Arestarea preventivă a inculpatului. Necesitatea îndeplinirii, în mod cumulativ, a cerinţelor prevăzute de legislaţia naţională, de reglementările Uniunii Europene şi jurisprudenţa CEDO. Neîndeplinirea unor cerinţe referitoare al scopul luării măsurii pre
| Comentarii |
|
În esenţă, pentru arestarea inculpatului, în afara condiţiilor de procedură, pe fond două sunt condiţiile avute în vedere de legiuitor: existenţa unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală( art. 143 C.proc.pen.) şi, respectiv, existenţa unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a) - f) C.proc.pen. Prima condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C.proc.pen. privind cuantumul pedepselor prevăzute de lege este îndeplinită în cauză, dar cea de-a doua condiţie privind pericolul concret pentru ordinea publică nu este îndeplinită. Astfel, ţinând cont de faptul că pericolul pentru ordinea publică are în vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea socială, fie prin trezirea unui sentiment de indignare în rândul publicului (ceea ce este posibil în cazul unor fapte cu consecinţe importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proporţii, care au afectat un număr ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vătămarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau menţinerea unei stări de tensiune în rândul publicului sau al unui grup important de persoane, este de menţionat că în speţă la asemenea moment procesual un astfel de risc nu mai subzistă. Prin Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei se prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole: pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. În menţionata Recomandare se specifică în plus că dacă existenţa nici uneia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă. Aşa cum CEDO a arătat în cauzele Calmanovici şi Scundeanu împotriva României, în împrejurări asemănătoare, pericolul pentru ordinea publică necesar arestării unei persoane poate fi luat în calcul potrivit art. 5 din Convenţie, în circumstanţe excepţionale şi nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că libertatea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică. În final Curtea a constatat că instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 paragraful 3 din Convenţie conţine cerinţa ca autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri dacă acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere. Astfel în cauză nu există pericolul de fugă al inculpaţilor, de asemenea nu există pericol de obstrucţionare a justiţiei, la dosar neexistând probe că inculpaţii încearcă să influenţeze vreun martor, de la data săvârşirii faptei.
Secţia penală, Decizia nr. 883 din 7 iunie 2012
Prin încheierea penală nr.38/CC/25.04.2012, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3176/30/2012, în baza art. 1491 alin. (9) C.proc.pen. raportat la art. 143 C.proc.pen. și cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. a fost admisă, propunerea formulată de Ministerul Public - DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara, dispunându-se arestarea preventivă a inculpaților: H.S.T.; A.N.; L.P., pentru o perioadă de 29 zile, începând cu data de 25.04.2012 până la data de 23.05.2012 inclusiv.
în baza art. 1491 alin. (9) C.proc.pen., raportat la art. 143 C.proc.pen., și cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., a fost respinsă propunerea formulată de Ministerul Public - DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara, privind arestarea preventivă a inculpaților N.D.R. și N.E.S.
în temeiul art. 1491 alin. (12) C.proc.pen., raportat la art. 146 alin. (111) C.proc.pen., s-a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi municipiul Timișoara, față de inculpații N.D.R. și N.E.S., pentru o perioadă de 30 de zile, respectiv până la data de 25.05.2012.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin propunerea nr. 28/D/P/2011 din data de 25.04.2012, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la aceeași dată sub număr unic de dosar 3176/30/2012, DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara a solicitat arestarea preventivă pentru o perioadă de 29 de zile a inculpaților H.S.P., A.N., L.P., N.D.R. și arestarea preventivă pe timp de 20 de zile față de inculpatul minor N.E.S.
în motivarea propunerii s-a arătat că la data de 27.01.2012 s-a început urmărirea penală împotriva inculpaților H.S.P., N.E.S., N.D.R., A.N., L.P. pentru infracțiunea de asociere în vederea inițierii, constituirii, aderării și sprijinirii unui grup infracțional specializat în comiterea infracțiunii de trafic de persoane sub forma exploatării prin cerșetorie în formă continuată, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. și art. 8 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., iar prin ordonanța din 24.04.2012 s-a pus în mișcare acțiunea penală față de cei 5 inculpați pentru infracțiunile sus menționate.
Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt :
Prin ordonanțele nr. 28/D/P/2011 din data de 24.04.2012 Ministerul Public - DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpații H.S.P., A.N., L.P., N.E.S. și N.D.R. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 și art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., reținându-se în sarcina acestora că începând cu anul 2010 au aderat la un grup infracțional, punând bazele constituirii unei grupări infracționale menită să racoleze persoane fără adăpost sau provenite din medii deficitare social, pe care sub promisiunea asigurării unor locuri de muncă bine plătite îi transportau fie cu autoturismele personale, fie cu ajutorul unor autocare, în Italia, unde, prin folosirea actelor de amenințare, violență și abuz de autoritate le-au silit să cerșească, pozând în manechini stradali, în interesul lor financiar.
în cadrul procesului penal, măsura arestării preventive poate fi dispusă atunci când există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și acesta se găsește într-una din situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 148 alin. (1) C.proc.pen.
în primul rând prima instanță a reținut că, așa cum a statuat CEDO în cauzele Brogan și Murray c. Marii Britanii, luarea unei măsurii arestării preventive față de o persoană nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul arestării.
în consecință, chiar și legiuitorul român a prevăzut faptul că pentru a se putea dispune luarea măsurii arestului preventiv față de o persoană este suficientă existența unor indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, indicii care, potrivit dispozițiilor art. 681C.proc.pen. sunt definite ca fiind orice date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârșit fapta.
Ca atare, spre deosebire de condamnare, când instanța de judecată trebuie să dovedească fără echivoc vinovăția inculpatului, iar hotărârea de condamnare să se întemeieze pe probe, la luarea măsurii arestului preventiv sunt suficiente și anumite date care să conducă către o concluzie plauzibilă că persoana în cauză este posibil să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, care poate sau nu să fie o infracțiune. Rolul detenției preventive este tocmai acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor care planează asupra unei persoane, persoană care, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în baza prezumției de nevinovăție, este considerată nevinovată.
Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) lit. a) din Convenția europeană a drepturilor omului permite privarea de libertate a unei persoane atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune. în acest sens, CEDO s-a pronunțat în cauza Jecius c. Lituaniei că pentru a considera că există motive verosimile de a se aprecia că persoana față de care s-a luat o măsură preventivă a comis o faptă prevăzută de legea penală, este necesar ca faptele sau împrejurările pe care se întemeiază aceste motive să fie nu numai autentice și reale, ci trebuie să fie și în măsură să convingă un observator independent că persoana respectivă este posibil să fi săvârșit acea infracțiune.
Or, având în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale prima instanță a considerat că în prezenta cauză există suficiente indicii cu privire la comiterea de către inculpații H.A. și L. a unor fapte prevăzute de legea penală și sancționate cu închisoare mai mare de 4 ani, indicii care să convingă un observator independent că cei trei inculpați este posibil să fi comis acele fapte.
în primul rând prima instanță a avut în vedere declarațiile celor trei inculpați. Niciunul dintre aceștia nu a recunoscut săvârșirea faptelor.
Inculpații H. și A. au indicat faptul că locuiesc în Italia, unde dețin câte o firmă specializată în colectarea fierului vechi. în acest context, ei au arătat că mai mulți cetățeni români s-au arătat interesați de a pleca în Italia pentru a munci în cadrul firmelor inculpaților, dar odată ajunși acolo, pentru că munca li s-a părut prea grea, au refuzat să mai lucreze pentru cei doi inculpați, preferând să cerșească pe stradă. Cei doi inculpați au menționat că niciodată nu au primit bani de la aceste persoane, cu excepția cheltuielilor curente, și nu le-au constrâns să practice cerșetoria în folosul lor financiar.
La rândul său, inculpatul L.P. a menționat că și soția sa deține o firmă de colectare a fierului vechi în Italia, dar el nu are nicio legătură cu activitatea acestei firme. De asemenea, inculpatul L.P. a precizat că nu are nicio legătură cu părțile vătămate, pe care nu le cunoaște.
Declarațiile celor trei inculpați au fost însă infirmate în totalitate de celelalte probe administrate în cauză.
Implicarea inculpatului H.S.P. în desfășurarea unor activități specifice traficului de persoane este evidențiată de părțile vătămate V.A., B.I. și R.H., aceștia menționând că deși au fost recrutați de inculpat pentru a munci în Italia, în realitate au fost transportați acolo de către inculpat doar pentru a obține credite pe numele lor în vederea fraudării unor magazine care vindeau telefoane mobile.
La rândul lor, părțile vătămate R.G. și T.I. au precizat că au fost transportați în Italia de către inculpatul H. în același scop, respectiv pentru obținerea unor telefoane mobile, dar în condițiile în care această activitate nu a reușit, au fost nevoiți să cerșească pe stradă în folosul inculpatului H.
Părțile vătămate C.V., C.M., K.T., G.P., S.M. și L.I. au învederat organelor judiciare că au fost racolați de către inculpatul H.S., care le-a promis locuri de muncă în Italia, dar odată ajunși acolo au fost nevoiți să cerșească în folosul financiar al inculpatului.
Aceleași aspecte au fost relatate și de părțile vătămate B.C. și N.C.
în sprijinul învinuirii vin și declarațiile martorilor M.C. și M.A., persoane care locuiesc la azilul pentru persoane fără adăpost, care au menționat că inculpatul H. a încercat să racoleze persoane fără adăpost pe care să le transporte în Italia unde aceste persoane vor cerși în interesul său financiar.
Martorul G.O., mama părții vătămate G.P., a indicat și ea faptul că fiica sa și partea vătămată K.T. au fost obligați, în timpul cât s-au aflat în Italia, să cerșească, banii fiind apoi luați de către inculpatul H.
Prima instanță a reținut că inculpații H.S., A.N. și L.P. sunt rude, fiecare invocând existența unor firme în Italia pentru a convinge părțile vătămate să se deplaseze în această țară. Părțile vătămate au evidențiat împrejurarea că cei trei inculpați au colaborat între ei în vederea exploatării persoanelor care erau transportate în Italia. Toate părțile vătămate au precizat că fiecare dintre cei trei inculpați aveau persoane care cerșeau pentru ei. De asemenea, părțile vătămate C.C., T.I. și I.B. au precizat că au cerșit în Italia pentru inculpatul A.N., în vreme ce părțile vătămate G.L., R.G., T.I. și I.B. au menționat că au cerșit și pentru inculpatul L.P.
Nu în ultimul rând trebuie luate în considerare și procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, din care rezultă că în mod repetat inculpatul H. a discutat în legătură cu racolarea unor persoane pe care să le transporte în Italia pentru a cerși.
Pentru aceste considerente, prima instanță a apreciat că în prezenta cauză subzistă suficiente indicii cu privire la comiterea de către inculpații H., A. și L. a unor fapte prevăzute de legea penală, respectiv traficul de persoane.
Pe de altă parte, raportându-se la împrejurările cauzei, prima instanță a apreciat că referitor la persoana celor trei inculpați, lăsarea acestora în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
în acest sens prima instanță a reținut că noțiunea de „probe” că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, nu poate fi interpretata în sensul că ar avea ca obiect împrejurări petrecute sau pe cale să se petreacă cu certitudine, care duc la dovedirea vinovăției într-un proces penal. Inclusiv CEDO, în cauza Letellier c. Franței, a recunoscut posibilitatea ca, atunci când anumite infracțiuni, prin gravitatea lor sau prin efectul pe care îl au asupra opiniei publice, pot crea în cadrul societății o reacție de nesiguranță, de revoltă, să se poată dispune privarea de libertate a autorului, cel puțin pentru o perioadă de timp.
Este adevărat faptul că starea de libertate este starea normală a unei persoane, aspect reiterat și de CEDO în cauza Wemhoff c. Germaniei. însă, în momentul analizei necesității luării unei măsuri preventive împotriva inculpaților, instanța trebuie să țină seama de eventualele consecințe ale acestei măsuri, astfel încât să existe un echilibru just între interesul particular al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate și interesul general al societății de a fi descoperite faptele antisociale și sancționate persoanele responsabile de comiterea acestora.
Prima instanță a reținut că într-o societate democratică dreptul oricărei persoane la demnitate și respectarea unor minime condiții de existență reprezintă valori fundamentale care trebuie protejate. în acest context, neluarea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile în care există indicii cu privire la implicarea lor în desfășurarea unor activități ce pot avea consecințe deosebit de grave în ceea ce privește ocrotirea drepturilor fundamentale ale persoanei, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință incompatibilă cu principiile unei societăți democratice.
Prima instanță a constatat că potrivit practicii CEDO (cauza Labita c. Italiei sau Neumeister c. Austria) detenția preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.
Or, în prezenta cauză, un asemenea interes este evident.
Inculpații H.S.P. și L.P. sunt cunoscuți cu antecedente penale, ceea ce confirmă perseverența lor în comiterea unor fapte ce contravin normelor de conviețuire socială.
Pe de altă parte, inculpații au conlucrat în vederea exploatării unui număr mare de persoane, profitând de naivitatea acestora și de problemele financiare ale părților vătămate, astfel că în momentul de față lăsarea lor în libertate nu ar contribui la altceva decât, pe de o parte, la încurajarea implicării altor persoane în săvârșirea unor astfel de activități, iar pe de altă parte, la formarea unui sentiment de impunitate în persoana inculpaților, situație care nu poate fi acceptată în cadrul unui stat de drept.
Nu în ultimul rând, la luarea măsurii preventive împotriva inculpaților, prima instanță a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (3) din Convenția europeană a drepturilor omului, CEDO, în cauza Letellier c. Franței, admițând posibilitatea detenției preventive a unei persoane în vederea protejării ordinii publice, atunci când, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, o anumită infracțiune poate suscita o tulburare a acestei ordini publice.
Or, în prezenta cauză, dat fiind numărul persoanelor presupus exploatate de către inculpați (părțile vătămate afirmând că numărul acestora este mult mai mare, existând încă multe persoane transportate de către inculpați în Italia și care nu au fost identificate), prima instanță a apreciat că lăsarea în libertate a acestora, prin gravitatea deosebită a activității lor și prin reacția opiniei publice referitoare la persoanele implicate în traficul de persoane, este susceptibilă de a conduce la o tulburare a ordinii publice, motiv pentru care se impune arestarea preventivă a celor trei inculpați.
Pentru aceste considerente, în condițiile în care există suficiente indicii cu privire la săvârșirea de către inculpații H., A. și L. a unor fapte prevăzute de legea penală, sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar raportat la modalitatea de comitere a faptelor și la numărul persoanelor presupus exploatate de inculpați, putându-se aprecia că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un pericol pentru ordinea publică, în temeiul art. 1491C.proc.pen. raportat la art. 148 lit. f) C.proc.pen. și cu aplicarea art. 143 C.proc.pen. prima instanță a admis cererea formulată și a dispus arestarea preventivă a inculpaților H., A. și L. pe o perioadă de 29 zile.
în condițiile în care a apreciat că se impune arestarea preventivă a celor trei inculpați, în temeiul art. 1491 alin. (12) C.proc.pen. raportat la art.146 alin. (111) C.proc.pen. prima instanță a respins cererea acestora, formulată prin apărătorii lor, privind luarea față de ei a unei alte măsuri preventive.
în ceea ce-i privește pe inculpații N.D.R. și N.E.S., prima instanță a reținut că în ceea ce privește cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., pentru a putea dispune arestarea preventivă a inculpatului pentru acest motiv, instanța este obligată ca, pe lângă indiciile sau probele cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, să constate că pedeapsa aplicabilă pentru acea infracțiune este închisoarea mai mare de 4 ani și, în același timp, să constate existența unor probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
în ceea ce-l privește pe inculpatul N.D.R., organele de urmărire penală nu au arătat în concret în ce constă activitatea acestuia, părțile vătămate precizând că acest inculpat i-a supravegheat în momentul în care cerșeau în Italia.
Referitor la inculpatul N.E.S., acesta este amintit doar de părțile vătămate B.C. și N.C., chiar și inculpatul recunoscând că singura sa implicare a constat în cumpărarea unor alimente pentru cei doi în momentul în care au plecat în Italia, alimente pe care le-a cumpărat la cererea tatălui său.
Prima instanță a apreciat că pericolul social pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu gradul de pericol social al faptei săvârșite. în aprecierea gradului de pericol social al lăsării în libertate a inculpatului s-au avut în vedere alte elemente decât cele care privesc gradul de pericol social al faptei, respectiv persoana inculpatului, antecedentele sale, sau orice altă împrejurare care ar justifica temerea că lăsarea inculpatului în libertate ar putea provoca o tulburare a ordinii sociale. Or, în prezenta cauză, nu există nici un element care să justifice temerea că lăsarea celor trei inculpați ar prezenta vreun pericol pentru ordinea publică.
Inculpatul N.D.R. este în vârstă de 21 de ani, în vreme ce inculpatul N.E.S. are doar 16 ani. Niciunul dintre ei nu este cunoscut cu antecedente penale.
Din probele existente la dosar nu rezultă că cei doi inculpați N. ar fi fost implicați în racolarea sau preluarea banilor de la părțile vătămate. De asemenea, la dosar nu există date din care să rezulte că cei doi inculpați ar fi obținut vreun folos de pe urma traficului de persoane.
în consecință, prima instanță a apreciat că gradul lor de implicare în desfășurarea activităților presupus infracționale este mai redus, motiv pentru care și periculozitatea lor este mai scăzută, raportându-se și la jurisprudența CEDO, care în cauza Wemhoff c. Germaniei a statuat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală, apreciind că lăsarea în libertate a celor doi inculpați, dată fiind vârsta acestora și gradul lor de implicare în activitatea ce constituie obiectul prezentului dosar, nu prezintă niciun pericol pentru ordinea publică.
în același sens, măsurile preventive au un caracter de constrângere, prin ele încercându-se împiedicarea inculpatului să desfășoare anumite activități care s-ar putea răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal. Această caracteristică a măsurilor preventive rezultă chiar din dispozițiile art. 136 C.proc.pen., unde se arată că acestea se iau pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei.
în prezenta cauză, organele de urmărire penală nu au motivat scopul pentru care se impune arestarea preventivă a celor doi inculpați. Nu există nicio dovadă că lăsarea acestora în libertate s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal, fiind greu de crezut că cei doi tineri în vârstă de 21 și 16 ani ar fi în măsură să îngreuneze în vreun fel activitatea de urmărire penală.
însă, în condițiile în care în prezenta cauză aflarea adevărului presupune administrarea unor probe noi, prezența personală a celor doi inculpați putând fi necesară pentru lămurirea multor aspecte, și pentru a înlătura pericolul ca inculpații să dispară, ceea ce s-ar putea răsfrânge în mod negativ asupra desfășurării cu celeritate a urmăririi penale, în temeiul art. 1491alin. (12) C.proc.pen. raportat la art. 146 alin. 111 C.proc.pen. prima instanță a luat față de aceștia măsura preventivă a obligării de a nu părăsi municipiul Timișoara pe o perioadă de 30 zile, până la data de 24.05.2012. Pe durata măsurii, inculpații au fost obligați să respecte îndatoririle prevăzute de art.145 alin. (11) și (12) lit. c) și f) C.proc.pen., fiindu-le atrasă atenția asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 145 alin. (3) C.proc.pen.
împotriva încheierii nr. 38/CC^#din 25.04.2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3176/30/2012 a declarat recurs Parchetul de pe lângă îCCJ - DIICOT - Serviciul Teritorial Timișoara, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 26.04.2012, sub nr. 3176/30/2012.
în motivarea recursului procurorul a arătat că încheierea recurată este netemeinică, deoarece există probe care dovedesc implicarea inculpaților în activitatea infracțională precum și pericolul pentru ordinea publică ca urmare a cercetării inculpaților în stare de libertate.
Din analiza încheierii recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate și analizate din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C.proc.pen., Curtea reține următoarele:
în esență, pentru arestarea inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe fond două sunt condițiile avute în vedere de legiuitor: existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C.proc.pen.) și, respectiv, existența unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art.148 lit. a) - f) din C.proc.pen.
Ambele condiții examinate anterior, sunt regăsite și în jurisprudența CEDO (existența metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o reacție particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.
Astfel, în cauză există indicii de natură a proba că este posibil ca inculpații să fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar aceștia au avut o contribuție redusă la activitatea infracțională față de ceilalți coinculpați, părțile vătămate arătând în declarațiile date că inculpatul N.D.R. le-a supravegheat în timp ce cerșeau, iar inculpatul N.E.S. a cumpărat alimente pentru două părți vătămate.
Prima condiție prevăzută de art. 148 lit. f) C.proc.pen. privind cuantumul pedepselor prevăzute de lege este îndeplinită în cauză, dar cea de-a doua condiție privind pericolul concret pentru ordinea publică nu este îndeplinită.
Astfel, ținând cont de faptul că pericolul pentru ordinea publică are în vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea socială, fie prin trezirea unui sentiment de indignare în rândul publicului (ceea ce este posibil în cazul unor fapte cu consecințe importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proporții, care au afectat un număr ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vătămarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau menținerea unei stări de tensiune în rândul publicului sau al unui grup important de persoane, este de menționat că în speță la asemenea moment procesual un astfel de risc nu mai subzistă.
Prin Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei se prevede că detenția provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și sunt motive serioase de a se crede că există cel puțin unul din următoarele pericole: pericol de fugă, pericol de obstrucționare a justiției și pericol de a comite o nouă infracțiune gravă. în menționata Recomandare se specifică în plus că dacă existența nici uneia dintre pericolele enunțate anterior nu a putut fi stabilită, detenția se poate justifica, în mod excepțional, în anumite cazuri în care se comite o infracțiune deosebit de gravă.
Comiterea unor infracțiuni, chiar dacă aceste infracțiuni au o gravitate mare, reflectată în felul și limitele pedepsei, nu constituie, prin ele însele, temei pentru menținerea privării de libertate a inculpatului. Pericolul social al faptei nu este singurul element care trebuie luat în seamă pentru a se stabili dacă cercetarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică, întrucât art. 136 alin. ultim C.proc.pen. precizează că trebuie să se țină cont de asemenea de scopul măsurii ce urmează a fi luată, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Așa cum CEDO a arătat în cauzele Calmanovici și Scundeanu împotriva României, în împrejurări asemănătoare, pericolul pentru ordinea publică necesar arestării unei persoane poate fi luat în calcul potrivit art. 5 din Convenție, în circumstanțe excepționale și nu poate fi considerat relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că libertatea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.
S-a avut în vedere că autoritățile naționale nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanelor în cauză, că nu au examinat individual situația fiecăruia și că nu au ținut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenție.
în final Curtea a constatat că instanțele interne nu au examinat în mod individual situația reclamantului, profilul său personal și situația sa familială și nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deși art. 5 paragraful 3 din Convenție conține cerința ca autoritățile să țină seama de asemenea măsuri dacă acuzatul oferă garanții privind prezentarea la audiere.
Astfel în cauză nu există pericolul de fugă al inculpaților, de asemenea nu există pericol de obstrucționare a justiției, la dosar neexistând probe că inculpații încearcă să influențeze vreun martor, de la data săvârșirii faptei.
De asemenea instanța de recurs a avut în vedere și prevederile art. 136 alin. (8) C.proc.pen. privind scopul măsurilor preventive, dar și persoana inculpaților astfel încât măsura obligării de a nu părăsi țara este adecvată în cauză.
Având în vedere faptul că pentru a dispune arestarea preventivă, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite în mod cumulativ, instanța de recurs constată că propunerea de arestare preventivă este nefondată motiv pentru care prima instanță a luat în mod corect față de inculpați măsura obligării de a nu părăsi țara.
