni de ultraj, înlăturându-se circumstanțele atenuante reținute în favoarea acestuia.
Avocat depune la dosar concluzii scrise, pe care le susține și oral în fața instanței, solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat de parchet și menținerea soluției atacate ca temeinică și legală, sancțiunea aplicată inculpatului fiind proporțională cu gravitatea faptei, iar pentru cea de-a doua faptă de ultraj nu s-a dovedit intenția inculpatului în săvârșirea ei.
Inculpatul recurent regretă săvârșirea faptei și solicită respingerea recursului declarat de parchet.
A,
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 722/20.03.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 239 al. 2.pen. cu aplic. art. 74 al. 1 lit. a și art. 76 al. 1 lit.1Cod penal, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1.000 lei amendă penală.
S-a atras atenția inculpatului asupra disp. art. 631.pen.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 al. 1 lit. d pr.pen. a fost achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 239 al. 3.pen.
În baza art. 14 și art. 346.pr.pen. coroborate cu art. 998.civ. au fost respinse ca nedovedite pretențiile civile materiale formulate de partea civilă și au fost admise în parte pretențiile civile morale, obligând inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 1.000 lei cu titlu de daune morale.
Instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă și acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență
În temeiul art. 191 al. 1.pr.pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 250 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, în noaptea de 06/07.04.2007, inculpatul se afla în autoturismul proprietatea sa, marca Oltcit, nr. de înmatriculare -, pe bancheta din spate, dormind, autoturismul fiind condus de prietenul său, martorul, și care, la un moment dat, a fost oprit de un echipaj de poliție pe str. - - întrucât conducea cu farurile stinse. În urma controlului s-a constat că nu poseda permis de conducere, motiv pentru care agenții de poliție, martorul și partea civilă -, au hotărât să-l conducă la secția de poliție și l-au invitat și pe inculpat, care se afla sub influența băuturilor alcoolice, având în vedere că autoturismul era proprietatea sa. La sediul secției de poliție, în timp ce partea civilă - parca autoturismul, martora a intrat cu cei doi în secție în prima încăpere, în dispecerat, unde erau prezenți partea civilă, în calitate de ofițer de serviciu în acea seară, și martorul în calitate de dispecer. Inculpatul a intenționat să-și aprindă o țigară, însă partea civilă i-a cerut să iese afară, la locul de fumat, inculpatul conformându-se, dar s-a reîntors în dispecerat aprinzându-și țigara. În acel moment, partea civilă i-a pus mâna pe umăr și i-a arătat locul de fumat, moment în care inculpatul s-a întors și l-a lovit în zona feței cu pumnul drept, în care avea și o legătură de chei, în superioară, după care imediat, partea civilă - și martorii și au intervenit pentru a-l imobilizat pe inculpat, care a încercat să se opună, dând din mâini și din picioare, în final fiind trântit la podea și punându-i-se cătușele. În timpul acestei operațiuni, partea civilă - a suferit un traumatism la mâna dreaptă, dat de fisurarea unim os al unuia dintre degete.
În urma acestui conflict, partea civilă a suferit vătămări corporale care au necesitat 8 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. 606/C/11.04.2007, partea civilă - a suferit vătămări corporale care au necesitat 25 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. 654/C/17.04.2007. iar inculpatul a suferit vătămări corporale care au necesitat 2-3 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. 608/C/12.04.2007.
În drept, instanța de fond a constatat că prima faptă pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj în formă agravantă prev. de art. 239 al. 2.pen. respectiv lovirea unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
pasiv al infracțiunii, față de partea civilă, este polițist și are calitatea de funcționar public conform art. 1 al. 1 din Legea nr. 360/2002, iar în seara zilei de 06/07.04.2007, când a fost lovit de inculpatul, era ofițer de serviciu în cadrul Secției 2 Poliție T, fiind învestit pe durata îndeplinirii sarcinilor de serviciu cu exercițiul autorității publice conform art. 2 al. 1 din Legea nr. 360/2002.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de ultraj în formă agravantă săvârșită de inculpat cuprinde acțiunile specifice infracțiunii de lovire sau alte violențe, care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 zile, prev. de art. 180 al. 2.pen. respectiv acțiunea inculpatului de lovire cu pumnul în zona feței părții civile, urmarea imediată fiind crearea unei stări de pericol pentru autoritatea cu care este învestită Poliția Română din care face parte partea civilă, dar și urmarea adiacentă, atingerea adusă integrității corporale a părții civile prin producerea unei plăgi de 1,5 cm pe superioară, oblic descendentă de la stânga spre dreapta ce a necesitat suturare chirurgicală și 8 zile îngrijiri medicale, iar legătura de cauzalitate fiind exprimată de faptul că urmarea imediată s-a datorat exclusiv acțiunii de lovire a inculpatului.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a săvârșit fapta cu intenție, rezultând din probatoriu administrat că a cunoscut calitatea victimei, prevăzând că prin fapta sa produce o atingere autorității de stat cu care aceasta era învestită, și a acceptat rezultatei faptei sale.
Referitor la această faptă, instanța de fond nu a reținut ca fiind incidente în cauză legitima apărare (cauză care înlătură caracterul penal al faptei) sau provocarea (circumstanță atenuantă obligatorie), instituții juridice invocate de inculpat în apărare.
În toate declarațiile date în cursul urmării penale și în faza de judecată, inculpatul a declarat că partea civilă a lovit-o cu palma peste ceafă, comportament ce a generat actul impulsiv al inculpatului, lovirea părții civile, însă din probatoriul administrat în cauză nu rezultă această acțiune a părții civile.
La stabilirea acestei stări de fapt, instanța de fond a coroborat procesul verbal încheiat în data de 07.04.2007 de organele de poliție și depozițiile martorilor prezenți la incident, și iar în scopul înlăturării unor urme de subiectivism, nu a reținut în această analiză declarațiile inculpatului și ale părților civile, declarațiile martorilor și, care nu au fost prezenți la incident, ci au perceput indirect evenimentul din cele relatate de părțile civile, precum și declarația martorei, care de asemenea, nu a fost prezentă la incident, ci a perceput indirect evenimentul din cele relatate de inculpat.
Astfel, martorii și, colegii părții civile, au declarat că aceasta nu l-a lovit pe inculpat, ci doar i-a pus o mână pe umăr, după care inculpatul s-a întors și a lovit-o cu pumnul în zona feței, iar martorul, prietenul inculpatului, a declarat că partea civilă l-a lovit pe inculpat cu palma peste ceafă, după care inculpatul s-a întors și a lovit-o cu pumnul în zona feței.
Din cele trei depoziții de martor, instanța de fond a constatat că doar depozițiile martorilor și sunt obiective și exprimă realitatea, iar depozițiile martorului sunt subiective și exprimă un aspect nereal, întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză imediat după incident, în procesul verbal încheiat în data de 07.04.2007 de organele de poliție (filele 25-26 dosar ), în prezența inculpatului, a martorului asistent și a martorului, acesta din urmă a declarat textual că "După ce am ajuns la sediul secției de poliție, a avut o discuție cu unul din agenții de poliție iar eu nu mai vreau să declar nimic mai departe" iar în declarația dată în aceeași zi, 07.04.2007 (filele 31-32 dosar ), a declarat textual că "În incinta secției de poliție, la un moment dat prietenul meu a început să se certe cu doi polițiști care i-au atras atenția că nu avea voie să fumeze în sediu. Precizez că prietenul meu și polițiști s-au înjurat reciproc (și-au adresat cuvinte jignitoare). La un moment dat am văzut că unul dintre polițiști i-a spus că poate să fumeze în sediu, iar celălalt nu a fost de acord, conducându-l spre locul unde era permis fumatul. Precizez că acesta i-a pus prietenului meu mâna pe spate să-l conducă până la ușă. meu s-a enervat și la lovit pe polițist cu pumnul în zona gurii"
Este fără echivoc că această declarație exprimă realitatea, faptul că partea civilă nu l-a lovit pe inculpat cu palma peste ceafă, iar depozițiile ulterioare ale martorului sub acest aspect sunt subiective, în încercarea de a-l ajuta pe inculpat.
Urmare acestei constatări, nu poate fi vorba de incidența legitimei apărări care presupune săvârșirea faptei pentru a înlătura un atac material, direct imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc, conform art. 44 al. 2.pen. deoarece nu a existat nici un atac din partea părții civile, simpla punere a mâini pe spatele inculpatului neavând natura juridică a unui atac așa cum este conceput de legiuitor, pentru că prin el însuși, gestul respectiv nu putea pune în pericol grav persoana inculpatului sau drepturile sale.
De asemenea, nu poate fi vorba de incidența provocării, care presupune săvârșirea faptei determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, gestul părții civile nu poate fi considerat în nici un caz unul violent.
La individualizarea judiciară a infracțiunii prev. de art. 239 al. 2.pen. instanța de fond a avut în vedere pericolul social concret al faptei, lovirea unui funcționar public în exercițiul autorității publice, împrejurările în care a fost săvârșit, în sediul unei instituții publice, atitudinea parțial sinceră în cursul procesului penal, prin invocarea unui gest violent al părții civile, inexistent, dar a ținut seama și de comportamentul acestuia înainte de săvârșirea faptei, lipsa antecedentelor penale, conduita bună în societate și la locul de muncă, faptul că are în întreținere un minor cu prietena sa, care este din nou însărcinată.
Față de circumstanțele personale favorabile ale inculpatului și faptul că este la primul conflict cu legea penală, instanța de fond a reținut circumstanța atenuantă prev. de art. 74 al. 1 lit. a pen. iar în temeiul art. 76 al. 1 lit.1pen. a coborât pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege, stabilind 1.000 lei amendă penală, pedeapsă suficientă în opinia instanței ca să reprezinte un mijloc de reeducare a inculpatului și să realizeze prevenirea de noi infracțiunii de către acesta.
În privința celei de a doua fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, infracțiunea de ultraj în formă agravantă prev. de art. 239 al. 3.pen. față de partea civilă, instanța de fond a constatat că acesteia îi lipsesc elementele constitutive, existând un dubiu în existența vinovăției sub forma intenției, cât și un dubiu în existența elementului material al infracțiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181.pen. dubiu care profită făptuitorului.
Din depozițiile persoanelor care au perceput incidentul în mod direct, rezultă că imediat după lovirea părții civile, inculpatul a devenit foarte agitat, se zbătea, dând din mâini și din picioare, opunându-se operațiunii de imobilizare.
Cu privire la acest aspect, s-a observat că există contradicții între persoanele prezente cu ocazia incidentului.
Astfel, martora (fila 89 dosar inst.) a declarat că după ce inculpatul a lovit-o pe partea civilă, a început să se manifeste violent, să dea în toată lumea, lovindu-l și pe colegul său, și că toți cei patru au intervenit pentru a-l imobiliza. Martorul (fila 55 dosar inst.) a declarat că în momentul în care partea civilă a fost lovită de inculpat, acesta din urmă se afla în picioare. Martorul (fila 87 dosar inst.) a declarat că nu a participat la imobilizarea inculpatului, că l-a găsit încătușat. Partea civilă (fila 33 dosar inst.) a declarat că nu a asistat la imobilizarea inculpatului deoarece era plecat la baie, pentru a se spăla. În fine, partea civilă (fila 34 dosar inst.) a declarat că a fost lovit de inculpat la mână, în timp ce acesta se afla întins pe și încerca să-i pună cătușele.
A rezultat, așadar, pe de o parte, că la operațiunea de imobilizare a participat doar partea civilă și martorii și, iar pe de altă parte că depozițiile acestor doi martori nu corespund realității în privința faptului că partea civilă ar fi fost lovită de inculpat când încă acesta se afla în picioare, în condițiile în care chiar partea civilă a precizat că a fost lovită când inculpatul a fost întins pe.
În raport de aceste constatări, instanța de fond a considerat că inculpatul nu a avut intenția de lovire a părții civile, fiind improbabil ca, în rapiditatea desfășurări evenimentului, inculpatul să fi avut timpul necesar să prevadă și să urmărească sau să accepte lovirea părții civile, în condițiile în care era în stare de ebrietate și era și culcat pe, și de asemenea, fiind improbabil ca martorii care au intervenit la imobilizarea inculpatului să observe cu acuratețe că inculpatul a lovit-o pe partea civilă, în condițiile în care, așa cum s-a reținut mai sus, evenimentul s-a desfășurat rapid, iar depozițiile lor sunt subiective sub acest aspect.
Tot în raport de această situație, instanța de fond a considerat ca fiind improbabil ca din poziția în care inculpatul se afla, întins pe, să o poată o lovi peste mână pe partea civilă, care se afla deasupra sa și încerca să-i pună cătușele, o poziție foarte incomodă, care nu putea permite inculpatului folosirea unuia din picioare într-o manieră care să lovească partea civilă peste mâini, aflate probabil la jumătatea corpului inculpatului, în încercarea de a-i imobiliza mâinile în cătușe.
În concluzie, există un dubiu sub aspectul faptului că inculpatul ar fi avut intenția aol ovi pe partea civilă, și un dubiu sub aspectul faptului că vătămarea acesteia s-ar fi produs printr-o acțiune a inculpatului, fiind posibil ca în timpul operațiuni, partea civilă să se fi accidentat involuntar.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a dat eficiență principiuluiin dubio pro reoși a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 al. 1 lit. d pr.pen. achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 239 al. 3.pen.
Fiind învestită cu soluționarea acțiunilor civile în cadrul procesului penal, instanța de fond a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzută de art. 998.civ. care prevede că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, în privința infracțiunii prev. de art. 239 al. 2.pen. față de partea civilă, prin acțiunea sa inculpatul generându-i un prejudiciu moral exprimat pe de o parte prin suferințele fizice și psihice provocate de vătămările fizice produse de inculpat, iar pe de altă parte exprimat prin afectarea imaginii părții civile care în momentul faptei exercita o funcție publică.
Instanța de fond a apreciat că acest prejudiciu moral se impune a fi reparat prin mijloace bănești, și a obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 1.000 lei, apreciind acest cuantum ca fiind unul suficient față de împrejurările în care a fost săvârșită fapta.
Instanța de fond a mai constatat că partea civilă a solicitat ca despăgubiri materiale de la inculpat, suma de 100 lei, însă nici în dosarul de urmărire penală și nici în dosarul instanței nu a precizat și nu a depus vreun înscris sau a propus vreun martor spre audiere, din care să rezulte ce reprezintă această sumă de bani, astfel că instanța de fond a respins această pretenție ca nedovedită.
În fine, în raport de considerentele pentru care instanța de fond a dispus achitarea inculpatului în privința celei de a doua fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, infracțiunea de ultraj în formă agravantă față de partea civilă, prev. de art. 239 al. 3.pen. s-a apreciat că se impune a lăsa nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă având ca obiect suma de 2.500 lei reprezentând cheltuieli din perioada de spitalizare la Clinica Ortopedie nr.1 din Spitalul Clinic Județean de Urgență T, și suma de 500 lei reprezentând daune morale, și acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență T și având ca obiect suma de 286,44 lei reprezentând costul tratamentului medical de care partea civilă a beneficiat în perioada 11.04.2007-12.04.2007, conform art. 346 al. 2.pr.pen.
În temeiul art.191 al.1 pr.pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 250 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, criticând sentința penală sub următoarele aspecte:
- sentința penală este netemeinică sub aspectul achitării inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap.C.P.P. la art. 10 lit. d C.P.P. apreciindu-se că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii prev. de art. 239 alin. 3.Cod Penal, impunându-se a se reține faptul că inculpatul a urmărit și prevăzut rezultatul acțiunii sale;
- sentința penală este netemeinică sub aspectul reținerii circumstanțelor atenuante față de inculpatul, apreciind că reținerea acestor circumstanțe de către instanța de fond este nejustificată;
- instanța de fond a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
Pentru aceste considerente, se solicită admiterea apelului, desființarea sentinței penale apelată și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Prin decizia penală nr. 243/A din 22.09.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș în baza art. 379 pct. 1 lit. b din p Cod Penal, a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara împotriva sentinței penale nr. 722 din 20.03.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, iar cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Prima instanță a stabilit corect starea de fapt, încadrarea în fapt și în drept a acesteia fiind legală și temeinică.
Instanța de fond a făcut o atentă analiză a probelor administrate în cauză și a reținut vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. 2.Cod Penal și a reținut corect că declarațiile martorilor și sunt obiective și exprimă adevărul, coroborându-se cu declarațiile părții vătămate și cu declarațiile martorului din data de 07.04.2007 (filele 32-34 dos. UP), înlăturând ca fiind subiective declarațiile ulterioare ale acestui martor.
Inculpatul a invocat în apărarea sa legitima apărare, pentru exonerarea sa de răspundere penală, dar prima instanță a respins corect această apărare, deoarece nu s-a făcut dovada că partea vătămată l-ar fi lovit pe inculpat, și a constatat că nu se poate reține nici provocarea inculpatului ca și circumstanță atenuantă legală.
Criticile formulate de parchet cu privire la individualizarea pedepsei pentru săvârșirea acestei fapte, nu sunt întemeiate, deoarece inculpatul este infractor primar, astfel s-a reținut corect și aplicat circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. a Cod Penal, dar au fost avute în vedere și circumstanțele reale și personale ale inculpatului, recunoașterea parțială a faptelor săvârșite, respectiv că are loc de muncă, până la acest incident a avut un comportament corect în societate și la serviciu, avea în îngrijire împreună cu prietena sa un copil minor și aștepta să se mai nască unul la data soluționării fondului, iar în prezent este născut, dar nu a fost neglijat gradul de pericol social al faptei și modalitatea de săvârșire a acesteia.
Conform art. 239 alin. 1.Cod Penal infracțiunea de ultraj se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, astfel că atât pedeapsa aplicată cât și cuantumul amenzii au fost corect individualizate, fiind în măsură să realizeze scopul pedepsei, astfel cum este prevăzut de art. 52.
Cod PenalCu privire la cea de-a doua faptă, respectiv infracțiunea de ultraj prev de art. 239 alin. 3.C.P.P. față de partea vătămată, în mod corect prima instanță a reținut că declarațiile celor doi martori și nu corespund realității, fiind contrazise chiar de partea vătămată, care susține că a fost lovit cu piciorul de inculpat în timp ce acesta se afla culcat pe, iar partea vătămată îi punea cătușele. Partea vătămată a fost lovită la deget și este greu de înțeles cum a reușit inculpatul să o lovească în mână din poziția în care se afla, și având unul din picioare imobilizat. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, după ce a lovit pe partea vătămată, și până a fost încătușat, era agitat și se zbătea.
În mod greșit s-a susținut în motivele de apel că nu are relevanță momentul în care a fost lovit partea civilă, adică dacă inculpatul era în picioare sau culcat, deoarece în raport de aceasta se poate concluziona dacă în raport de poziția avută avea sau nu posibilitatea de a lovi partea vătămată, sau leziunea acesteia se putea produce în timpul încătușării, fără a fi lovit de inculpat. Dacă se impune analiza întregului material probator, nu poate fi ignorată declarația martorului care susține că inculpatul nu a lovit partea civilă cu piciorul.
Având în vedere că dubiul profită inculpatului, în mod corect prima instanță a reținut că nu rezultă fără putință de tăgadă că inculpatul a lovit partea civilă, sau dacă a lovit-o a făcut-o cu intenție, și a apreciat că faptei comise de inculpat îi lipsește latura subiectivă, respectiv intenția și latura obiectivă,că acțiunea inculpatului a produs leziunea părții civile și a dispus achitarea acestuia pentru infracțiunea prev. de art. 239 alin. 3.Cod Penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d
C.P.P.Nu a putut fi reținută susținerea din apel că inculpatul a avut intenția de a lovi pe toți polițiștii pe durata întregului incident, zbaterea inculpatului și opoziția sa la încătușare neechivalând cu intenția de a lovi.
Nu a fost considerată ca fiind lipsită de importanță atitudinea procesuală a părții civile, care deși inculpatul a fost achitat și acțiunea sa civilă nu a fost soluționată, nu a înțeles să formuleze apel, declarându-se în mod tacit, mulțumit cu soluția primei instanțe.
În cauză a declarat apel doar parchetul, care nu a invocat motivul privind nesoluționarea acțiunii civile, iar potrivit art. 362 alin.1 lit. a, b și d doar C.P.P. inculpatul și partea civilă pot formula apel cu privire la latura civilă a cauzei, iar procurorul numai în măsura în care partea civilă a declarat apel, astfel că și extinderea motivelor de apel este permisă în aceleași condiții.
Împotriva deciziei penale nr. 243 din 22.09.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, criticând hotărârea pentru faptul că inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele legale, pentru că în mod greșit a menținut soluția de achitare pentru infracțiunea prev. de art. 239 alin. 3.Cod Penal și pentru faptul că în mod nejustificat s-a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. a
Cod PenalAnalizând decizia penală recurată în raport cu susținerile făcute de către parchet și din oficiu, în limitele prev. de art. 3859alin. 3.C.P.P. se constată că recursul este parțial fondat, sub următoarele aspecte:
Astfel, într-adevăr art. 239 alin. 2.Cod Penal prevede pentru fapta săvârșită pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii, iar potrivit art. 63 alin. 3.Cod Penal atunci când legea prevede pedeapsa amenzii, fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, minimul special este de 500 lei și maximul de 30.000 lei. Instanța a aplicat inculpatului pentru fapta menționată, pedeapsa amenzii de 1000 lei, în condițiile în care a reținut și circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. a În Cod Penal aceste condiții, în mod legal, urmare a reținerii circumstanței atenuante, cuantumul amenzii penale aplicate trebuia coborât, în mod obligatoriu sub 500 lei.
Curtea de Apel va menține însă pedeapsa aplicată de 1000 lei amendă penală, deoarece apreciază că în mod nejustificat s-a reținut circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. a Cod Penal, urmând a fi înlăturată, situație în care pedeapsa aplicată devine legală.
Într-adevăr, sub aspectul criticii formulate de parchet privind reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, recursul parchetului este întemeiat. Astfel, simplul fapt al lipsei antecedentelor penale nu este de natură să conducă la reținerea de circumstanțe atenuante. Este de observat faptul că inculpatul s-a manifestat violent chiar în interiorul secției de poliție, deși nu a avut nici o justificare pentru acest lucru. Faptul că nu are antecedente penale, că are 2 copii în întreținere, a fost valorificat de instanță atunci când a individualizat pedeapsa, aplicând inculpatului o amendă penală.
În consecință, având în vedere motivele invocate, se va admite în baza art. 38515pct. 2 lit. d recursul C.P.P. declarat de către parchet, urmând a fi casată decizia și sentința primei instanțe, iar în rejudecare vor fi înlăturate dispozițiile art. 74 lit. a și Cod Penal art. 76 lit. f Cod Penal, iar celelalte dispoziții ale hotărârilor, menținute.
În privința criticii formulate de parchet cu privire la achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. 3.Cod Penal față de partea vătămată, se apreciază că hotărârea este temeinică și legală.
Astfel, în mod corect s-a considerat de către instanțe că probele administrate în cauză (declarații de martori, părți vătămate și inculpat) sunt contradictorii, și nu pot demonstra cu siguranță modul în care a fost accidentat partea vătămată.
În aceste condiții, s-a apreciat în mod legal că dubiul este profitabil inculpatului, dispunându-se achitarea acestuia pentru această faptă.
Potrivit art. 192 alin. 3.C.P.P. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 38515pct. 2 lit. d C.P.P. admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva deciziei penale nr. 243 din 22.09.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, casează această hotărâre și sentința penală nr. 722 din 20.03.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- și rejudecând cauza, înlătură disp. art. 74 alin. 1 lit. a și art. 76 alin. 1 lit.1Cod penal.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.
În baza art. 192 alin. 3.C.P.P. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.02.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Constantin Costea
G - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /05.03.2009
Tehnored./2 ex./06.03.2009
Prima instanță:
Inst. de apel:,
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2711
SECȚIA PENALĂ
DOSAR NR-
MINUTA DECIZIEI PENALE NR. 139/
Ședința publică din 16 februarie 2009
În baza art. 38515pct. 2 lit. d C.P.P. admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva deciziei penale nr. 243 din 22.09.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, casează această hotărâre și sentința penală nr. 722 din 20.03.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- și rejudecând cauza, înlătură disp. art. 74 alin. 1 lit. a și art. 76 alin. 1 lit.1Cod penal.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.
În baza art. 192 alin. 3.C.P.P. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.02.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G - - - - -
Președinte:Gheorghe BugarskyJudecători:Gheorghe Bugarsky, Victor Ionescu, Constantin Costea