Condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din o.g. nr. 92/2003 pentru suspendarea contestației administrative, justificarea condiţionalității ca infracţiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în proc

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 196 din data de 27.09.2017

Contencios administrativ și fiscal

Condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pentru suspendarea contestației administrative, justificarea condiționalității ca infracțiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Sesizarea organelor de cercetare penală, în vederea constatării existenței infracțiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, nu justifică măsura suspendării soluționării contestației administrativ fiscale, obiectul acesteia fiind contestarea deciziei de impunere sub aspectul stabilirii obligației de plată a TVA și a impozitului pe profit stabilite suplimentar, precum și a accesoriilor aferente pentru argumentele de fapt și de drept expuse în contestație, pârâta aflându-se în posesia tuturor elementelor pentru a soluționa contestația formulată de reclamantă.

Prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, pot constitui temei al suspendării soluționării contestației administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existența faptei, identitatea și vinovăția autorului să constituie în sine un temei pentru continuarea procedurii administrative, acesta fiind înțelesul noțiunii de înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

(Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

sentința civilă nr. 196 din data de 27 ianuarie 2017)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 28.04.2016 sub nr. 3061/2/2016, reclamanta P. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P.T. - Serviciul de Soluționare a Contestațiilor anularea deciziei nr. 1678/501 din 27.10.2015 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara Serviciul de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative a reclamantei împotriva deciziei de impunere nr F-AR 280/10.07.2015 și Raportului de inspecție fiscala nr. F-AR 246/10.07.2015 emise de AJFP Arad; obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației administrative formulată; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-au arătat următoarele:

În fapt, prin Decizia nr. 1678/501 din 27.10.2015, comunicată prin poștă în data de 06.11.2015, D.G.R.F.P.T. Serviciul de Soluționare a Contestațiilor a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate de P. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr F-AR 280/10.07.2015 și Raportului de inspecție fiscala nr. F-AR 246 /10.07.2015 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, până la soluționarea de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București a sesizării penale înaintate prin adresa nr. 8517 /25.08.2015, invocând în acest sens prevederile 214 alin. (l) lit. a) din OG nr. 92/2003 republicată.

Reclamanta a invocat nelegalitatea soluției de suspendare a soluționării contestației administrative, pentru neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 214 alin. (l), lit. a) C.pr.fisc. pentru a se dispune suspendarea soluționării contestației administrative.

O abordare similara, cu privire la caracterul facultativ al suspendării, se regăsește și în noul C.pr.civ., care prevede, la art. 413, caracterul facultativ al suspendării cauzei pentru motiv de urmărire penala, chiar si in cazul in care o asemenea măsura este de competenta instanței.

Chiar si in aceste condiții, la alin. (3) al art. 413, oportunitatea suspendării este circumstanțiata astfel:

"[3] Cu toate acestea, instanța poate reveni motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data Ia care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză. "

Din modul de redactare al textului legal de către legiuitor, atât în ce privește prevederile art. 214. alin. (l), lit. a) C.pr.fisc, cat si, prin similitudine, in cazul suspendării judiciare reglementate de art. 413 C.pr.civ., se observă că suspendarea este o măsură supletivă, dispozitivă, iar nu imperativă, așa cum greșit consideră pârâta DGRFP Timișoara, urmând a fi aplicată în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

Conform art. 214. alin. (1), lit. a) C.pr.fisc, pentru a se putea dispune suspendarea cauzei, organul de soluționare este obligat să precizeze în mod fundamentat în ce măsură soluția ce urmează a fi dispusă în cauza penală va avea "o înrâurire hotărâtoare" asupra soluției ce va fi emisă în contestația administrativă. Astfel, organul fiscal va trebui să facă dovada existentei unei legături de interdependență între stabilirea obligațiilor fiscale în sarcina societății și obiectul sesizării penale, cu indicarea concretă a faptelor săvârșite de reprezentanții societății noastre.

În realitate, organul de soluționare a contestației arată că nu se poate soluționa contestația administrativă prealabilă înainte de finalizarea cercetărilor penale efectuate asupra reprezentanților societății, cu privire la săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 8 alin. (l) și (2) și art. 9 alin. (l) lit. a) și c) din Legea nr. 241/2005, fără a se indica care anume fapte săvârșite de acești reprezentanți ai societății au fost avute în vedere la formularea sesizării penale.

Lipsa acestor mențiuni din conținutul deciziei nr. 1678/501 din 2015 determină imposibilitatea efectuării oricărui control de legalitate a actului administrativ, motiv pentru care se impune anularea sa, în acest mod fiindu-ne încălcat și dreptul la apărare, prin necunoașterea aspectelor avute în vedere la emiterea actului.

Din conținutul Raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, anexat în copie, rezultă că relațiile comerciale dintre S.C. P. SA, în calitate de beneficiar si L.M. SRL, 1N. SRL și S.T.B.C. SRL, în calitate de prestatori de servicii, au fost desfășurate pe baza de contracte comerciale, servicii care au fost contractate de reclamanta în vederea desfășurării unor activități ce intrau în obiectul său de activitate (obiectivul 1), cheltuielile au fost înregistrate în evidența contabilă în baza unor facturi ce îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de deducere a TVA și de recunoaștere a caracterului deductibil al cheltuielii, ce au fost înregistrate în contabilitate și raportările contabile periodice la organul fiscal teritorial (Obiectivul 2), iar serviciile prestate de societățile sus menționate au fost destinate obținerii de către subsemnata a unor venituri impozabile (obiectivul 3).

Din conținutul actelor administrative fiscale contestate, rezultă că în sarcina reclamantei nu au fost identificate nereguli, obligațiile fiscale suplimentare contestate fiind stabilite în sarcina reclamantei doar datorită comportamentului fiscal al societăților care ne-au prestat serviciile.

Însă, organul de inspecție fiscală a omis a prezenta că aspectele privind comportamentul fiscal al altor contribuabili nu sunt prevăzute în Codul fiscal ca fiind elemente de natură să afecteze caracterul deductibil al cheltuielilor cu achizițiile de mărfuri sau dreptul de deducere al TVA pentru societățile cumpărătoare, cum este cazul său.

Nu există în niciun act normativ, național sau comunitar, vreo prevedere legală care să condiționeze exercitarea dreptului de deducere a TVA sau nerecunoașterea deductibilității unei cheltuieli efectuate în baza unor documente justificative, de comportamentul fiscal al furnizorilor săi. Chiar organul fiscal nu a încadrat legal aceste constatări prin procesul verbal din 02.10.2013, nefiind menționat articolul de lege din cuprinsul Codului Fiscal pe care își întemeiază, în drept, măsura de estimare a impozitului pe profit suplimentar stabilit în sarcina reclamantei.

Se impune a se preciza ca toate facturile de achiziții de servicii sunt completate în mod complet și corespunzător, așa cum s-a reținut și prin concluziile raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, si, prin urmare, respecta atât prevederile legislației naționale, cat si pe cele ale Directivei TVA 112/2006, in sensul interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, si sunt suficiente, astfel, pentru exercitarea dreptului de deducere al TVA și recunoașterea caracterului deductibil al cheltuielilor efectuate de către reclamanta.

Se invocă cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-277/14, PPUH Stehcemp sp. j. Florian Stefanek, Janina Stefanek Iaroslaw Stefanek.

Documentul de baza prin care se reflecta orice tranzacție comerciala intre parți este reprezentat de factura, acesta fiind si documentul care, prin înregistrarea sa in contabilitate, dobândește calitatea de document justificativ, in sensul dat de art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr 82/1991:

"Orice operațiune economico-financiara efectuata se consemnează in momentul efectuării ei intr-un document care sta la baza înregistrărilor in contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ."

Întocmirea facturii de către furnizorul de bunuri/servicii si primirea acesteia de către beneficiar consimte si arăta faptul ca livrarea/prestarea a avut loc, in acest scop neimpunându-se o confirmare suplimentara prin alte documente care sa reflecte același aspect.

In acest context, constatarea organului de inspecție fiscală privind faptul ca reclamanta nu poate face dovada realității acestor achiziții de servicii, in condițiile in care s-au emis facturi pentru aceste prestări servicii si acestea au fost înregistrate în evidența contabilă atât a reclamantei, este vădit eronata si lipsita de temei.

De aceeași maniera a decis si Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia emisa in cauza C-80/11 și C-142/11, Mahageben kft vs Statul ungar.

În dovedirea nelegalității și netemeiniciei obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei, invocă practica judecătorească în materie, respectiv decizia nr. 7405 /22.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secția contencios administrativ și fiscal.

Soluția de suspendare a contestației administrative prealabile, până la soluționarea cauzei penale pe o perioadă nedeterminată în timp, a devenit o practică în activitatea organelor fiscale, prin care se urmărește tergiversarea soluționării cauzei, fiind împiedicați în exercitarea deplină a dreptului de acces la justiție și de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzute de art.21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Soluționarea unei contestații pe cale administrativă doar la finalul soluționării unui dosar penal are ca efect tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, perioadă de timp în care se află în imposibilitatea demonstrării, prin intermediul instanțelor de judecată, a caracterului nelegal și abuziv ale unor acte administrative fiscale care o aduce prejudicii materiale.

Astfel, prin Ordinele de plată nr. 430/22.06.2015, nr. 431/22.06.2015, nr. 432/22.06.2015, nr. 433/22.06.2015, nr. 500/10.07.2015, nr. 501/10.07.2015, nr. 693/22.09.2015 și nr.694/22.09.2015, anexate în copie, a achitat la bugetul general consolidat al statului, suma totală de 1.076.120 lei, în baza deciziei de impunere nr. F-AR 280/10.07.2015, sumă ce a solicitat a le fi restituită în urma soluționării contestației administrative prealabile.

Prin emiterea și menținerea măsurii de suspendare a soluționării contestației administrative prealabile, este evident că cererea sa subsecventă de restituire a sumelor de bani achitate în temeiul actelor administrative fiscale contestate va fi soluționată doar după soluționarea cauzei penale, măsură ce, evident, este de natură să o prejudicieze, fiind lipsită de utilizarea acestor sume de bani în activității comerciale curente. Se impune a se mai menționa că prin soluționarea contestației administrative pe fondul său nu se produce nici un prejudiciu material în patrimoniul pârâtei, fiind singura modalitate prin care pot fi asigurate toate garanțiile respectării drepturilor constituționale sus menționate, în vederea aplicării legii la situația de fapt și restabilirea ordinii de drept încălcate.

În drept, au fost invocate disp. art. 218 alin. (2) C.pr.fisc, coroborate cu disp. art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum și pe toate textele de lege invocate în cuprinsul cererii.

Reclamanta a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 411 alin. (l) pct. 2) C.pr.civ.

Pârâta D.G.R.F.P. Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În fapt, prin Decizia de impunere nr. F-AR 280 /10.07.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, emisă de AJFP Arad - Inspecție Fiscală, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. F-AR 246/10.07.2015, au fost stabilite obligații suplimentare de plată în sumă de 1.365.677 lei.

Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul AJFP Arad, ca urmare a faptelor constatate, a formulat plângerea penală nr. 8517/25.08.2015 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul București prin care solicită efectuarea de cercetări față de dl. C.R.S., în calitate de fost asociat la SC P. SA din București, și dna. C.A.M., în calitate de administrator la SC P. SA din București, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 8 alin. (1) și alin. (2) și art. 9 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că a omis sa evidențieze în acte contabile ori în alte documente legale operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, cât și evidențierea în acte contabile ori în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

Prin plângerea penală nr. 8517/25.08.2015, organele de inspecție fiscală precizează faptul că: "ne constituim parte civilă pentru prejudiciul în sumă totală de 1.365.677 lei, reprezentând impozit pe profit în sumă de 505.528 lei și pentru majorările și penalitățile de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă totală de 179.041 lei, precum și debit TVA stabilit suplimentar în sumă de 520.592 lei și pentru majorările și penalitățile de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar în sumă totală de 160.516 lei".

Astfel, între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite prin decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F-AR 280/10.07.2015, emisă de AJFP Arad - Inspecție Fiscală, contestată, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă legătură.

În cuprinsul plângerii penale înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a solicitat dispunerea măsurilor legale de începere a cercetărilor în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1) și alin. (2) și art. 9 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Potrivit doctrinei, acțiunea penală are întâietate față de acțiunea civilă deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a celor două acțiuni este săvârșirea infracțiunii sau existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, iar, pe de altă parte, soluționarea acțiunii civile este condiționată de soluționarea acțiunii penale în privința existenței faptei, astfel încât se reține că instituția suspendării este deosebit de utilă pentru realizarea unei optime administrări a justiției, fiind menită să preîntâmpine pronunțarea unor hotărâri greșite sau contradictorii.

Prin Decizia nr. 72/28.05.1996, Curtea Constituțională a reținut că, nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (l) C.pr.pen., devenit art. 28 alin. (l) din Legea nr. 135/2010 C.pr.pen., potrivit cărora: "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia".

Totodată, se reține că prin Decizia nr. 95 / 2011, Curtea Constituțională apreciază că: "în ceea ce privește posibilitatea organului de soluționare a contestației de a suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, Curtea a reținut că adoptarea acestei măsuri este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situație este firesc ca procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea [...]".

Apreciază că prezenta speță se circumscrie considerentelor deciziilor Curții Constituționale mai sus enunțate, ținând seama de faptul că AJFP Arad - Inspecție Fiscală a înaintată Plângerea penală nr. 8517/25.08.2015 către Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva administratorului SC P. SA din București, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, în conformitate cu art. 108 din OG nr. 92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în vederea analizării de către organele de cercetare penală.

Justa înțelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

Având în vedere că faptele constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. F-AR 246/10.07.2015 pe baza cărora a fost emisă Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F-AR 280/10.07.2015, fac obiectul cercetării penale, întrucât AJFP Arad - Inspecție Fiscală a înaintat Plângerea penală nr. 8517 /25.08.2015 către Parchetul de pe lângă Tribunalul București, organele de cercetare penală urmând să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii, rezultă că organul fiscal nu se poate pronunța asupra fondului cauzei, până la soluționarea definitivă a laturii penale.

Potrivit Codului de procedură penală, cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfășurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptașilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere că în speță, veniturile nedeclarate, evidențierea cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive au implicații fiscale, pentru care se ridică problema realității acestora.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 C.pr.civ.

De asemenea, în baza art. 411, alin. (1), pct. 2 teza a II-a C.pr.civ., a solicitat judecarea prezentei cauze și în lipsa sa la dezbateri.

La termenul de azi, 27.01.2017, Curtea a încuviințat proba cu înscrisuri, pentru ambele părți.

Asupra fondului cauzei, față de motivele invocate de reclamantă, față de apărările pârâtei și față de înscrisurile depuse la dosar, Curtea constată următoarele:

În fapt, împotriva Deciziei de impunere nr F-AR 280/10.07.2015 (filele 47-71 vol. I) și Raportului de inspecție fiscala nr. F-AR 246 /10.07.2015 (filele 72-127 vol. I) emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, reclamanta a formulat contestație (filele 321-347 vol. II).

Prin Decizia nr. 1678/501 din 27.10.2015 (filele 12-44 vol. I), comunicată prin poștă în data de 06.11.2015, D.G.R.F.P.T. Serviciul de Soluționare a Contestațiilor, a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate de P. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr F-AR 280/10.07.2015 și Raportului de inspecție fiscala nr. F-AR 246/10.07.2015 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, până la soluționarea de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București a sesizării penale înaintate prin adresa nr. 8517/25.08.2015 (filele 276-320 vol. II), invocând în acest sens prevederile 214 alin. (l) lit. a) din OG nr. 92/2003 republicată.

Pentru a dispune în acest sens, s-a reținut faptul că organul fiscal a sesizat organele de cercetare penală în vederea constatării săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

S-a reținut în esență, în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației, că între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin raportul de inspecție fiscală, în baza căruia s-a emis decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală contestată, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Curtea constată, în raport de conținutul actului de sesizare a organelor de cercetare penală dar și de cele rezultate din raportul de inspecție fiscală că în cauză nu este îndeplinită cea de a doua condiție de fond prevăzută de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv pârâta nu a justificat condiționalitatea ca infracțiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, în decizia de soluționare a contestației fiscale se menționează faptul că Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul AJFP Arad, ca urmare a faptelor constatate, a formulat plângerea penală nr. 8517/25.08.2015 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul București prin care solicită efectuarea de cercetări față de dl. C.R.S., în calitate de fost asociat la SC P. SA din București, și dna. C.A.M., în calitate de administrator la SC P. SA din București, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 8 alin. (1) și alin. (2) și art. 9 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că a omis sa evidențieze în acte contabile ori în alte documente legale operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, cât și evidențierea în acte contabile ori în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

Prin plângerea penală nr. 8517 /25.08.2015, organele de inspecție fiscală precizează faptul că se constituie parte civilă pentru prejudiciul în sumă totală de 1.365.677 lei, reprezentând impozit pe profit în sumă de 505.528 lei și pentru majorările și penalitățile de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă totală de 179.041 lei, precum și debit TVA stabilit suplimentar în sumă de 520.592 lei și pentru majorările și penalitățile de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar în sumă totală de 160.516 lei.

Raportat la aceste aspecte, Curtea apreciază că sesizarea organelor de cercetare penală, în vederea constatării existenței infracțiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, nu justifică măsura suspendării soluționării contestației administrativ fiscale, obiectul acesteia fiind contestarea deciziei de impunere sub aspectul stabilirii obligației de plată a TVA și a impozitului pe profit stabilite suplimentar, precum și a accesoriilor aferente pentru argumentele de fapt și de drept expuse în contestație, pârâta aflându-se în posesia tuturor elementelor pentru a soluționa contestația formulată de reclamantă.

Prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, pot constitui temei al suspendării soluționării contestației administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existența faptei, identitatea și vinovăția autorului să constituie în sine un temei pentru continuarea procedurii administrative, acesta fiind înțelesul noțiunii de înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Altfel spus, nu coexistența răspunderii penale cu obligația fiscală este premisa dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, ci se justifică suspendarea soluționării contestației administrativ fiscale numai atunci când organul fiscal este nevoit să aștepte soluționarea definitivă a sesizării penale, în sensul constatării existenței sau după caz, a inexistenței infracțiunii sesizate (în speță evaziunea fiscală) pentru a dezlega, la rândul său, raportul juridic de drept fiscal cu care a fost învestit, pornind de la concluziile anchetei penale, condiție ce nu este îndeplinită în cauză.

Concret, autoritatea fiscală trebuie să verifice legalitatea și temeinicia actelor fiscale contestate, în lumina dispozițiilor legale incidente, de drept material și de drept procesual, din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de partea reclamantă, fără ca acest proces să fie în vreun fel condiționat de întrunirea ori nu a elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Din explicațiile oferite în continuare, în justificarea deciziei adoptate, se constată că unicul considerent pentru care organele fiscale au suspendat soluționarea contestației este reprezentat de faptul că au apreciat că există indicii că prin modalitatea de derulare a operațiunilor economice au fost diminuate obligațiile datorate bugetului de stat.

Or, concluziile cercetării penale, dacă în fapt respectivele operațiuni prin care s-ar fi prejudiciat bugetul de stat constituie sau nu deopotrivă fapta penală incriminată prin dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, cu consecința antrenării răspunderii penale, este lipsită de orice relevanță în prezenta cauză, în care ceea ce prezintă interes este răspunderea fiscală. Altfel spus, răspunderea fiscală poate fi antrenată și dacă fapta nu constituie în același timp infracțiune; împrejurarea neantrenării răspunderii penale nu determină în mod necesar neplata datoriilor către bugetul de stat dacă se dovedește că se impune menținerea concluziilor fiscale inițiale.

Raportat la aceste aspecte concrete, Curtea nu poate primi argumentele întemeiate pe decizii ale Curții Constituționale ori jurisprudența Curții de Justiție, neputând fi vorba din nicio perspectivă de necesitatea stabilirii cu prioritate a situației de fapt de către organele de cercetare penală, respectiv de obligația respectării principiului autorității de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale.

Tot astfel, este neîntemeiată susținerea în sensul că prin soluționarea contestației fiscale anterior finalizării procesului penal ar însemna a fi ignorate cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză. Art. 108 din OG nr. 92/2003 nu obligă organele fiscale, ca autori ai sesizării cu privire la indiciile existenței unei infracțiuni, să suspende soluționarea contestației cu care au fost învestite și în a căror competență intră; textul legal prevede necesitatea sesizării organelor de cercetare penală din perspectiva principiului oficialității în cadrul procesului penal.

Așadar, Curtea conchide în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării, putându-se în mod pertinent afirma că, mai exact, soluția din perspectiva laturii penale depinde de soluția pronunțată de autoritățile fiscale deoarece numai acestea din urmă au competența legală a reîncadra faptele și a decide asupra legalității operațiunilor întreprinse de autoritatea reclamantă, sub aspectul tratamentului fiscal realizat de aceasta.

De observat, punctual, din faptele constatate de organul fiscal și respectiv din sesizarea penală concepută, că nu există nicio înrâurire asupra hotărârii din contencios fiscal. De altfel, nici în motivare nu se învederează, de o manieră convingătoare, de ce ar trebui suspendată soluționarea contestației fiscale. Răspunderea fiscală și penală pot fi angajate concomitent, condițiile antrenării acestora mergând în paralel, fără ca una să depindă de cealaltă.

Așadar, se impune a analiza legalitatea deciziei de impunere, elaborată în baza raportului de inspecție fiscală, din perspectiva criticilor formulate de reclamantă pe calea contestației administrative, fără ca soluționarea acesteia să depindă de rezultatul anchetei penale care va statua dacă respectivele fapte îmbracă sau nu conținutul constitutiv al vreunei infracțiuni.

În sfârșit, suspendarea soluționării contestației nu este obligatorie, ci este facultativă, iar soluția se impune inclusiv în ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile textului legal (inclusiv deci referitoare la existența unei dependențe între soluția din penal și cea din litigiul fiscal), considerent pentru care ea trebuia riguros motivată, odată adoptată, de vreme ce nu este obligatorie dar, în același timp, implică încălcarea dreptului reclamantei de acces la instanță (în soluționarea demersului promovat împotriva unor acte fiscale vătămătoare pentru aceasta). Or, o astfel de motivare lipsește, astfel cum s-a reținut în cele ce preced.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/ 2004 raportat la art. 218 C.pr.fisc., Curtea va admite cererea; va anula în parte decizia nr. 1678/501 din 27.01.2015 emisă de pârâta DGRFP Timișoara, în ceea ce privește punctul 1 din dispozitiv și va obliga pârâta DGRFP Timișoara să soluționeze pe fond contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. F-AR 280/ 10.07.2015 și împotriva Raportului de Inspecție Fiscală nr. F-AR 246/ 10.07.2015 emise de AJFP Arad, ce privesc obligații fiscale de 1 188 473 lei.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă prin cererea introductivă de instanță, Curtea va da prevalență concluziilor formulate în ședință publică cu ocazia cuvântului acordat în dezbateri, ocazie cu care apărătorul părții reclamante a solicitat să se ia act de faptul că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din o.g. nr. 92/2003 pentru suspendarea contestației administrative, justificarea condiţionalității ca infracţiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în proc