ARESTARE PREVENTIVĂ. PRELUNGIRE. RECURS.
| Comentarii |
|
La examinarea necesităţii prelungirii duratei arestării preventive trebuie avute în vedere, în mod unitar, pe lângă condiţiile generale, prevăzute de art. 148 Cod procedură penală, şi criteriile complementare de „individualizare" care au stat la baza luării măsurii menţionate, prevăzute de art. 136 alin. ultim Cod procedură penală, precum şi dacă acestea mai subzistă sau nu, în raport de cazul concret din speţă.
Prin încheierea de şedinţă de la 08.04.1999 a Tribunalului Bucureşti - secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 750/1999, s-a dispus prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului T.C., de la data de 12.04.1999 până la data de 11.05.1999, inclusiv.
S-a reţinut că tribunalul a pus în discuţie necesitatea prelungirii duratei arestării preventive a inculpatului T.C., constatându-se că aceasta se impune.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul T.C., criticând-o ca netemeinică, susţinând că la dosarul cauzei nu sunt probe care să ateste vinovăţia inculpatului şi, faţă de actele personale favorabile, a solicitat punerea sa în libertate.
Instanţa de recurs, în oponie majoritară, examinând încheierea recurată, actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de critică invocate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 Cod procedură penală, sub toate aspectele, a constatat recursul formulat de inculpat ca fiind fondat.
în considerente, Curtea, în opinie majoritară, a arătat că în sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, în formă continuată, respectiv 5 acte de sustragere din locuinţe, prin efracţie şi împreună cu numita D.E.M., coinculpată, a unor obiecte electronice cu valori apreciabile, existând bunuri rămase nerestituite şi pentru care părţile vătămate au formulat pretenţii civile, N.C. - suma de 5.400.000 lei şi S.E. - suma de 3.000.000 lei.
în mod neîndoielnic, infracţiunea imputată prezintă un grad ridicat de pericol social generic, fiind invocate prevederile art. 148 Cod procedură penală, cu referire la art. 143 Cod procedură penală, or, din actele de urmărire penală administrate şi finalizate cu întocmirea rechizitoriului scris (examenul de faţă având exclusiv acest referenţial, deoarece, deşi sesizată la data de 09.03.1999, cercetarea judecătorească nu s-a concretizat încă direct şi nemijlocit în acte, ce ar fi putut fi avute în vedere) nu a rezultat administrarea de mijloace de probă directe care să se configureze, în mod cert, vinovăţia inculpatului în forma autoratului la săvârşirea acestor fapte - aşa cum solicită textul prin dispoziţiile art. 143 Cod procedură penală, care constituie norma de trimitere.
Din acest punct de vedere, relativ la situaţia că parte din obiectele sustrase au fost găsite la domiciliul coinculpatei D.E.M., s-a constatat că nu s-au administrat probe, că inculpatul recurent coabita cu aceasta, la acel domiciliu, sens în care susţinerea rechizitoriului scris că recurentul avea „reşedinţa" la acea adresă nu se întemeiază.
De altfel, coinculpata, la domiciliul căreia s-au găsit lucrurile în discuţie, a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, stare ce are relevanţă prin prisma echivalentului de situaţii juridice ale autorilor infracţiunii, şi care are drept consecinţă necesară echitatea şi egalitatea unor atare situaţii.
Concomitent, apărările inculpatului, că parte dintre aceste bunuri au fost câştigate prin practicarea unui joc de noroc, nu au fost indubitabil infirmate, ele avându-şi simetria necesară cu cele ale coinculpatei, care a susţinut că o parte din obiectele din cauză au fost achiziţionate cu prilejul efectuării unei excursii în străinătate.
Pe de altă parte, s-a apreciat că lăsarea în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică, deoarece inculpatul este bolnav (dezvoltare dizarmonică a personalităţii, pe fond psihopatoid), cum se atestă prin actele de internări medicale în unităţi spitaliceşti, o anterioară expertiză medico legală psihiatrică, care îi constată lipsa discernământului, faţă de cauza dedusă judecăţii, fie şi măcar certificată prin situaţia că recurentul este inapt medical pentru satisfacerea stagiului militar, nu are antecedente penale şi are un copil minor.
Pentru cele arătate, Curtea, în opinia majoritară, a admis recursul declarat de inculpat, a casat în parte încheierea de şedinţă recurată şi, rejudecând în fond, a respins cererea de prelungire a arestării preventive a inculpatului, dispunând punerea în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză, menţinând celelalte dispoziţii ale încheierii recurate.
La soluţia mai sus mentionată a fost formulată opinie separată, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de inculpatul T.C. împotriva încheierii menţionate, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, cu obligarea inculpatului la cheltuieli judiciare, în condiţiile art. 192 alin. 2 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr. 45/1993.
în motivarea opiniei separate, s-a criticat că nu s-a arătat ce anume nu s-a evaluat atât de Parchet cât şi instanta de fond sub aspectul condiţiilor referitoare la luarea măsurii arestării preventive, a subzistentei acestora faţă de inculpat, în condiţiile art. 146 Cod procedură penală.
în luarea măsurii arestării preventive s-au avut în vedere probele administrate, respectiv reclamatia şi declaraţiile părţilor vătămate, procesul-verbal de percheziţie domiciliară a locuinţei coinculpatei din 15.09.1998, planşele foto, cu privire la bunurile găsite şi la instrumentele apte spargerii de locuinţe, declaraţiile martorilor T.N., D.Gh. şi V.F., ce au infirmat apărările inculpatului privind provenienţa bunurilor, precum şi celelalte mijloace de probă menţionate în rechizitoriu, care au condus la aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 143 Cod procedură penală, ce nu face distincţie între probe directe şi cele indirecte.
Dacă legiuitorul ar fi apreciat că se impune distincţia între cele două feluri de probe, dându-le un caracter prioritar unora faţă de altele, ar fi stipulat expres, în conţinutul normei, însă ar fi conferit un caracter unilateral şi s-ar fi încălcat principiul aprecierii coroborate a tuturor probelor, prevăzut de art. 63 alin. 2 Cod procedură penală.
Mai mult textul normei prevede ca fiind suficientă existenţa unor indicii temeinice şi nu a unor probe indubitabile pentru luarea măsurii arestării preventive.
Astfel, argumentul invocat de instanţa de recurs, în opinia majoritară, că nu rezultă mijloace de probă directe, aşa cum pretind dispoziţiile art. 143 Cod procedură penală, nu se susţine.
Aprecierile legate de apărările inculpatului cu privire la provenienţa bunurilor, la locul găsirii acestora, asa cum au fost, precum şi cele invocate, legate de gradul de infirmare şi neadministrare a unor probe, sunt aspecte care ţin de rezolvarea fondului cauzei şi nu susţin înlăturarea temeiurilor luării măsurii arestării preventive faţă de inculpat.
Mai mult, prin neînceperea cercetării judecătoreşti, respectiv a audierii inculpaţilor şi a martorilor, nu pot fi verificate poziţiile negative ale inculpaţilor, referitoare la faptele pentru care au fost trimişi în judecată.
Instanţa de recurs, în opinia majoritară, a relevat starea sănătăţii inculpatului, respectiv internările anterioare, precum şi lipsa discernământului, constatat în prealabil printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, fată de cauza dedusă judecăţii, inculpatul fiind inapt medical pentru satisfacerea stagiului militar, lipsa antecedentelor penale, faptul că are un copil minor, drept criterii în susţinerea aprecierii că lăsarea în libertate a acestuia nu prezintă pericol pentru ordinea publică, fără însă a le examina în contextul tuturor condiţiilor ce stau la baza luării si subzistenţei măsurii arestării preventive, dispusă faţă de inculpat, conferind un caracter unilateral în aprecierea acestora.
Din evaluarea tuturor condiţiilor legale mentionate de normele invocate, în raport de situaţia din speţă, în estimarea îndeplinirii lor atât la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul T.C., cât şi a subzistenţei lor ulterioare, s-a apreciat că, în mod just, instanţa de fond a prelungit durata arestării preventive a inculpatului, pe perioada menţionată prin încheierea de şedinţă recurată de la 08.04.1999.
S-a considerat că sunt întrunite atât condiţiile prevăzute de art. 143 Cod procedură penală, art. 148 lit. c si h Cod procedură penală, respectiv inculpatul a săvârşit infracţiuni în mod repetat, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Temeiurile invocate îşi au susţinere probatorie în faptul că inculpatul a mai fost trimis în judecată pentru săvârşirea aceluiaşi gen de infracţiuni, prin rechizitoriul emis la 18.10.1996 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.
Inculpatul în acea cauză a fost trimis în judecată, în stare de libertate, aflându-se în acea stare ca urmare a expirării duratei prelungirii arestării, perioadă în care se pretind a fi săvârşite faptele comise ulterior.
Subsecvent celor menţionate, rezultă şi starea de pericol pentru ordinea publică dacă inculpatul este lăsat în libertate, în condiţiile în care în cauză nici cercetarea judecătorească nu a fost începută, existând posibilitatea zădărnicirii aflării adevărului.
în ce priveşte celelalte criterii stipulate de art. 136 alin. ultim Cod procedură penală, şi acestea au fost îndeplinite, respectiv există în această cauză un grad de pericol social ridicat al infracţiunii pentru care inculpatul T.C. a fost trimis în judecată, agravat de condiţiile menţionate referitoare la fapta pretins comisă, furturi din locuinţe, caracterul repetat, cuantumul ridicat al prejudiciilor, „modus operandi" folosit, faptul că anterior a mai fost trimis în judecată, chiar dacă nu a fost pronunţată o soluţie în acea cauză, aceasta fiind o situaţie privind persoana faţă de care se ia măsura, chiar dacă nu are antecedente.
De asemenea, starea sănătăţii inculpatului T.C. a fost apreciată în cauza dedusă judecăţii în care a fost declarat prezentul recurs, în faza urmăririi penale, inculpatul fiind expertizat medico-legal (raportul de expertiză nr. A1/4.368/ 18.11.1998), din care rezultă că acesta are discernământul păstrat, existând la dosarul instanţei şi avizul Comisiei Superioare I.M.L., ce a aprobat concluziile raportului menţionat.
Faţă de cele arătate, în opinia separată s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului T.C. pe perioada menţionată, prin încheierea de şedinţă de la 08.04.1999 a Tribunalului Bucureşti - secţia l-a penală, în dosarul nr. 750/1999, motivele apărării fiind neîntemeiate, excedând obiectului recursului, vizând fondul cauzei. (Judecator Rodica-Aida Popa)
