Vătămarea corporală din culpă (Art 184 cod penal). Decizia 1047/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ operator 2711
DECIZIE PENALĂ Nr. 1047
Ședința publică de la 29 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Nacu
JUDECĂTOR 2: Ion Dincă
JUDECĂTOR 3: Laura Bogdan
Grefier - -
Ministerul Public este reprezentat de procuror, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva deciziei penale nr.98/A/25.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă inculpatul intimat -, reprezentat de avocat C, în substituirea avocatului, lipsă părțile civile intimate.
Procedura de citare îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorul inculpatului intimat depune la dosar împuternicire avocațială și face precizarea că inculpatul se află la locul de muncă și nu se poate prezenta în fața instanței și nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța apreciază încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Procurorul susține recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivare a arătat că, instanța de apel, făcând o greșită apreciere a probelor administrate în cauză, a menținut soluția de achitare a inculpatului. Mai mult, motivarea deciziei, care se referă la eroarea de fapt, atrage cazul de casare prev. de art. 385 ind. 9 pct. 9.p Cod Penal, întrucât ea contrazice dispozitivul sentinței pronunțată de judecătorie. În situația în care tribunalul aprecia că s-ar fi impus aplicarea sart. 51.p trebuia să schimbe temeiul achitării. Din modul de producere al accidentului și probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a avut reprezentarea că partea vătămată se va resimți după accident, însă a acceptat această posibilitate. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi avut îndoieli cu privire la starea victimei, a acceptat posibilitatea producerii faptei, iar cu toate acestea a părăsit locul accidentului, deci fapta a fost săvârșită cu intenție.
Apărătorul inculpatului a solicitat respingerea recursului declarat de parchet ca nefondat, apreciind că părăsirea locului accidentului este condiționată de faptul ca autorul să aibă reprezentarea că a avut loc a vătămare a persoanei accidentate. În speță, chiar victima a avut certitudinea și siguranța că nu a suferit nici o vătămare, iar inculpatul a depus diligențe pentru a se convinge de această împrejurare. Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că victima nu prezenta leziuni. Inculpatul a procedat judicios conducând partea vătămată la locul de muncă, iar actele medicale ulterioare nu au relevanță raportat la momentul producerii accidentului. În final a arătat că în speță sunt întrunite condițiile unei erori de fapt care i-a fost insuflată inculpatului chiar de către victimă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 2453 din 08.10.2008 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosar -, în baza art.11 pct.2 lit. b raportat la art.10 lit. h C.P.P. s-a încetat procesul penal pornit la plângerea prealabilă a părții vătămate, împotriva inculpatului -, pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.184 alin.1 și 3 Cod penal.
În baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală a fost achitat inculpatul - pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, prevăzută de art.89 alin.1 din OUG 195/2002.
În baza art.346 alin.4 Cpp a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
În data de 16.02.2007, în jurul orelor 0600, inculpatul - a condus autoturismul marca Daewoo, cu nr. de înmatriculare B-48-, pe B-dul - - din Ajungând la trecerea de pietoni marcată și semnalizată, situată la intersecția cu B-dul -, inculpatul nu a acordat prioritate de trecere părții vătămate, angajată in traversare in mod regulamentar pe marcajul pietonal, și a acroșat-o cu partea din față stânga a mașinii. În urma impactului partea vătămată s-a dezechilibrat și s-a sprijinit de mașină, fără însă a cădea pe carosabil. Imediat după impact inculpatul a coborât din mașină și s-a interesat de starea de sănătate a victimei, întrebând-o dacă dorește să o ducă la spital. Partea vătămată, apreciind că nu a suferit nici o vătămare, a refuzat să fie condusă la spital, cerându-i inculpatului să o transporte până la locul de muncă. Inculpatul a transportat-o pe partea vătămată la locul de muncă lăsându-i acesteia numărul de telefon pentru a putea fi contactat. După o oră și J de când a ajuns la locul de muncă partea vătămată a început să simtă dureri la piciorul stâng, iar în urma investigațiilor medicale s-a stabilit că a suferit o fractură cominutivă cap peroneu stâng, leziune care a necesitat pentru vindecare un număr de 40 de zile de îngrijiri medicale.
Sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.184 alin.1,3 Cod Penal, instanța a reținut că în cursul judecății partea vătămată și-a retras plângerea prealabilă (fila 15), fiind incidente prevederile art. 11 pct.2 lit. b raportat la art.10 lit. h
C.P.P.În privința infracțiunii prevăzute de art.89 alin.1 din OUG 195/2002 prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni și anume latura subiectivă (lipsa intenției).
Potrivit art.89 alin.1 din OUG 195/2002 republicată, cu modificările și completările ulterioare, "părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului. implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, fără încuviințarea poliției care efectuează cercetarea locului faptei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani".
Sub aspectul laturii subiective infracțiunea prevăzută de art.89 alin.1 se săvârșește cu intenție iar existența sau inexistența acestui element constitutiv se analizează în raport de condițiile concrete de la locul și momentul producerii accidentului de circulație. În consecință, trebuie stabilit dacă la momentul producerii accidentului de circulație inculpatul a avut reprezentarea faptului că în urma impactului victima a suferit vătămările de care face vorbire art. 89 alin.1, deoarece numai într-o astfel de ipoteză lua naștere obligația sa de a nu părăsi locul accidentului.
În speță, elementele de fapt din care se poate trage concluzia că inculpatul a acționat convins fiind că persoana implicată în accident nu a suferit vătămări corporale, sunt următoarele: impactul a fost unul relativ ușor, întrucât, contrar celor menționate în rechizitoriu, victima nu a fost proiectată pe carosabil ci doar dezechilibrată, aspect ce rezultă din declarația martorului ocular (fila 49) și din declarația părții vătămate (fila 50); însăși victima a apreciat că nu a suferit vătămări corporale, apreciere care se coroborează cu cele observate de martorul ocular și anume că aceasta s-a deplasat spre mașina inculpatului mergând normal, fiind doar speriată; inculpatul, victima, martorul ocular nu au observat semne exterioare ale vreunei vătămări corporale; inculpatul i-a solicitat imediat părții vătămate să o transporte la spital pentru a se putea stabili starea de sănătate, însă partea vătămată a refuzat spunând că se simte bine; inculpatul a dat curs cererii părții vătămate de aot ransporta la locul de muncă, dovadă că aceasta se simțea bine în acel moment; inculpatul a acționat cu bună credință în contextul în care i-a lăsat părții vătămate numărul de telefon mobil pentru a putea fii contactat ulterior.
Coroborând aceste elemente de fapt instanța a apreciat că plecarea inculpatului de la locul producerii accidentului de circulație nu a fost caracterizată de intenția de a părăsi locul faptei în sensul incriminat de art.89 alin.1 din OUG 195/2002 republicată, lipsind astfel unul din elementele constitutive ale infracțiunii.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul soluției de achitare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 89 alin. 1 din OUG 195/2002 rep.
În motivarea apelului, s-a arătat de către Parchet că prima instanță a ignorat prevederile art. 19.pen, potrivit cu care intenția poate fi directă sau indirectă. Inculpatul, chiar dacă nu a urmărit un asemenea rezultat, a acceptat posibilitatea producerii stării de pericol, încălcând prevederile art. 77 alin. 1 din OUG -, care instituie obligația conducătorului unui vehicul implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane de a lua măsuri de anunțare imediată a poliției, de a nu modifica sau șterge urmele accidentului și de a nu părăsi locul faptei.
Referitor la împrejurarea dacă inculpatul a avut sau nu la momentul producerii accidentului de circulație reprezentarea faptului că în urma impactului cu autoturismul victima a suferit vătămările despre care face vorbire în art. 89 alin. 1 din OUG 195/2002. Parchetul a apreciat că nu poate fi vorba despre o eroare de natură a înlătura caracterul penal al faptei pentru lipsa vinovăției și care să justifice achitarea pentru lisa laturii subiective, întrucât eroarea nu se confundă cu îndoiala, aceasta din urmă fiind prezentă în cazul de față, autorul trebuind să răspundă pentru fapta săvârșită, deoarece a acceptat producerea rezultatului socialmente periculos, forma de vinovăție fiind cea a intenției indirecte. Faptul că inculpatul se afla în îndoială cu privire la producerea vătămării rezultă din declarația sa, acesta afirmând că a acroșat-o pe partea vătămată și manifestând intenția de aod uce la spital.
S-a mai arătat în motivarea apelului că un conducător auto implicat într-un accident rutier nu este abilitat să evalueze întinderea și intensitatea consecințelor pe care le-a produs și în funcție de aceasta, să aprecieze dacă este sau nu obligat să nu părăsească locul accidentului, o asemenea interpretare fiind contrară ordinii de drept, sensul noțiunii de vătămare fiind acela din limbajul comun și nu acela oferit de dispozițiile codului penal. S-a mai reținut că având în vedere gravitatea leziunilor produse părții vătămate ca urmare a accidentului rutier, este imposibil să nu fi existat semne din partea părții vătămate, la momentul producerii accidentului, de natura a-i forma convingerea inculpatului că aceasta a suferit vătămări.
Prin decizia penală nr.98/A/25.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- s-a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, tribunalul a apreciat că acesta este nefondat.
Raportat la momentul producerii accidentului sigur că există date care conduc la ideea că inculpatul a avut inițial o îndoială cu privire la producerea unei vătămări părții vătămate. În declarația sa, inculpatul recunoaște că a acroșat-o pe partea vătămată, că primul său gând la momentul incidentului a fost că a lovit-o pe partea vătămată și că și-a manifestat intenția de aoc onduce la spital. Dacă noțiunea de vătămare la care se referă art. 89 alin. 1 din OUG 195/2002 este aceea din limbajul comun și nu cea definită de codul penal, înțelegem că prin acțiunea de a vătăma o persoană presupune lezarea acesteia, provocarea unei atingeri a integrității corporale. Pentru partea vătămată aceasta nu se poate manifesta decât prin producerea unei suferințe fizice, a unei dureri, doar partea vătămată fiind în măsură să aprecieze dacă aceste suferințe s-au produs. Intenționând să conducă victima la spital, aceasta a precizat că nu are nici un fel de leziuni în urma producerii accidentului. Astfel îndoiala inculpatului cu privire la vătămarea părții vătămate a fost risipită în momentul în care partea vătămată a precizat că nu are nici un fel de leziuni, solicitând inculpatului să o conducă la locul de muncă. Astfel, singura în măsură să aprecieze că i s-a produs o vătămare, în situația în care nu existau urme vizibile era partea vătămată care a încredințat inculpatul că nu are astfel de vătămări.
Prin urmare, prima instanța a apreciat în mod corect că inculpatul nu a avut reprezentarea faptului că în urma impactului victima a suferit vătămările de care face vorbire art. 89 alin.1 din OUG 195/2002, soluția de achitare fiind una corectă, cu unele nuanțări.
Tribunalul a apreciat că inculpatul s-a aflat în eroare cu privire la producerea vătămărilor, astfel că deveneau incidente dispozițiile art. 51.pen. potrivit cu care nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații, împrejurări, de care depinde caracterul penal al faptei.
În cauză, inculpatul nu cunoștea existența vătămărilor victimei, (starea de suferință fizică a acesteia survenind ulterior), împrejurare care ar fi creat obligația acestuia de a nu părăsi locul accidentului. Prin urmare, apreciez că în cauză se impunea achitarea inculpatului în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. e C.P.P. rap. la art. 51 pen.
Împotriva deciziei penale nr. 98/A/25.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timișa declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timișa arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât motivarea soluției ar contrazice dispozitivul hotărârii, caz de casare prevăzut de art. 3859pct. 9.C.P.P. Astfel, s-a susținut că Tribunalul Timiș prin decizia recurată a respins apelul parchetului, menținând astfel hotărârea primei instanței însă, în considerente, "apreciază că inculpatul s-a aflat în eroare cu privire la producerea vătămărilor, astfel că deveneau incidente dispozițiile art. 51 Cp, potrivit cărora nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei". În acest sens, s-a apreciat motivarea deciziei, care se referă la eroarea de fapt, atrage cazul de casare, prevăzut de art. 3859pct. 9.C.P.P. întrucât ea contrazice dispozitivul sentinței pronunțate de judecătorie și menținută totodată de tribunal, respectiv achitarea în baza art. 10 lit. d, iar în situația în care tribunalul aprecia că s-ar fi impus aplicarea art. 51.Cod Penal, trebuia să admită apelul și să schimbe temeiul achitării. Totodată, s-a susținut că hotărârea atacată este netemeinică, întrucât instanța de apel, făcând o greșită apreciere a probelor administrate în cauză, a menținut soluția de achitare a inculpatului în baza art. 10 lit. d C.P.P.; că faptul că inculpatul a săvârșit infracțiunea de părăsire a locului accidentului cu intenție directă reiese din declarația olografă a părții vătămate dată în chiar ziua accidentului; că, chiar dacă inculpatul s-a oferit să transporte victima la spital și chiar dacă i-a lăsat acesteia numărul său de telefon, în realitate el a urmărit ca fapta sa de vătămare a victimei să rămână necunoscută organelor în drept, pentru a nu fi tras la răspundere penală. Pe de altă parte, s-a învederat că un conducător al unui autovehicul implicat într-un accident de circulație nu este abilitat să aprecieze întinderea și intensitatea consecințelor pe care le-a produs și, în funcție de aceasta, să aprecieze dacă este sau nu îndrituit să părăsească locul accidentului, o asemenea interpretare fiind contrară ordinii de drept.
Analizând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, prin prisma motivelor invocate și din oficiu conform art. 3859alin. 3.C.P.P. instanța constată că hotărârile atacate sunt netemeinice sub aspectul achitării inculpatului, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859alin. 1 pct. 18.C.P.P. pentru următoarele considerente:
În ce privește susținerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș în sensul că în cauză ar fi incident cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 9 C.P.P. instanța constată că este neîntemeiată întrucât instanța de apel nu avea posibilitatea de a modifica temeiul soluției de achitare dispusă de Judecătoria Timișoara într-o cale de atac exercitată pentru a se dispune condamnare inculpatului. Astfel, se constată că în motivare apelului de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara se susține că în mod greșit instanța a apreciat că se impune soluția achitării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută și pedepsită de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 192/2002, astfel că tribunalul nu putea admite apelul acestuia cu consecința achitării inculpatului dar pe un alt temei juridic. Mai mult, chiar apelantul face referire, în motivele de apel, la faptul că nu poate fi vorba de "o eroare de natura a înlătura caracterul penal al faptei pentru lipsa vinovăției și care să justifice achitarea pentru lipsa laturii subiective". Prin urmare, în speță nu se poate reține existența unei contradicții între dispozitiv și considerente câtă vreme tribunalul a menținut soluția de achitare a inculpatului, cu consecința respingerii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara.
În ce privește latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, se constată că starea de fapt a fost reținută în mod corect de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, respectiv: procesul verbal de cercetare la fața locului, declarațiile părții vătămate, certificatul medico-legal nr. 551/2007 emis de IML T, declarațiile inculpatului și martorului.
Referitor la latura subiectivă a infracțiunii, atât Judecătoria Timișoara, cât și Tribunalul Timiș au dat o interpretare eronată probelor existente la dosar și dispozițiilor legale, considerând fără temei că plecarea inculpatului de al locul producerii accidentului de circulație nu a fost caracterizată de intenția de a părăsi locul faptei; respectiv că inculpatul s-ar fi aflat în eroare cu privire la producerea vătămărilor victimei, întrucât starea de suferință fizică ar fi survenit ulterior. Susținerile instanțelor de fond sunt contrazise de declarația dată de partea vătămată (filele 14 -15 dosar UP) care relatează că "șoferul nu a intenționat să meargă al poliție urmând ca dacă mă voi simți rău să-l contactez eu, fapt ce am făcut dar avea telefonul închis", respectiv că șoferul a venit la ea, a întrebat-o cum se simte, a urcat-o în mașină și a întrebat-o dacă vrea să meargă la spital. Prin urmare, neanunțarea organelor de poliție nu este rezultatul vreunei erori cu privire la starea victimei, câtă vreme nici nu s-a pus problema în acest sens. Mai mult, chiar inculpatul se contrazice în declarațiile date în fața organelor judiciare cu privire la motivul care l-a determinat să procedeze în această manieră. Astfel, în declarația din 16.02.2007 (fila 23 dosar UP) inculpatul susține că nu a știut că nu are voie să părăsească locul accidentului fără acordul organelor de poliție, dar susține că: "aveam de gând să vin împreună cu femeia, așa cum m-am înțeles cu aceasta, știind că accidentul trebuie declarat organelor de poliție". Intenția sa de a merge cu partea vătămată la poliție este contrazisă chiar de în declarația sus menționată. Ulterior, inculpatul susține (fila 19 verso dosar UP, declarația din 30.05.2007) că nu a anunțat organele de poliție despre producerea accidentului nici imediat după producere și nici după ce a transportat victima la locul de muncă întrucât nu și-a dat seama că este vorba despre un accident, victima neavând nimic, refuzând să meargă la spital, coborând și mergând pe picioarele ei la locul de muncă; aceasta, după ce inițial a susținut (astfel cum s-a arătat mai sus) că s-a înțeles cu victima să meargă împreună la organele de poliție.
Potrivit dispozițiilor art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, fără încuviințarea poliției care efectuează cercetarea locului faptei. Infracțiunile privind regimul circulației prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 sunt infracțiuni de sine stătătoare, neputând fi pusă în discuție nici o raportare la o altă infracțiune. Astfel, textul art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 nu face trimitere la dispozițiile art. 180 și următoarele Cod Penal, existența infracțiunii de părăsire a locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție nefiind condiționată de o anumită gravitate a leziunilor. Prin urmare, inculpatul nu este exonerat de răspundere prin aceea că a apreciat că partea vătămată nu avea leziuni, câtă vreme a avut loc un accident de circulație în care a acroșat-o pe trecerea de pietoni.
Pe de altă parte, nici împrejurarea că partea vătămată i-ar fi solicitat inculpatului să o ducă la locul de muncă și nu la spital nu este de natură să înlăture existența laturii subiective a infracțiunii câtă vreme chiar dispozițiile legale, respectiv art. 89 alin. 5 din OUG nr. 195/2002, prevăd că "nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului, dacă victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție". Astfel, chiar și în cazul în care victima părăsește locul accidentului, conducătorul autoturismului are obligația de a anunța organele de poliție; cu atât mai mult în cazul când el însuși o transportă în altă parte de la locul faptei.
Instanța de recurs constată că și susținerea în sensul că inculpatul ar fi săvârșit fapta în condițiile erorii de fapt nu este întemeiată. Trebuie avut în vedere faptul că potrivit art. 51 alin. 1. p., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. În speță, așa cum s-a arătat, gravitatea leziunilor și conduita victimei nu influențează caracterul penal al faptei; iar, pe de altă parte, pentru a fi incidentă această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, trebuie să existe eroare, iar nu îndoială, adică o cunoaștere nesigură, deoarece, în acest caz, săvârșirea faptei implică acceptarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, rezultat pe care el îl concepe ca posibil sau ca probabil, fapta fiind săvârșită cu intenție indirectă.
Prin urmare, constatând că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, În temeiul art. 38515pct. 2 lit. d va C.P.P. admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva deciziei penale nr. 98/A/25.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș și va casa hotărârile instanțelor de fond.
Pe cale de consecință, în rejudecare, în temeiul art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, instanța îl va condamna pe inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare. La stabilirea cuantumului pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72.Cod Penal, respectiv dispozițiile părții generale ale codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 52.Cod Penal pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Instanța de recurs reține și că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităților fiecărui individ și rațională, să fie adecvată și proporțională cu gravitatea faptelor comise, apreciind că o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 îndeplinește aceste deziderate.
Constatând că aplicarea pedepsei constituie un avertisment suficient pentru inculpat, nemaifiind necesară executarea efectivă a acesteia, în temeiul art. 81.Cod Penal va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, stabilind termen de încercare de 4 ani conform art. 82.Cod Penal Va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83.
Cod PenalÎn temeiul art. 71.Cod Penal va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 61 alin. 1 lit. a teza a II a și lit. b Cod Penal, ca pedeapsă accesorie; iar, în temeiul art. 71 alin. 5.Cod Penal va dispune suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata prev. de art. 82.Cod Penal
Văzând și prevederile art. 192 alin.3
C.P.P.PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art.38515pct.2 lit.d p Cod Penal admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva deciziei penale nr.98/A/25.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Casează decizia penală recurată și rejudecând:
În temeiul art.89 alin.1 din OUG nr.195/2002 condamnă pe inculpatul la pedeapsa de:
- 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție.
În temeiul art.81 dispune Cod Penal suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată inculpatului și în temeiul art.82 p stabilește termenul de încercare de 4 (patru) ani.
Atrage atenția inculpatului asupra disp.art.83
Cod PenalÎn temeiul art.64 alin.1 lit.a teza a Ii-a și lit.b p rap. la art.71 p Cod Penal interzice inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat ca pedeapsă accesorie.
În temeiul art.71 al.5 p Cod Penal dispune suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata prev. de art.82
Cod PenalÎn temeiul art.192 alin.3 p Cod Penal cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședința publică din 29 Octombrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red.LB/4.11.09
Tehnored AJ/2 ex/12.11.09
Prima instanță: Jud. T -
Apel:,
Președinte:Anca NacuJudecători:Anca Nacu, Ion Dincă, Laura Bogdan
