Arestare preventivă. Prelungire. Condiţii
| Comentarii |
|
Incheierea instanţei de fond prin care se dispune prelungirea arestării preventive în faza judecăţii este atacabilă cu recurs, conform prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ca o garanţie a respectării principiului libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie.
(Decizia nr. 1808 din 25 septembrie 2002 - Secţia Ipenală)
Prin încheierea de şedinţă din 10.09.2002, Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală a dispus, în baza art. 300 din Codul de procedură penală, prelungirea arestării preventive a inculpaţilor I.G.C., M.M. şi D.V. cu 30 de zile, reţinându-se că subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, fiind îndeplinite în cauză cerinţele art. 148 lit. h), raportate la art. 143 din Codul de procedură penală.
împotriva încheierii, inculpatul M.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât, faţă de circumstanţele sale personale, nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
Pe cale de excepţie, parchetul a invocat inadmisibilitatea recursului declarat de inculpat, având în vedere dispoziţiile art. 3851 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia atacată, cu excepţia cazurilor când potrivit legii pot fi atacate separat cu recurs.
Luând în examinare această excepţie, Curtea a reţinut că însăşi dispoziţia legală invocată de parchet consacră excepţia, care, în speţă, este reglementată de prevederile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, care stabilesc un regim juridic special pentru încheierile pronunţate în materia măsurilor preventive, acestea putând fi atacate separat cu recurs.
Măsura luată de instanţă prin încheierea recurată este supusă acestei prevederi, ca o garanţie a respectării principiului libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie.
Astfel, Curtea a apreciat ca nefiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii, aşa încât, pronunţându-se pe fond, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat, reţinându-se că temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive nu au încetat, aşa încât corect a apreciat instanţa de fond, din raţiuni care ţin de buna desfăşurare a procesului penal.
Drept urmare, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Soluţia este în acord şi cu art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit cu care orice parte are dreptul la un recurs împotriva măsurilor luate de instanţă.
