Arestare preventivă. Revocare. Condiţii
| Comentarii |
|
Instanţa trebuie să revoce arestarea preventivă dacă nu mai există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, date ce pot rezulta din atitudinea sinceră a inculpatului, prin care a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere a altor persoane, în condiţiile art. 16 din Legea nr. 143/2000.
(Decizia nr. 444 din 11 martie 2003 - Secţia Ipenală)
Prin încheierea de şedinţă din 5.03.2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, printre alte dispoziţii, a revocat măsura arestării inculpatului G.M. şi a dispus punerea acestuia în libertate.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că inculpatul a fost audiat, a recunoscut şi regretat fapta, nu prezintă pericol pentru ordinea publică, astfel că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie, sub aspectul greşitei revocări a măsurii arestării preventive a inculpatului.
în motivarea recursului s-a arătat că, în raport de materialul probator administrat în cauză şi circumstanţele reale cu privire la infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, temeiurile arestării nu au încetat să existe, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală.
De asemenea, aspectele legate de persoana inculpatului nu pot constitui un temei al revocării măsurii arestării preventive şi, totodată, există riscul exercitării de presiuni atât asupra sa, cât şi a martorilor care urmează a fi audiaţi.
S-a solicitat, în conformitate cu art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, admiterea recursului, casarea încheierii şi, pe fond, prelungirea arestării preventive pe o durată de 30 de zile.
Examinând încheierea recurată în raport de criticile aduse şi în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură penală, precum şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Inculpatul este cercetat în cauză alături de mai mulţi inculpaţi pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri în formă continuată, fiind arestat în cauză de aproape 10 luni, dosarul aflându-se în faza de cercetare judecătorească.
S-a mai constatat că inculpatul a avut o atitudine procesuală sinceră, recunoscând şi regretând fapta, şi a ajutat la incriminarea mai multor persoane, împrejurare ce a atras în cauză incidenţa prevederilor art. 16 din Legea nr. 143/2000.
Or, în acest context, şi având în vedere durata mare a arestului preventiv, instanţa fondului a făcut o corectă aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică pe care inculpatul l-ar prezenta odată lăsat în libertate.
Simplele referiri la natura faptei nu reprezintă prin ele însele dovada reală a pericolului pentru ordinea publică, ci alături de acest aspect trebuie luate în considerare şi altele.
Astfel, riscul presiunilor care ar fi exercitate asupra inculpatului au existat la început, însă, având în vedere multitudinea de declaraţii, chiar o revenire asupra acestora nu are relevanţă, în contextul probator administrat, în acest sens fiind atât doctrina, cât şi practica judiciară.
Cât priveşte eventualele presiuni asupra martorilor, probabil de către alte persoane decât coinculpaţii, care toţi sunt arestaţi, problema se pune în alt mod, cu atât mai mult cu cât în cauză există prinderi în flagrant.
De asemenea, s-a constatat că nu sunt dovezi că eliberarea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică, iar continuarea detenţiei poate să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate, în caz contrar fiind golite de conţinut toate dispoziţiile legate de măsurile preventive.
Faţă de aceste aspecte, Curtea a apreciat pe de o parte că arestarea preventivă a depăşit un termen rezonabil, iar pe de altă parte, că justa soluţionare a cauzei nu poate fi influenţată prin punerea inculpatului în libertate, astfel că a respins recursul formulat de parchet, ca nefondat.
