Vătămarea corporală din culpă (Art 184 cod penal). Decizia 916/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
|
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 916/
Ședința publică din 01 octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Laura Bogdan
JUDECĂTOR 2: Ion Dincă
JUDECĂTOR 3: Florin Popescu
GREFIER: - -
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de partea civilă și inculpatul împotriva deciziei penale nr.187/A din 24.06.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul-recurnt, asistat de avocat ales din cadrul Baroului B, prezentă partea civilă recurentă, asistat de avocat ales din cadrul Baroului T, reprezentat asigurătorul SC "" SA B de consilier juridic, nereprezentată partea civilă-intimată Spitalul Clinic de Urgență
Ministerul Public este reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, apărătorul părții civile recurente depune la dosar dezvoltarea motivelor de recurs și adeverință privind pe partea civilă.
Nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și potrivit art. 38513Cpp, acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul ales al părții civile solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecând, să se dispună aplicarea unei pedepse spre maximul special, raportat la faptul că inculpatul nu a recunoscut fapta și nu a depus nici o diligență pentru repararea prejudiciului. În ceea ce privește latura civilă, solicită a se observa că Tribunalul Timișa considerat că se impune diminuarea cuantumului acordat părții vătămate cu titlu de daune morale, raportat la cererea părții civile și la prejudiciul suferit. Mai arată că din actele medicale rezultă că partea vătămată a suferit 185 zile îngrijiri medicale și numeroase operații, datorită operațiilor și leziunilor suferite fiind nevoit să fie supus mai multor incidente. De asemenea, se precizează că de la producerea accidentului partea vătămată nu a mai obținut nici un venit. Solicită a se avea în vedere Ordinul nr.8/2008 al Casei de Asigurări de Sănătate. Precizează că daunele morale pot fi acordate până la suma de 750.000 Euro, iar suferințele psihice și fizice, precum și prejudiciul estetic suferit de partea vătămată îndreptățesc sumele solicitate. Întrucât partea vătămată nu va mai putea presta vreo activitate, solicită a se aprecia că aceasta se cuvine a se acorda într-un cuantum raportat la salariul minim pe economie. În ceea ce privește modalitatea de obligare a inculpatului la plata daunelor civile, solicită a fi obligat acesta alături de societatea de asigurări până la concurența sumei prevăzute de contractul de asigurare, iar restul sumei urmând să fie obligat inculpatul aoa chita. Solicită cheltuieli de judecată, depunând în acest sens chitanță.
Cu privire la recursul formulat de inculpat, solicită respingerea acestuia.
Apărătorul ales al inculpatului-recurent, avocat, solicită admiterea recursului formulat de inculpat, arătând că alcoolemia părții vătămate era mare, acesta făcându-se vinovat în mare măsură de producerea accidentului. Prin urmare, solicită a se aplica inculpatului o pedeapsă coborâtă sub minimul special, iar pe latura civilă solicită respingerea daunelor materiale și morale. De asemenea, solicită respingerea recursului formulat de partea civilă.
Reprezentantul asigurătorului solicită respingerea recursului formulat de partea civilă, întrucât tribunalul a pronunțat o hotărâre legală. Cu privire la recursul formulat de inculpat, lasă la aprecierea instanței.
Procurorul solicită respingerea recursului formulat de inculpat ca nefondat, iar în privința recursului formulat de partea civilă, solicită admiterea acestuia în parte, în ce privește obligarea inculpatului la plata unei rente viagere.
Inculpatul-recurent, având ultimul cuvânt, arată că este de acord cu susținerile apărătorului său.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 293/02.02.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, în temeiul art. 184 al.2 și 4.pen. cu aplic. art. 74 al.1 lit. a și c pen. și art.76 al.1 lit.1pen. a fost condamnat inculpatul, fiul lui și, născut la data de 06.03.1978 în municipiul T, județul T, domiciliat în localitatea,-,.3,.A,.3, județul T, CNP -, cetățean român, studii școala postliceală, agent, stagiu militar satisfăcut, fără antecedente penale, la pedeapsă de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.
În baza art. 71.pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute la art.64 lit.a teza a II a și b pen. respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.
În temeiul art. 81 și art. 82.pen. s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni.
În temeiul art. 71 al.5 pen. s-a suspendat pedeapsa accesorie pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 359 al.1 pr.pen. s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art.83 pen. respectiv, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa pentru noua infracțiune.
În temeiul art. 14 al.3 lit. b pr. pen. și art. 346 al. 1. pr. pen. coroborat cu art. 998.civ. art.4 9 al.1 și art. 50 al.1 din Legea nr.136/1995 a fost obligat inculpatul în solidar cu asigurătorul asigurare Reasigurare cu sediul social în B, sector 1,-, prin Sucursala T cu sediul social în T, str.-.- nr.17, județul la plata către partea civilă, cu domiciliul în T,-, județul T, a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale și a unei rente viagere lunare în cuantum de 400 lei începând cu luna februarie 2009 și până la încetarea stării de incapacitate totală de muncă.
Au fost respinse în rest daunele materiale și morale ca neîntemeiate.
În temeiul art. 14 al.3 lit.b pr. pen. și art.346 al.1 pr.pen. coroborat cu art. 998.civ. art.49 al.1 și art. 50 al.1 din Legea nr.136/1995 și art.313 din Legea nr.95/2006, a fost obligat inculpatul în solidar cu asigurătorul Asigurare Reasigurare A la plata către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență T cu sediul social în T,-, județul Tas umei de 9126,54 lei reprezentând cuantumul cheltuielilor ocazionate de tratamentul medical acordat părții vătămate.
În temeiul art.191 al.1 pr.pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În fapt, în data de 17.12.2005, în jurul orei 1710, inculpatul rula cu autoturismul marca Audi, cu nr. de înmatriculare -, pe Calea ului din T, de la spre iar în apropierea intersecției cu strada -, în dreptul refugiului de tramvai a observat-o pe partea vătămată care s-a angajat în traversarea străzii de la stânga spre dreapta, prin loc nepermis, pe calea ferată industrială ce intersecta sensul de deplasare a-l autoturismului. Inculpatul a încercat să evite partea vătămată prin acționarea sistemului de frânare și claxonare însă cu toate acestea, partea vătămată a fost lovită de partea fronto-laterală dreapta a autoturismului, căzând pe suprafața carosabilă a drumului.
Urmare accidentului rutier partea vătămată a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesar inițial 65 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr.2901/C/30.01.2006 iar ulterior, prin concluziile raport medico legal nr.2255/11.10.2006, Tac oncluzionat că partea vătămată mai necesită încă 20 de zile de îngrijiri medicale.
Din concluziile expertizei criminalistice efectuate în cursul urmăririi penale, a rezultat că inculpatul rula cu o viteză de 70 km/.
S-a mai constatat că partea vătămată, la ora 1825avut în sânge o îmbibație alcoolică de 1,55 %0, conform Buletinului de analiză toxicologică-alcoolemie nr.712/A/20.12.2005.
În raport cu situația de fapt reținută, s-a constatat că în dinamica accidentului au fost implicate două persoane, inculpatul și partea civilă, fiecare dintre participanții având o vinovăție sub aspectul nerespectării dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice, reglementată de nr.OUG195/2002 și nr.HG856/2003, așa cum erau în vigoare la data producerii accidentului.
Astfel, inculpatul a încălcat dispozițiile art.35 din nt.OUG195/2002 care prevăd că " la trafic trebuie să aibă un comportament care să asigure fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice sau private.", art.59 al.1 din nr.OUG195/2002 care prevăd că " la trafic trebuie să dea dovadă de prudență sporită la apropierea și traversarea liniilor de cale ferată curentă sau industrială, după caz.", art.154 al.1 din nr.HG85/2003 care prevăd că "Conducătorii de vehicule sunt obligați să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă și pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum și cea impusă prin mijloacele de semnalizare.",art.155 al.1 din nr.HG85/2003 care prevede că " maximă de viteză în localități este de 50 km/." și art.158 lit.d din nr.HG85/2003 care prevede că "Conducătorul de vehicul este obligat să reducă viteza, dacă prevede un pericol, situații la trecerile la nivel cu calea ferată.".
S-a reținut că partea civilă a încălcat dispozițiile art.205 al.3 din nr.HG85/2003 care prevede că " drumului public de către pieton se face perpendicular pe axul acestuia, numai prin locurile marcate ori/și semnalizate cu indicatoare, iar în localități, în lipsa acestora, pe la colțul străzii, după ce s-a asigurat că o poate face în siguranță pentru el și ceilalți participanți la trafic." și art.207 lit.c din nr.HG85/2003 care prevede că "Se interzice pietonilor să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise ori prin locurile permise, în fugă și/sau fără să se asigure.".
acțiunile și inacțiunile celor doi participanții și transpunându-le în materie penală, s-a constatat că vinovăția sub aspect penal (ca formă a vinovăției prevăzută de art.19 pct.2 lit.b pen.), se regăsește la inculpatul.
În stabilirea corectă a antecedenței cauzale, așa cum literatura juridică și deopotrivă practica judiciară au stabilit în timp, s-a avut în vedere pe de o parte, teoria echivalenței condițiilor iar pe de altă parte, contribuția fiecăruia din participanți la producerea rezultatului.
S-a reținut că, potrivit teoriei echivalenței condițiilor, sunt considerate drept cauze ale rezultatului produs toate condițiile care l-au precedat, dacă fără ele rezultatul nu s-ar fi produs așa cum s-a produs în realitate. Sunt incluse în această categorie numai acele condiții care au fost condiții sine qua non pentru producerea rezultatului așa cum s-a produs acesta iar pentru a stabili acest caracter al unei condiții, se folosește procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedența rezultatului și, dacă se constată că fără ea rezultatul nu s-ar fi produs așa cum se înfățișează el concret, atunci respectiva condiție a fost una necesară și considerată drept cauză.
S-a mai reținut că, totuși, această teorie pune pe același plan toate condițiile, ignorând contribuția diferită a acestora la producerea rezultatului, nefăcând o distincție între cauză și condiții în producerea rezultatului precum și deosebirea dintre diferitele condiții, cu privire la rolul lor în procesul cauzal.
De aceea, s-a apreciat ca necesară o analiză concretă a fiecărui participant în parte la producerea rezultatului, în caz contrar ajungându-se la soluții inadmisibile cum ar fi situația inculpatului și a părții civile. Prima instanță a constatat că ambii au încălcat dispoziții legale privind circulația pe drumurile publice, reglementată de nr.OUG195/2002 și nr.HG85/2003, inculpatul a depășit limita maximă de viteză în localități (comportament ce poate afecta siguranța circulației și poate pune în pericol viața și integritatea persoanelor) și nu a dat dovadă de prudență sporită la apropierea de o cale ferată industrială iar partea civilă a traversat strada prin loc nepermis, aspecte ce ar presupune conform teoriei echivalenței condițiilor că ambii au o culpă comună în producerea rezultatului or, este evident că acțiunile celor doi au dezvoltat efecte total diferite prin prisma energiei ce a fost generată și care a susținut evenimentul ce a dus la rezultatul final, vătămarea părții civile.
Așadar, s-a considerat că este necesar ca minusul teoriei echivalenței condițiilor să fie completat cu analiza concretă a fiecărei contribuții umane din nexul cauzal, a ponderii fiecăreia la producerea rezultatului, a legăturii concrete pe care contribuțiile au avut-o la producerea rezultatului prin criteriulsine qua non, izolându-se ipotetic fiecare contribuție, spre a se vedea dacă, în lipsa ei, rezultatul s-ar fi produs în același mod și în același proporții și de asemenea, de a examina și determina caracterul necesar sau înlesnitor al fiecărei contribuții umane la producerea rezultatului.
Din starea de fapt expusă mai sus, instanța de fond a constatat că acțiunea inculpatului reprezintă o condițiesine qua non, este o contribuție esențială, este cauza principală ce a generat rezultatul și fără de care acesta nu s-ar fi produs.
S-a apreciat că dacă acțiunea inculpatului ar fi exclusă din nexul cauzal, rezultatul nu s-ar fi produs așa cum s-a produs în realitate, nici măcar sub o altă formă și prin urmare, caracterulsine qua nonal acesteia.
Contrar acestei constatări, s-a apreciat că acțiunea părții civile nu reprezintă o condițiesine qua nonîn opinia instanței ci reprezintă o contribuție înlesnitoare, grefată pe acțiunea inculpatului, chiar dacă ipotetic, rezultatul nu s-ar fi produs dacă partea civilă nu ar fi traversat prin loc nepermis.
După cum a reținut instanța de fond, caracterul de contribuție înlesnitoare rezultă din echivalarea obligațiilor legale ce revin celor doi, de gradul de pericol pe care îl poate genera activitatea celor doi participanți în trafic, inculpatul și partea civilă.
S-a reținut că, pe de o parte, inculpatul conducea un autovehicul pe un drum public, activitate ce implică anumite cunoștințe tehnice și teoretice și care atrag și mai multe obligații legale, așa cum rezultă din reglementările enunțată mai sus, și care activitate, dacă nu este respectată așa cum o cerere legiuitorul poate genera un pericol social concret foarte mare pentru ceilalți participanți în trafic.
Pe de altă parte, s-a reținut că partea civilă era pieton, aspect ce implică o atenție sporită atunci când traversează drumuri publice însă nu de natura celei care-i incumbă inculpatului.
În opinia tribunalului, este evident faptul că la epoca producerii accidentului, când se înserase iar condițiile carosabilului era aferent anotimpului de iarnă, inculpatul avea obligația de a adapta viteza legală în funcție de condițiile de drum și de a reduce viteza dacă prevedea un pericol, sub viteza cu care a circulat și care s-a constat ipotetic că a fost de 70 km/, cu peste 20 km/ mai mult decât limita legală, și de asemenea, să dea dovadă de prudență sporită la apropierea de o cale ferată industrială, lucru care nu s-a întâmplat și de asemenea, este evident că partea civilă nu trebuia să traverseze prin acel loc nepermis.
Concluziile celor două expertize criminalistice efectuate în cauză, după cum a reținut prima instanță, concluzionează faptul că accidentul putea fi evitat dacă inculpatul ar fi condus cu o viteză mai mică și dacă partea civilă nu ar fi traversat prin loc nepermis și fără să se asigure.
S-a apreciat că, deși inculpatul și partea civilă au o culpă în producerea rezultatului, contribuția celor doi și ponderea efectului acțiunii fiecăruia sunt diferite, acțiunea inculpatului fiind covârșitoare în producerea rezultatului, fiind aptă să producă un asemenea rezultat prin energia generată, inculpatul având obligația adoptării unei atenții mult sporite în trafic comparativ cu partea civilă întrucât a circulat cu un mecanism care este să producă rezultate vătămătoare grave în ipoteza în care nu este coordonat și controlat conform reglementărilor impuse de legiuitor.
În acest context, s-a constatat că acțiunea părții civile apare ca una înlesnitoare, inaptă să producă un asemenea rezultat, să reprezinte cauză a acestuia chiar dacă în momentul accidentului, acesta se afla sub influența băuturilor alcoolice (așa cum rezultă din probele științifice date de buletinul de analiză toxicologică alcoolemie nr.712/20.12.2005, fila 20 dosar, înscris oficial necontestat) întrucât din probele administrate în cauză nerezultând că această stare psiho-fiozică a părții civile a influențat în vreun mod dinamica accidentului.
În conchidere, analizând în procente culpa părților la producerea rezultatului accidentului, pe cât este posibil, instanța de fond a apreciat că în raport de starea de fapt expusă mai sus, inculpatul are o culpă preponderentă în producerea accidentului, în proporție de 80 %.
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului care nu a respectat dispozițiile legale în materia circulației pe drumurile publice reglementată de nr.OUG195/2002 și nr.HG85/2002, de a circula cu o viteză maximă de 50 km/ și de a da dovadă de prudență sporită la apropierea de o cale ferată industrială, faptă ce a avut ca urmare vătămarea părții civile ce a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 185 de zile, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art.184 al.2 și 4.pen.
Latura obiectivă a infracțiunii constă în acroșarea părții civile de către autovehiculului marca Audi, cu nr. de înmatriculare -, condus de către inculpat iar legătura de cauzalitate este dată, așa cum s-a expus mai sus, de relația cauză-efect între acțiunea inculpatului și rezultatul produs.
În privința laturii subiective, s-a reținut că aceasta constă în culpa inculpatului care nu a prevăzut rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să-l prevadă, respectiv faptul că poate pune în pericol integritatea corporală a persoanelor printr-o viteză ce depășește limita legală și printr-o lipsă de prudență la apropierea de o cale ferată industrială.
La individualizarea judiciara a pedepsei, instanța de fond a avut în vedere conținutul concret al faptei comise în raport și de contribuția părții civile din nexul cauzal dar și de persoana inculpatului care nu are antecedente penale, are un loc de muncă stabil unde este apreciat, a recunoscut și regretat fapta săvârșită, cu specificări însă în privința inexistenței unei culpe singulare în producerea accidentului, s-a prezentat în fața organelor de urmărire penală și în fața instanței la termenele stabilite de instanță.
social pozitiv al inculpatului a fost reținut de instanța de fond ca o circumstanță atenuantă în favoarea acestuia, în condițiile art.74 al.1 lit.a și c pen. astfel că, dând eficiență disp.art.76 lit.1pen. instanța de fond a coborât pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege, stabilind-o, în funcție și de celelalte criterii prev. de art.72 pen. la 3 luni închisoare.
În privința pedepsei accesorie, instanța de fond a reținut că prin hotărârea pronunțată în cauza Hirst contra Marii Britanii, 06.10.2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că interzicerea generală și nediferențiată a dreptului de vot al deținuților, indiferent de durata pedepsei principale și independent de natura și gravitatea infracțiunii pe care a comis-o și de situația lor personală, este incompatibilă cu art.3 din protocolul 1 la convenție și prin urmare, nu va interzice inculpatului decât dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prev. de art.64 lit.a teza a II a și b pen. reținând că față de natura infracțiunii nu se impune și interzicerea dreptului de a alege, prev. de art.64 lit.a teza I pen.
În același sens, interzicerea dreptului prev. de art.64 lit.c pen. respectiv dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii, s-a apreciat că trebuie analizat în contextul faptei săvârșite de inculpat.
Constatând că singura ipoteză din cele enunțate de textul legal citat care ar fi compatibilă cu infracțiunea săvârșită de inculpat este noțiunea de "activitate" instanța de fond a apreciat că legiuitorul a avut în vedere ipoteza în care "activitatea" este o circumstanță reală, o stare de fapt înlesnitoare, care creează inculpatului posibilitatea săvârșirii infracțiunii.
Or, în speță, s-a considerat că conducerea unui autovehicul ca amator, nu poate fi apreciată ca fiind o activitate folosită de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.
Această interpretare s-a reținut de prima instanță și din sintagma folosită de legiuitor ". de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii ", sintagmă care în opinia instanței exprimă existența unei intenții directe sau indirecte, cu excluderea culpei, inculpatul folosindu-se de această circumstanțele reale enunțate de legiuitor în mod voit, cu scopul înlesnirii săvârșirii infracțiunii.
Prin urmare, în temeiul art.71 pen. au fost interzise inculpatului doar drepturile prevăzute la art.64 lit.a teza a II a și b pen.
Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei cu închisoarea aplicată inculpatului, s-a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prev. de art.81 al.1 pen. respectiv pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani, inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni și scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia astfel că instanța de fond a suspendat condiționat executarea ei, pe un termen de încercare stabilit potrivit art.82 pen. de 2 ani și 3 luni.
Suspendând executarea pedepsei principale, instanța de fond a dispus în temeiul art.71 al.5 pen. suspendarea și a pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.
În conformitate cu prevederile art. 359 al.1 pr.pen. s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83.pen. care prevăd că dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a reținut faptul căpartea vătămată s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală, cu suma de 50.000 lei reprezentând daune materiale și morale. În faza judecății acesta și-a majorat pretențiile civile, solicitând suma de 58.196 lei reprezentând daune materiale și suma de 250.000 lei reprezentând daune morale precum și o rentă viageră orientată la maximul salariului minim pe economia națională pe toată durata stării de infirmitate care i-a fost provocată.
De asemenea, s-a reținut că Spitalul Clinic Județean de Urgență T s-a constituit inițial parte civilă cu suma de 5023 lei iar ulterior a arătat că se constituie parte civilă cu suma totală de 9126,54 lei, sumă reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare pentru partea civilă.
Pentru recuperarea prejudiciul generat prin infracțiune, partea civilă a solicitat și i s-a încuviințat de către instanță, introducerea în cauză a asigurătorului Asigurare Reasigurare
Analizând acțiunea civilă formulată de partea civilă, instanța de fond a găsit-o întemeiată în parte pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare, apreciind că în cauză există pe de o parte o răspundere civilă delictuală în sarcina inculpatului pentru fapta proprie în condițiile art.998-999.civ. precum și o răspundere pentru fapta inculpatului în sarcina asigurătorului, în limitele contractului de asigurare încheiat în condițiile Legii nr.136/1995 iar pe de altă parte, o răspundere solidară a inculpatului și a asigurătorului față de părțile civile.
Analizând răspunderea pentru fapta proprie a inculpatului, instanța de fond a constatat că potrivit art.998 civ. "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara" iar potrivit art.999 civ. "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar și de acela cea a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa".
S-a considerat că fapta ilicită a inculpatului constă în nerespectarea limitei legale maximă de viteză în localități și o lipsă de prudență la apropierea de o cale ferată industrială, provocând acroșarea părții civile.
De asemenea, s-a reținut că alături de fapta ilicită a inculpatului, la producerea prejudiciului civil a concurat și fapta ilicită a părții civile, în proporție de 20% întrucât, spre deosebire de latura penală a cauzei, a încălcat dispoziții legale civile prin acțiunea sa de traversare a unui drum public printr-un loc nepermis.
Prejudiciul, după cum a apreciat prima instanță, constă în vătămarea corporală a părții civile ce a necesitat 185 de zile de îngrijiri medicale, vătămare corporală ce se exprimă printr-un prejudiciu fizic, moral și material produs părții civile.
Prima instanță a reținut că, urmare accidentului a cărui victimă a fost, partea civilă a avut de suferit în primul rând fizic și psihic ca urmarea a vătămărilor corporale deosebit de grave, respectiv fractură cominutivă 1/3 proximală ambe oase gambă în iminență de deschidere, traumatism cranio-cerebral acut închis, fractură complicată în evoluție cu pseuodartroză.
Consecința accidentului s-a exprimat și printr-o deficiență locomotorie medie prin tulburări în realizarea mersului, inițial o incapacitate adaptativă de 70% și ulterior ca și în prezent de o incapacitate adaptativă de 50%, partea civilă încadrându-se la un moment dat în gradul II de invaliditate iar în prezent în gradul III de invaliditate, aspecte rezultate din raportul de nouă expertiză medico legală.
S-a constatat că aceste traumatisme au generat suferințe și neplăceri de ordin fizic și psihic părții civile pe o perioadă îndelungată de timp, îndeosebi în perioada de recuperare parțială și provoacă și în prezent, elocvent fiind faptul că ulterior accidentului a necesitat noi intervenții chirurgicale.
În același timp, instanța de fond a constatat că în cauză nu a fost produs un prejudiciu estetic, conform concluziilor raportului medico legal de primă expertiză având în vedere partea afectată din corpul părții vătămate, gamba, însă nu se poate pune sub semnul întrebării existența prejudiciului moral care este o noțiune mult mai cuprinzătoare din care în primul rând, așa cum am arătat face parte suferința fizică și psihică inerentă vătămării corporale grave dar și suferința psihică ulterioară dată de sentimentul victimei de neputință sau inferioritate ca urmare a infirmității temporare sau permanente.
În plus, s-a apreciat că infirmitatea implică întotdeauna un prejudiciu de agrement întrucât, această stare duce inevitabil la restrângerea posibilității victimei de a se bucura plenar de viață, de a avea parte din plin de satisfacțiile materiale și spirituale pe care aceasta i le poate oferi.
Instanța de fond a apreciat că acest suferințe pot fi exprimate pecuniar sub forma unor daune morale, considerând că o sumă în cuantum de 200.000 lei este suficientă și în măsură să acopere prejudiciul moral încercat de partea civilă.
În același timp, s-a constatat că partea civilă era încadrată în muncă la data producerii accidentului și a suferit o reducere a veniturilor ca urmare a evenimentului, în prezent având un handicap de gradul III, fiind îndreptățită să primească o prestație periodică până la încetarea stării de incapacitate totală de muncă, în cuantum de 500 lei lunar însă redusă corespunzător cu culpa ce-i revine în producerea accidentului, respectiv 20%.
În ce privește existența prejudiciului material dat de suma de 58.196 lei, instanța de fond a apreciat ca fiind neîntemeiat, partea civilă nedepunând nici-un înscris din care să rezulte cuantumul acestor cheltuieli și nici martorii neputând preciza întinderea lor. În acest context, deși există înscrisuri medicale care prezumă că au fost efectuate cheltuieli de partea civilă, acestea nu au fost dovedite, încălcându-se dispozițiile art.1169 civ. care preved că cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, text de lege ce i se aplică părții civile întrucât potrivit art.art.14 al.3 pr.pen. repararea pagubei în procesul penal se face potrivit dispozițiilor legii civile.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită a inculpatului și prejudiciu a fost analizat în analiza laturii penale și este dat în esență de caracterulsine qua nonal acțiunii acestuia în nexul probator care a avut caracter de cauză principală a prejudiciului generat părții civile.
S-a apreciat că vinovăția inculpatului este dată de neglijența acestuia în conducerea unui autovehicul pe drumurile publice, în concret, a depășit limita maximă de viteză în localități (comportament ce poate afecta siguranța circulației și poate pune în pericol viața și integritatea persoanelor) și nu a dat dovadă de prudență sporită la apropierea de o cale ferată industrială.
Pe de altă parte, s-a reținut că prejudiciul constă și în contravaloarea tratamentului medical de care a beneficiat partea civilă, internat la Spitalul Clinic Județean de Urgență T în perioada 17.12.-30.12.2005, 19.06.-30.06.2006 și 13.05.-29.05.2008, din înscrisurile medicale rezultând că valoarea acestora este de 9126,54 lei.
Analizând răspunderea asigurătorului Asigurare Reasigurare pentru fapta inculpatului, s-a constatat că potrivit art.49 al.1 din Legea nr.136/1995, așa cum era în vigoare la epoca accidentului, "Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund,în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil", potrivit art.50 al.1, "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri." iar potrivit art.51 al.1, "Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și 50, se acordă și în cazul în care cel care conducea autovehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul.".
Întrucât la data producerii accidentului, autovehiculul marca Audi, cu nr. de înmatriculare - condus de inculpat, era proprietatea acestuia și autoturismul era asigurat la Asigurare Reasigurare A, s-a constatat că, conform art.49 al.1 din lege, asigurătorul (Asigurare Reasigurare) acordă despăgubiri pentru prejudiciul de care asigurații (inculpatul) răspund (pentru inculpat conform art.51 al.1 din lege), față de terțe persoane ( părțile civile) păgubite prin accidente de autovehicule.
În legătură cu această teză, s-a constatat că asigurătorul Asigurare Reasigurare a apreciat prin concluziile scrise că nu poate avea calitatea de garant sau parte responsabilă civilmente și că nu poate fi obligată în solidar ci doar "alături" cu inculpatul la plata despăgubirilor deoarece răspunderea asigurătorului rezultă din lege, prin efectul legii, respectiv din Legea nr.136/1995 modificată precum și din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor privind aplicarea legii de răspundere civilă și nu există natură obligațională între societatea de asigurări și terțul păgubit nefiind încheiat niciun contract.
Prima aserțiune a asigurătorului s-a apreciat ca întemeiată, de altfel, prin Decizia nr.1 din 28.03.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind admis recursul în interesul legii în aplicarea disp.art.54 al.4 și art.57 din Legea nr.136/1995 și stabilindu-se că societatea de asigurare participă, în procesul penal, în calitate de asigurător de răspundere civilă.
A doua aserțiune este în opinia instanței de fond neîntemeiată întrucât, decizia citată nu stabilește expres că asigurătorul de răspundere civilă nu răspunde solidar, pe de o parte. Pe de altă parte, solidaritatea pasivă în materie civilă delictuală nu trebuie prevăzută expres de lege, dispozițiile art.1041 civ. fiind incidente doar în cazul răspunderii civile contractuale, textul de lege fiind cuprins în secțiunea IV a capitolului VI din Titlu III al Codului civil intitulat "Despre contracte sau convenții" astfel că principiul că obligația solidară nu se prezumă ci trebuie să fie stipulată expres, se referă evident la necesitatea ca această răspundere să fie prevăzută în convențiile sau contractele însușite de părți, pentru a garanta cunoașterea naturii răspunderii civile generate de nerespectarea convenției sau contractului.
Prin urmare, solidaritatea pasivă în materie civilă poate rezulta și implicit, din modalitatea prin care legiuitorul înțelege să reglementeze răspunderea persoanelor implicate într-un delict civil astfel că, nu titulatura cu care asigurătorul de răspundere civilă participă într-un proces penal are relevanță juridică ci calitatea sa de debitor solidar, calitate ce se regăsește în persoana asigurătorului pentru considerentele ce vor fi expuse mai jos.
În analiza acestei calități, a solidarități dintre asigurător și inculpat, instanța de fond a apreciat că se impune a decela scopul pentru care legiuitorul instituie în art.4 din Legea nr.136/1995, obligativitatea asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule.
Potrivit art.9 al.1 din lege, prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, în limitele și în termenele convenite.
Potrivit art.49 al.1 din lege, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.
Potrivit art.50 al.1, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri.
Așadar,s-a reținut că scopul obligării proprietarilor de autovehicule de a încheia în mod obligatoriu un contract de asigurare, contrar principiului libertății contractuale rezultat din art.5 și art.969 civ. este de a asigura plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de asigurat terțelor persoane prin accidente de autovehicule și pentru care răspund potrivit legii.
Or, s-a apreciat că în ipoteza în care un drept subiectiv civil este restrâns printr-o obligație legală, în interesul societății, este necesar ca aceea persoană să poată beneficia și de dreptul corelativ acelei obligații, pentru a nu exista o restrângere nejustificată a drepturilor sale. Prin urmare, dacă un proprietar de autovehicule este obligat să încheie un contract de asigurare răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicul, corelativ, în cazul în care se produce evenimentul asigurat, despăgubirea către persoana păgubită trebuie plătită întotdeauna de asigurător.
Cum însă, în materie răspunderii civile delictuale, principiul este că victima delictului civil are posibilitatea să se îndrepte pentru acoperirea prejudiciului fie direct împotriva autorului, fie direct împotriva persoanei responsabile civilmente fie împotriva ambilor, în solidar, persoana responsabilă civilmente având acțiune în regres împotriva autorului, și în ipoteza în care există o răspundere a asigurătorului pentru asiguratul său în cazul existenței unui accident de autovehicul, mecanismul răspunderii este identic, cu cel în cazul răspunderii pentru altul, fiind fără echivoc că victima poate solicita obligarea fie direct a autorului accidentului, în condițiile art.998-999.civ. fie direct a asigurătorul în temeiul art.49 al.1 din Legea nr.136/1995 fie în solidar, pe autorul accidentului și pe asigurător, solidaritate rezultată implicit.
Or, dacă cele două răspunderi nu se exclud, așa cum s-a reținut și în Decizia nr.I din 28.03.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adică cea a autorului delictului civil prevăzută de art.998-999.civ. și cea a asigurătorului prevăzută de art.49 al.1 din Legea nr.136/1995, ele pot coexista în raport de voința victimei iar dacă coexistă într-un proces, răspunderea celor doi nu poate fi decât solidară, un alt gen de răspundere civilă nefiind posibilă întrucât celelalte două forme de răspundere civilă reglementate de legiuitor, cea divizibilă și cea indivizibilă, nu sunt incidente în materia răspunderii civile delictuale.
S-a apreciat că o interpretare contrară ar presupune ca victima unui accident de autovehicul să se afle într-o situație inferioară față de victima unui alt delict civil, care ipotetic ar putea solicita obligarea în solidar a autorului delictului și a persoanei responsabile civilmente deși legiuitorul îi oferă primei victime o garanție în plus, obligarea proprietarului autovehiculului la încheierea unui contract de asigurare tocmai pentru acoperirea prejudiciului generat de asigurat.
În plus, s-a reținut că dreptul victimei de a solicita despăgubirii de la asigurător izvorăște din lege, art.49 al.1 și 50 al.1 din Legea nr.136/1995 ci nu din contractul de asigurare, față de care este terț iar caracterul accesoriu al unei asemenea acțiuni civile față de acțiunea penală este indubitabil întrucât prejudiciul a fost cauzat de infracțiunea săvârșită de asigurat.
De asemenea, interpretarea dată de asigurător în sensul că victima poate recupera de la asigurător prejudiciul generat de inculpat doar printr-un proces civil, s-a apreciat că este restrictivă și încalcă dreptul victimei unui accident rutier produs de asigurat, la un proces echitabil, garantat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de termen rezonabil, întrucât nu ar putea accesa acțiunii penale și acțiunea civilă deși, izvorul prejudiciului este infracțiunea ci nu contractul.
S-a apreciat de asemenea, că asigurătorul confundă voit răspunderea contractuală stabilită doar între el și inculpat, în virtutea contactului de asigurare cu răspunderea legală pe care o are față de victimă și care este activată ori de câte ori asiguratul produce un prejudiciu și victima acestuia înțelege să se îndrepte și față de asigurător.
Prin urmare, cum și în cazul unui accident de autovehicul, fapta care l-a generat este o infracțiune, s-a constatat că răspunderea ce poate fi incidentă este numai răspunderea civilă delictuală, fie personală fie solidară, în raport de voința victimei.
Nu în ultimul rând, s-a considerat că susținerea asigurătorului că trebuie obligat "alături" de inculpat nu are fundament juridic întrucât, lexico-gramatical, conform dicționarului explicativ al limbii române, termenulalăturipresupune printre altele, "împreună, laolaltă" sau "a fi solidar cu cineva", astfel că orice comentariu este de prisos.
S-a reținut de prima instanță că, sub aspectul persoanelor care sunt ținute la plata prejudiciului cauzat părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență T, de asemenea există opinii contrare, respectiv faptul că asigurătorul nu poate fi obligat la plata acestei sume de bani în raport de dispozițiile art.313 al.1 din Legea nr.95/2006, care prevăd că "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale."
Instanța de fond a opinat că textul de lege reglementează doar un cadru special privitor la răspunderea persoanelor care produc un anumit gen prejudiciu prin fapte ilicite, vătămări corporale. Textul legal reglementează tot principiului răspunderii pentru fapta proprie, prevăzut de art.998-999.civ. dar pe o anumită paletă a naturii prejudiciului, fără a exclude principiile răspunderii civile delictuale generale, printre care și răspunderea solidară acolo unde este cazul.
Instanța de fond a mai apreciat că aceste dispoziții legale nu modifică disp.art.49 al.1 din Legea nr.136/1996, din contră, le fac aplicabile în continuare și că, de altfel, sintagma "potrivit legii" nu poate duce decât la dispozițiile art.998 civ. sau la dispozițiile art.49 al.1 din Legea nr.136/1995, cazul în speță.
În fine, s-a reținut că nu este posibil ca printr-o dispoziție legală (art.313 al.1 din Legea nr.95/2006) să fie înlăturate dispoziții contractuale stabilite de legiuitor printr-o lege specială (obligațiile stabilite de legiuitor în sarcina asiguratului și asigurătorului în temeiul contractului de asigurare reglementat de Legea nr.136/1995), în caz contrar, s-ar ajunge la înlăturarea parțială a răspunderii asigurătorului pentru anumite prejudicii generate de asiguratul său față de terțe persoane, la o rupere a echilibrului contractual, în condițiile în care, în legea specială nu se face distincție în art.49 al.1 cu privire la natura prejudiciului generat de asigurat.
Prin urmare, față de considerentele privind existența răspunderii solidare dintre inculpat și asigurător și față de faptul că legiuitorul nu distinge în art.49 al.1 din Legea nr.136/1995, cine sunt terțele persoane păgubite prin accidente de autovehicule, și unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, s-a constatat că partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Taf ost păgubită indirect prin fapta inculpatului, pagubă exprimată de cheltuielile necesare cu spitalizarea părții civile și că la plata acestora este ținut atât inculpatul cât și asigurătorul, în solidar.
Așa fiind, a fost obligat în solidar inculpatul și asigurătorul Asigurare Reasigurare la plata către partea civilă a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale și a unei rente viagere lunare în cuantum de 400 lei începând cu luna februarie 2009 și până la încetarea stării de incapacitate totală de muncă și la plata către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Tap lata sumei de 9126,54 lei reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părții civile.
A fost respinse în rest daunele materiale și morale solicitate de partea civilă ca neîntemeiate.
În temeiul art.191 al.1 pr.pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, inculpatul, partea civilă și asigurătorul SC SA. Apelurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Timiș la data de 30.03.2009 sun același număr unic de dosar - -.
Apelantul-inculpat, prin avocat, a solicitat admiterea apelului, atât sub aspectul laturii penale a cauzei, cât și cu privire la latura civilă a cauzei, în sensul de a i se aplica o pedeapsă orientată spre minimul special, cu suspendarea condiționată a pedepsei. Cu privire la daunele materiale și morale, se solicită respingerea pretențiilor părții civile, daunele morale fiind stabilite într-un cuantum nejustificat, raportat la consecințele incidentului, iar cele materiale nefiind dovedite.
Partea civilă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelată, atât cu privire la latura penală a cauzei, cât și cu privire la latura civilă a cauzei. S-a solicitat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la apelurile declarate de inculpat și asigurător, s-a solicitat respingerea acestora ca fiind nefondate. Sub aspectul laturii civile, s-a apreciat că, în mod greșit prima instanță a respins daunele materiale și parțial daunele morale ca neîntemeiate, raportat la actele și chitanțele doveditoare existente la dosarul cauzei. În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 250 000 lei solicitate de către partea civilă, s-a solicitat tribunalului acordarea în tot a acestora și obligarea inculpatului, în solidar cu asigurătorul, la plata acestora, apreciind că cuantumul daunelor morale este motivat și dovedit raportat la faptul că partea vătămată a fost prejudiciată în mod cert prin suferințe fizice (pretium doloris), suferințe psihice (cauzate, atât în timpul producerii accidentului, cât și ulterior, prin necesitatea folosirii de șuruburi de fier de aproximativ 3 kg pentru fiecare picior, precum și suferința pentru tot restul vieții având în vedere că partea civilă este nevoită să meargă în cârje, nu are stabilitate, durerile se accentuează la fiecare schimbare de vreme), prejudiciu agreement și prejudiciu estetic. S-a solicitat, de asemenea, a se avea în vedere impactul psihic suferit de partea civilă și familia acestuia, precum și consecințele negative avute în plan familial și social, coroborat cu practica CEDO, cu Tratatele internaționale la care România a aderat, precum și cu similitudinea făcută cu cuantumul pe care societățile de asigurări îl acordă victimelor accidentelor rutiere. Referitor la renta viageră, s-a apreciat că aceasta se cuvine a se acorda părții civile începând cu luna ianuarie a anului 2006, într-un cuantum raportat la salariul minim pe economia națională, respectiv 540 lei/lună pentru perioada ianuarie 2006 - septembrie 2008, și la 600 lei/lună pentru perioada octombrie 2008 până la încetarea stării de incapacitate totală de muncă, respectiv pentru tot restul vieții. Sub aspectul laturii penale, s-a solicitat instanței pronunțarea unei pedepse orientată spre maximul prevăzut de legea penală, cu dispunerea executării în regim de detenție, având în vedere gravitatea faptelor și periculozitatea lor socială. S-a arătat că inculpatul a comis o faptă gravă, având în vedere leziunile părții civile. Mai mult, s-a apreciat că inculpatului nu i se pot aplica disp. art. 72, art. 73 și art. 76.Cod Penal, privind circumstanțele atenuante și efectele lor, având în vedere că inculpatul nu a dat dovadă de regret, nu a depus vreo stăruință pentru a înlătura rezultatul infracțiunii și pagubele cauzate părții vătămate, atitudinea inculpatului impunând aplicarea circumstanțelor agravante.
În motivele de apel depuse la dosar de asigurătorul SC SA, critica adusă sentinței instanței de fond vizând obligarea societății de asigurări, în solidar cu in inculpatul și partea responsabilă civilmente, la plata despăgubirilor civile. Astfel, s-a arătat că obligarea asigurătorului peste limitele maxime de despăgubire ce pot fi acordate, cât și la cuantumul despăgubirilor acordate, sunt disproporționate, exagerat de mari, raportat la prejudiciul administrat și la prejudiciul încercat. S-a solicitat a se da relevanță prevederilor Deciziei I/28.03.2005 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora societatea de asigurări are o calitate specială - aceea de asigurător - și nu de garant sau parte responsabilă civilmente, impunându-se a se constata că nu poate opera instituția obligării în solidar sau aceea a obligării alături a inculpatului și a asigurătorului la plata despăgubirilor stabilite de instanță. S-a apreciat că prima instanță a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică față de asigurător, răspunderea asigurătorului rezultând din lege, prin efectul legii, respectiv din Legea nr. 136/1995 modificată, precum și din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor privind aprecierea legii de răspundere civilă, neexistând natură obligațională între societatea de asigurări și terțul păgubit. Cu privire la despăgubirile materiale solicitate, s-a apreciat că partea civilă nu a depus documente justificative de natură a proba cheltuielile efectuate, cerință stipulată chiar prin normele CSA. S-au invocat astfel, prevederile art. 42 pct. 1 lit. d din Ordinul 3108 al CSA. Cu privire la daunele morale solicitate, se apreciază că prima instanță nu a făcut aplicarea prevederilor ordinului menționat, iar despăgubirile nu au fost acordate în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.
Prin decizia penală nr. 187/A din 24.06.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în baza art. 379 pct 2 lit b C.P.P. a fost respins apelul declarat de partea civilă împotriva sentinței penale nr. 293 din 02.02.2009 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosar -.
În baza art. 379 pct 2 lit a C.P.P. a fost admis apelul declarat de inculpatul și asigurătorul împotriva sentinței penale nr. 293 din 02.02.2009 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosar -.
A fost desființată sentința apelată numai cu privire la latura civilă și rejudecând pe fond:
În temeiul art. 14, 346.C.P.P. a fost obligat inculpatul alături de asigurătorul, care răspunde în limitele contractuale și potrivit legislației în vigoare la data producerii evenimentului rutier, la plata către partea civilă a sumei de - lei daune morale.
A fost respinsă acțiunea civilă pentru restul pretențiilor, respectiv pentru - lei daune morale, 58196 lei daune materiale și plata unei rente viagere.
S-au menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.
Pentru a pronunța această decizie penală, instanța de apel a reținut următoarele:
Cu privire la latura penală (apelul inculpatului și al părții vătămate), tribunalul a apreciat că in mod corect a fosta stabilită starea de fapt, s-a dispus condamnarea inculpatului pentru infracțiunea prev de art 184 alin 2 si 4 cod penal întrucât prin fapta sa, inculpatul a provocat părții vătămate leziuni care au necesitat 185 zile de îngrijiri medicale, iar la dozarea pedepsei s-au avut in vedere dispozițiile art. 72 cod penal respectiv s-a stabilit o pedeapsa in limite legale avându-se in vederea circumstanțele personale si reale ale inculpatului si împrejurările concrete de săvârșirea a infracțiunii, precum si conduita procesuala a acestuia.
Cu privire la latura civilă (apelul, inculpatului, al părții civile și al asigurătorului), cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, s-a reținut de către tribunal că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. Astfel, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de părțile vătămate în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-au fost afectate situația familială, profesională și socială. Totodată, s-a reținut că în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
Raportat la aceste criterii, tribunalul a apreciat că suma de - RON pentru partea civilă reprezintă o despăgubire morală rezonabilă, având în vedere numărul mare de îngrijiri medicale ale victimei (185 de zile), precum și împrejurarea că victima a suferit o infirmitate permanentă, aceasta constituind o consecință ireversibilă a accidentului rutier. Sub acest aspect, s-a apreciat că apelul asigurătorului și al inculpatului este întemeiat, instanța de apel apreciind că repararea prejudiciului moral nu trebuie să conducă la o îmbogățire fără just temei a părții civile ci să fie stabilit într-o măsură care să conducă la compensarea suferințelor fizice datorate vătămării, apelul părții civile fiind neîntemietă sub aspectul majorării cuantumului daunelor morale.
În ceea ce privește daunele materiale, tribunalul a reținut că în mod corect prima instanță a respins capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale. Este adevărat, în opinia instanței de apel, că raportat la împrejurarea că partea civilă a suferit un număr mare de îngrijiri medicale, aceasta cu siguranță a efectuat anumite cheltuieli și nu a fost în măsură să se preocupe permanent de obținerea dovezilor scrise pentru aceste cheltuieli. Cu toate acestea, s-a constatat că partea civilă nu a depus nici o probă în sensul art.1169 civ, care să permită instanței să evalueze aceste cheltuieli și ele nu pot fi acordate pe simple prezumții, astfel că acțiunea civilă nu este dovedită sub aspectul daunelor materiale pretinse, apelul părții civile fiind nejustificat și sub acest aspect.
Cu privire la renta viageră, așa cum este ea definită de legea civilă, s-a reținut că aceasta constă în plata unei prestații periodice în bani în favoarea unei persoane, până la decesul acestuia, prestații pentru care beneficiarul a dat inițial un bun sau o sumă de bani.
Prin urmare, s-a apreciat că orice sumă la care ar putea fi obligat inculpatul în repararea prejudiciului produs părții civile nu poate consta decât în plata prejudiciului efectiv produs și a beneficiului nerealizat.
Contrar celor reținute de prima instanță, tribunalul a constatat că partea civilă nu a depus la dosar dovada că a fost angajat în momentul producerii accidentului și nici veniturile pe care le realiza, pentru ca instanță să poată uza de criterii obiective în stabilirea despăgubirilor constând în diferența dintre veniturile realizate și cele obținute în urma accidentului, astfel că nu s-a putut stabili un prejudiciu prezumtiv raportat la salariul minim pe economie, dat fiind că întinderea obligației ar depinde de voința exclusivă a părții vătămate care ar putea opta pentru a nu se angaja în viitor.
Prin urmare acordarea prestației periodice sub forma "rentei viagere" a fost apreciată de instanța de apel neîntemeiată și sub acest aspect apelul inculpatului și al asigurătorului este întemeiat.
Referitor la solidaritatea răspunderii asigurătorului, s-a reținut că răspunderea asigurătorului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a inculpatului nu este una delictuală ci contractuală, izvorâtă din contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto. De asemenea, nu s-a putut reține nici că asigurătorul ar fi comis fapta împreună cu inculpatul intimat sau că între aceștia ar exista vreun raport de prepușenie, ambele situații de natură a determina obligarea lor în solidar la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.
Prin urmare, văzând și conținutul deciziei nr. 1/2005 a J, în cuprinsul căreia se arată că societatea de asigurare participă la procesul penal în calitate de asigurător, tribunalul a considerat că recurenta nu poate fi obligată în solidar la plata despăgubirilor necesare reparării prejudiciului cauzat părții civile ci doar alături de inculpat autorul faptei ilicite.
Examinând, din oficiu sentința apelată, tribunalul a apreciat că prima instanță a stabilit corect starea de fapt și vinovăția inculpatului, a dat faptei o corectă încadrare juridică, stabilind o pedeapsă prin prisma criteriilor oferite de art. 72. pen și a făcut o corectă individualizare a pedepsei. De asemenea, s-a considerat că acțiunea civilă, cu excepția celor arătate la punctul 2 fost corect soluționată.
În consecință, pentru considerentele expuse în baza art. 379 pct 2 lit b C.P.P. a fost respins apelul declarat de partea civilă împotriva sentinței penale nr. 293 din 02.02.2009 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosar -.
În baza art. 379 pct 2 lit a C.P.P. a fost admis apelul declarat de inculpatul și asigurătorul împotriva aceleiași sentințe penale.
A fost desființată sentința apelată numai cu privire la latura civilă și rejudecând pe fond:
În temeiul art. 14, 346.C.P.P. a fost obligat inculpatul alături de asigurătorul, care răspunde în limitele contractuale și potrivit legislației în vigoare la data producerii evenimentului rutier, la plata către partea civilă a sumei de - lei daune morale.
A fost respinsă acțiunea civilă pentru restul pretențiilor, respectiv pentru - lei daune morale, 58196 lei daune materiale și plata unei rente viagere.
S-au menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.
Împotriva deciziei penale nr. 187/A din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- din 30.03.2009 au declarat recurs în termenul legal partea civilă (la data de 06.07.2009 - data ștampilei poștei) și inculpatul (la data de 01.07.2009), înregistrate pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA - Secția Penală sub nr- din 10.08.2009.
În recursul său, motivat printr-un memoriu separat depus la termenul de judecată de azi, cu depășirea termenului prev. de art. 38510alin. 2. proc. pen. partea civilă a solicitat pronunțarea unei pedepse orientate spre maximul special cu executare în penitenciar și obligarea inculpatului la 308.193 lei în solidar cu asigurătorul (până la concurența sumei maxime din contractul de asigurare), pentru diferență fiind obligat inculpatul), din care 250.000 lei daune morale și 58.196 daune materiale, precum și la plata unei rente viagere lunare în sumă de 600 lei de la data producerii accidentului și până la data încetării stării de incapacitate de muncă.
Recursul inculpatului nu a fost motivat în scris, fiind susținut oral cu ocazia dezbaterilor de către apărătorul ales, conform concluziilor din partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a celor analizate din oficiu conform art. 3859alin. 3. proc. pen. Curtea constată că recursul părții civile este fondat sub aspectul daunelor morale și al rentei lunare, iar recursul inculpatului este fondat sub aspectul procentului de culpă comună la producerea accidentului rutier.
Din probele administrate reiese, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul și partea civilă au avut o culpă comună în producerea accidentului rutier.
Inculpatul a circulat în localitate cu un autoturism având viteza de circa 70 km/, încălcând astfel disp. art. 48 alin. 1 din nr.OUG 195/2002 ( conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță) și ale art. 155 alin. 1 din nr.HG 85/2003, în vigoare la data accidentului (limita maximă de viteză în localități este de 50 km/). Pentru evitarea prin frânare a impactului cu pietonul, inculpatul ar fi trebuit să ruleze cu o viteză (de 61 km/ - fila 35 dosar urmărire penală) sub limita celei cu care a rulat. În plus, pe sensul lui de mers, aproximativ în locul pe unde a traversat partea civilă șoseaua, era amplasat indicatorul de avertizare "alte pericole" completat de plăcuța cu semnificația "trecere la nivel cu cale ferată industrială" (fila 6 vol. I dosar ). Reiese că există raport de cauzalitate între încălcarea de către inculpat a regulilor de circulație rutieră privitoare la viteza de deplasare și rezultatul vătămător - accidentarea victimei.
Partea civilă a traversat prin loc nepermis și fără să se asigure, având o alcoolemie de 1,55 ( 20 dosar ), încălcând astfel disp. art. 205 alin. 3 din nr.HG 85/2003 ( traversarea drumului public de către pieton se face perpendicular pe axul acestuia, numai prin locurile marcate ori/și semnalizate cu indicatoare, iar în localități, în lipsa acestora, pe la colțul străzii, după ce s-a asigurat că o poate face în siguranță pentru el și ceilalți participanți la trafic) și ale art. 207 lit. c) din același Regulament (se interzice pietonilor să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise ori prin locurile permise, în fugă și/sau fără să se asigure). Alcoolemia a influențat reacțiile părții civile, întrucât, conform declarației inculpatului, care se coroborează cu cea a martorului -, pietonul s-a oprit când șoferul a frânat și a claxonat, iar apoi a fugit brusc în fața mașinii. Reiese că există legătură de cauzalitate și între acțiunea părții civile și producerea accidentului.
Spre deosebire de prima instanță și cea de apel, instanța de recurs apreciază culpa comună a inculpatului recurent și a părții civile recurente în producerea accidentului rutier în proporție de câte 50 %, fiecare încălcând norme esențiale pentru desfășurarea traficului rutier în bune condiții. Nu se poate minimaliza culpa părții civile doar la cota de 20%, având în vedere că a contribuit în egală măsură la producerea accidentului, pietonii trebuind și ei, conform art. 1 din HG nr. 85/2003, să se comporte pe drumul public astfel încât să nu constituie un pericol sau un obstacol pentru circulația rutieră.
În privința sancțiunilor, instanța de recurs remarcă faptul că în mod corect prima instanță a stabilit pedeapsa închisorii, cea a amenzii nefiind în măsură să asigure reeducarea inculpatului, urmată de aplicarea unei pedepse de 3 luni închisoare, sub cuantumul minim prevăzut de lege (de la 3 luni la 2 ani - art. 184 alin. 2 și 4.pen.), ca efect al reținerii unor circumstanțe atenuante.
Referitor la individualizarea executării pedepselor cu închisoarea, se constată că în mod corect s-a dispus suspendarea condiționată a executării, văzându-se lipsa antecedentelor penale și aprecierea că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
În privința laturii civile, Curtea observă că nivelul sumelor acordate de instanța de apel cu titlu de despăgubiri nu este suficient pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de partea civilă.
Astfel, este întemeiată cererea părții civile de obligare a inculpatului la plata unei rente lunare raportate la nivelul venitului minim pe economia națională, venit pe care îl avea la momentul accidentului. În mod cert, prin acțiunea inculpatului, partea civilă se află în incapacitate de muncă și, implicit, de a realiza venituri corespunzătoare, așa încât renta lunară are menirea să compenseze lipsa veniturilor pe care partea civilă le-ar fi realizat dacă nu ar fi fost vătămată în accident.
Referitor la daunele morale, instanța de recurs consideră că suferinței încercate de partea civilă în urma accidentului trebuie să îi corespundă o sumă care să fie în măsură pe de o parte să asigure o compensare a prejudiciului moral, iar pe de altă parte să nu depășească limite rezonabile, pentru a nu deveni sursă de îmbogățire fără justă cauză. Față de leziunile suferite (fractură cominutivă 1/3 proximală ambe oase gambă în iminență de deschidere, acut închis, politraumatism prin accident rutier; s-a intervenit chirurgical efectuându-se osteosinteza gambei stg.), de durata spitalizării (17-30.12.2005 - în perioada sărbătorilor de iarnă și în preajma anului nou) și de întinderea în timp a suferințelor fizice, Curtea apreciază că stabilirea unei sume de 140.000 daune morale poate acoperi prejudiciul moral cauzat.
Întrucât se va reține culpa comună a inculpatului recurent și a părții civile recurente în producerea accidentului rutier în proporție de câte 50 %, această cotă se va aplica și sumelor ce reprezintă despăgubirile civile.
Privitor la daunele materiale, atât prima instanță cât și instanța de apel au constatat în mod corect că acestea nu au fost dovedite în niciun fel, partea civilă nedepunând vreun înscris care să ajute instanțele la o evaluare, măcar aproximativă, a cheltuielilor pe care cu siguranță le-a efectuat.
Pentru considerentele de mai sus, în baza art. 38515pct. 2 lit. d) proc. pen. vor fi admise recursurile declarate de partea civilă și de inculpatul împotriva deciziei penale nr. 187/A din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- din 30.03.2009, vor fi casate în parte decizia penală recurată și sentința penală nr. 293 din 2 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr- din 12.01.2007 și, rejudecându-se cauza:
- se va stabili culpa comună a inculpatului recurent și a părții civile recurente în producerea accidentului rutier în proporție de 50 % fiecare;
- în baza art. 14 și art. 346. proc. pen. raportat la art. 998 -999. civ. inculpatul va fi obligat, alături de asigurătorul de răspundere civilă, care răspunde în limitele contractuale și potrivit legislației în vigoare la data producerii evenimentului rutier, la plata către partea civilă a sumei de 70.000 (șaptezecimii) lei daune morale și a unei rente lunare în cotă de din venitul minim pe economia națională, începând cu data accidentului (17.12.2005) și până la încetarea stării de incapacitate de muncă;
- vor fi respinse restul pretențiilor părții civile, respectiv pentru diferența de 180.000 lei daune morale și pentru suma de 58.196 lei daune materiale;
- vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale.
Se va respinge cererea părții civile recurente privind plata cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta în recurs, întrucât, deși se va admite recursul acesteia, inculpatul nu a căzut în pretenții în sensul art. 274. proc. civ. urmând a fi admis și recursul său iar soluția dată laturii penale după rejudecare afectând latura civilă într-un mod defavorabil părții civile.
Văzând și disp. art. 192 alin. 3. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art. 38515alin. 1 pct. 2 lit. d) proc. pen. admite recursurile declarate de partea civilă și de inculpatul împotriva deciziei penale nr. 187/A din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- din 30.03.2009.
Casează în parte decizia penală recurată și sentința penală nr. 293 din 2 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr- din 12.01.2007 și, rejudecând cauza:
Stabilește culpa comună a inculpatului recurent și a părții civile recurente în producerea accidentului rutier în proporție de 50 % fiecare.
În baza art. 14 și art. 346. proc. pen. raportat la art. 998 -999. civ. obligă inculpatul, alături de asigurătorul de răspundere civilă, care răspunde în limitele contractuale și potrivit legislației în vigoare la data producerii evenimentului rutier, la plata către partea civilă a sumei de 70.000 (șaptezecimii) lei daune morale și a unei rente lunare în cotă de din venitul minim pe economia națională, începând cu data accidentului (17.12.2005) și până la încetarea stării de incapacitate de muncă.
Respinge restul pretențiilor părții civile, respectiv pentru diferența de 180.000 lei daune morale și pentru suma de 58.196 lei daune materiale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale.
În temeiul art. 192 alin. 3. proc. pen. rămân în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de acesta în recurs.
Respinge cererea părții civile recurente privind plata cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Grefier,
Red /09.10.2009
Dact 2.ex./12.10.2009
Prima inst. - Judecătoria Timișoara - jud.
Inst. apel - Tribunalul Timiș - jud., jud.
Președinte:Laura BogdanJudecători:Laura Bogdan, Ion Dincă, Florin Popescu
